Istorie

Totalitarismul comunist, nazist şi fascist: trăsături comune

În linii generale, totalitarismul constituie o formă de organizare şi funcţionare a societăţii în care statul controlează toate aspectele vieţii sociale şi individuale. Se consideră că termenul "totalitarism" a fost folosit prima dată de Benito Mussolini în anii 1923-1925, pentru a denumi o stare a societăţii considerată ideală îndeplinirii ţelurilor fascismului ^[1]. Prin totalitarism Mussolini avea în vedere stăpânirea totală a societăţii de către partidul fascist, aducerea ei în stare de masă unită în jurul "conducătorului" naţiunii, masă organizată eficace pentru a realiza "comandamentele" regimului fascist ^[2]. "Totul există în stat, nimic omenesc sau spiritual nu există în afara statului. În acest sens, fascismul este totalitar"^[3], -astfel va rezuma Ducele viziunea fascistă asupra statului totalitar.

După cel de-al Doilea Război Mondial, termenul a fost relansat pentru a servi în literatura politologică occidentală la abordarea conflictului Est-Vest. În această perioadă, regimurile politice din ţările socialiste încep a i caracterizate drept regimuri totalitare în raport cu societăţile deschise occidentale. Sub influenţa scrierilor lui Hannah Arendt ^[4], în special, regimurile fasciste şi societăţile socialiste vor i identiicate ca expresii ale totalitarismului, făcându-se abstracţie de deosebirile dintre ele ^[5].

În numeroase dezbateri stârnite de interpretarea fascismului, a nazismului şi a comunismului, unii autori vor face deosebirea dintre fascism şi nazism şi vor folosi termenul de totalitarism numai pentru comunism şi nazism. Alţii, dimpotrivă, critică totalitarismul fascist şi cel hitlerist, însă ezită să denunţe URSS pentru totalitarismul său, nici măcar pe cel stalinist^[6]. Stalingradul, în opinia acestor autori, ar trebui să ne facă să "uităm" că Stalin şi Hitler fuseseră aliaţi şi atât unul, cât şi celălalt se alau în fruntea unor sisteme în care lagărele de concentrare erau instrumente obişnuite ale puterii şi dispozitive destinate epurării societăţii.

Apariţia, în 1974, a cărţii Arhipelagul Gulag de A.Soljeniţân a scos la adevărata lumină existenţa sistemului concentraţionar sovietic, demonstrându-se că, încă până la venirea lui Mussolini la putere, în Rusia se deschiseseră deja lagăre de concentrare pentru duşmanii regimului, Lenin iind cel care a justiicat recurgerea la "teroarea în masă".

Conducătorul revoluţiei bolşevice a făurit concepţia unei dictaturi a partidului-stat, ţintind instaurarea unei societăţi noi, urmărind atât supravegherea şi controlul, cât şi epurarea în care o poliţie de luptă împotriva contrarevoluţiei, Ceka, dispune de largi prerogative. În fine, Lenin însuşi pune problema, - şi acesta este unul dintre aspectele fundamentale ale noţiunii de totalitarism, - echivalenţei celor două mari sisteme politice teroriste din secolul al XX-lea, afirmând: Sau teroarea albă, teroare burgheză (...), sau teroarea roşie, proletară. Cale de mijloc nu există. Din punctul de vedere al gândirii totalitare, logica cere împărţirea lumii în două: cei care deţin adevărul şi sunt o elită, trebuie să-i distrugă pe toţi ceilalţi ca să-şi impună stăpânirea.

În aşa mod, unul dintre elementele conceptului de totalitarism - identitatea dintre cele două sisteme de dominaţie instituţionalizată prin teroare - a fost enunţat cu mult înaintea Pactului germano-sovietic din 23 august 1939 şi, prin urmare, noţiunea de totalitarism nu este o invenţie a războiului rece ^[7].

Dincolo de divergenţele de opinii ale cercetătorilor, cert este faptul că o societate totalitară constituie un regim cu o ideologie de stat oficială şi obligatorie, cu un singur partid politic, cu o poliţie secretă omniprezentă şi cu o conducere care deţine monopolul asupra economiei, culturii şi informaţiei. Asemenea regimuri au fost, în secolul al XX-lea, cele comuniste (de extremă stângă) şi cele de extremă dreaptă, precum regimul lui Adolf Hitler în Germania, sau cel al lui B.Mussolini în Italia.

În prezent, cercetătorii au ajuns la un numitor comun asupra factorilor care trebuie neapărat să se regăsească într-o societate, pentru ca aceasta să poată fi caracterizată drept totalitară (Zbigniew Brzezinski) ^[8]:

• O ideologie oficială cuprinzând un corp doctrinar care să se refere la toate aspectele existenţei umane, la care se presupune că aderă, cel puţin pasiv, toţi cei care trăiesc în societate;
• Un partid de masă unic, având un procentaj relativ redus din populaţie (mai puţin de 10 %), devotat trup şi sulet ideologiei oiciale şi care face totul ca aceasta să ie acceptată de toată lumea; acest partid este organizat în mod strict ierarhic, după o formă oligarhică, având un conducător unic şi alându-se deasupra administraţiei de stat sau întrepătrunzându-se cu ea;
• Un monopol strict, aflat în mâinile partidului, al controlului tuturor mijloacelor efective de luptă armată;
• Un monopol strict, aflat în aceleaşi mâini, al mijloacelor de comunicare în masă;
• Un control centralizat şi conducerea întregii economii prin coordonarea birocratică a întreprinderilor;
• Un sistem al puterii poliţieneşti teroriste depinzând din punct de vedere al eicacităţii de punctele 3 şi 4 şi atacându-i nu numai pe „duşmanii" vădiţi ai regimului, ci şi unele grupuri desemnate în mod arbitrar drept „duşmani obiectivi".

Diferiţi autori au pus accentul ie pe un aspect, ie pe altul al societăţii totalitare. Bunăoară, Frederich August von Hayek (1899-1992) explică servitutea totalitară prin economia planiicată, în timp ce Leonard Shapiro insistă asupra importanţei conducătorului în regimul totalitar. Unii teoreticieni scot în evidenţă funcţia ideologiei, vorbind de ideocraţie în totalitarism, alţii subliniază importanţa sistemului partidului unic şi a epurărilor în masă ^[9].

În orice caz, cert este faptul că totalitarismul apare ca o speciicitate politică a secolului al XX-lea, secolul războaielor totale şi al mobilizării generale a populaţiei pentru a le câştiga pe frontul ideologic, economic, militar, într-o dorinţă de întemeiere a unei lumi noi, ie în numele clasei (comunismul sovietic), ie al rasei (nazismul german).

 

Totalitarismul sovietic: periodizare, trăsături caracteristice

În privinţa totalitarismului sovietic, este larg acceptată opinia potrivit căreia acesta a parcurs, în cadrul evoluţiei sale istorice, trei etape majore ^[10].

Prima etapă - perioada totalitarismului timpuriu - începe cu lovitura de stat bolşevică din octombrie 1917 şi durează până la inele anilor 1920. Instaurarea dictaturii partidului comunist bolşevic condus de V.I.Lenin, dizolvarea

Adunării Constituante, începutul „terorii roşii", consolidarea poziţiilor partidului unic comunist şi instituţionalizarea organelor de represiune ale partidului comunist, lichidarea proprietăţii private şi a clasei întreprinzătorilor, expulzarea elitei intelectuale a Rusiei, - acestea ar i câteva din trăsăturile esenţiale ale totalitarismului sovietic timpuriu.

Contribuţia cea mai importantă la ediicarea în Uniunea Sovietică a societăţii totalitare aparţine, indiscutabil, lui V.I.Lenin. Prin concentrarea întregii puteri în mâinile unei singure persoane, ca şi prin elogiul său adus violenţei, Lenin a pus pe picioare elementele unui sistem represiv, în cadrul căruia succesorul său, I.V.Stalin, se va manifesta ca cel mai idel şi strălucit leninist ^[11]. Nu este de neglijat nici contribuţia colegilor de partid ai lui V.I.Lenin la edificarea sistemului totalitar din URSS. G.Zinoviev, bunăoară, în una din cuvântările sale din 1918, spunea: „Noi (bolşevicii.- n.n.) trebuie să câştigăm simpatia a 90 de milioane din cele 100 de milioane de locuitori ai Rusiei Sovietice. Cu restul (de 10 milioane de oameni! - N.n.) nu se discută, aceştia trebuie nimiciţi" ^[12].

Cea de-a doua etapă o constituie perioada totalitarismului matur în Uniunea Sovietică, începând cu inele anilor 1920 şi până la moartea lui Stalin în 1953 ^[13]. Numită şi totalitarism stalinist, perioada anilor 1929-1953 constituie una din cele mai sângeroase şi dramatice pagini din istoria întregii omeniri.

Deja prin 1928 Stalin îndepărtase de pe scena politică toţi rivalii potenţiali, ajungând să deţină puterea absolută în Uniunea Sovietică. De pe aceste poziţii, anunţă revizuirea capitală a ideologiei comuniste. Lansând doctrina „socialismului într-o singură ţară", el împinge astfel la periferia preocupărilor vechiul ţel, cel al revoluţiei mondiale, şi pune accentul pe consolidarea URSS ca bastion al socialismului.

În decembrie 1929 Stalin proclamă inalul „noii politici economice", procedând la „ascuţirea luptei de clasă la sate", la lichidarea „kulacilor" şi la generalizarea colhozurilor ca formă socialistă a agriculturii. Cu preţul represiunii a circa 9 milioane de ţărani, anii „marii cotituri" au avut drept consecinţă „sudura deinitivă a proletarilor din uzine cu truditorii pământului într-o armată socialistă unică" ^[14].

În anul 1935 colectivizarea ţărănimii în Uniunea Sovietică a fost încheiată iar, odată cu aceasta, socialismul, aşa cum fusese visat de Lenin, devenise o realitate. Constituţia sovietică din 1936 a confirmat juridic „victoria socialismului şi a democraţiei muncitoreşti-ţărăneşti" în URSS, trasând, totodată, următorul obiectiv major - „trecerea treptată spre orânduirea comunistă" ^[15].

Cu toate acestea, „lupta de clasă" a rămas la fel de „ascuţită" în continuare, deoarece a urmat Marea Teroare din anii 1937-1938, cu circa 8-10 milioane de cetăţeni sovietici arestaţi, dintre care un milion au fost executaţi, iar altele circa două milioane au murit prin lagăre. O imagine de ansamblu şi extrem de sugestivă a dramatismului perioadei staliniste ne oferă datele privind procesul de „consolidare etnică" în URSS: dacă la recensământul din 1926 erau atestate 194 de etnii, atunci la inele celui de-al doilea val al Terorii staliniste numărul acestora s-a redus la numai 97 ^[16].

În ine, cea de-a treia etapă în evoluţia totalitarismului sovietic o constituie perioada agoniei sale, începută cu tentativele de destalinizare din anii „dezgheţului hruşciovist" (1953-1964) şi încheiată în august 1991, concomitent cu eşecul puciului comunist de la Moscova ^[17]. O amprentă decisivă asupra etapei respective a lăsat-o liderul sovietic reformator Nichita S. Hruşciov care, în postura sa de succesor al lui Stalin, a dat publicităţii în dimineaţa zilei de 25 februarie 1956 faimosul raport „Cu privire la cultul personalităţii şi consecinţele sale" ^[18], - o veritabilă bombă, cu efecte de-a dreptul incalculabile pentru evoluţia ulterioară a Uniunii Sovietice şi chiar pentru prăbuşirea imperiului bolşevic în 1991.

Totuşi, este de notat faptul că, în poida criticii aspre la care a supus „cultul personalităţii", Hruşciov a continuat să-l considere pe Stalin drept „un marxist-leninist devotat, un revoluţionar devotat şi dârz", pentru care motiv, începând cu anii 60-70, Uniunea Sovietică intră într-o nouă criză multiaspectuală care va conduce implacabil la destrămarea şi dispariţia acesteia de pe harta politică a lumii contemporane ¹⁹.

 

Particularităţile regimului totalitar comunist din Moldova Sovietică (1924-1991)

1. Comunismul în Basarabia ca rezultat al exportului de revoluţie

Unul din principiile călăuzitoare ale Conferinţei de Pace de la Paris (1919-1920), cadrând cu Programul de Pace din 14 puncte al preşedintelui SUA, Woodrow Wilson (1856-1924), a constat în faptul că pacea trebuia „să se bazeze pe drepturile popoarelor, nu pe drepturile guvernelor (...); pe dreptul popoarelor, mari sau mici, slabe sau puternice - pe dreptul lor egal la libertate, securitate şi autodeterminare"²⁰.

Aplicând principiul respectiv în practică, Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920 privind Basarabia, semnat de Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia şi România, „recunoştea suveranitatea României asupra Basarabiei", incluzând obligaţia de a acorda „asistenţă României" în cazul unei încercări ruseşti de a redobândi Basarabia" ²¹.

Contrar acestor principii, V. Lenin, ajuns la putere în Rusia prin lovitura de stat din octombrie 1917, considera că problema dreptului naţiunilor de a dispune de ele însele nu trebuie în niciun caz confundată cu „raţionalitatea autodeterminării" lor. Aceasta din urmă (raţionalitatea autodeterminării) „partidul proletariatului trebuie să o soluţioneze în fiecare caz în parte", din punctul de vedere „al intereselor luptei de clasă a proletariatului pentru socialism" ²². În pofida retoricii conjuncturale a lui Lenin privind „ducerea la capăt a eliberării popoarelor asuprite de velicoruşi", obiectivul bolşevicilor nu a fost să dezrobească naţiunile din Rusia, ci să pună mâna pe cârma imperiului rus, menţinându-i caracterul de stat unitar multinaţional, imperialist prin însăşi natura lui, ca şi vechea Rusie ţaristă.

Acaparând puterea, contrar predicţiilor lui Marx, într-o ţară slab dezvoltată şi cu o populaţie cvasianalfabetă, Lenin a conchis în curând că „valorile" revoluţiei proletare puteau i salvate doar printr-o acerbă teroare politică şi economică în interiorul ţării („dictatura proletariatului") şi prin provocarea, în exteriorul ei, a unui val de explozii revoluţionare („revoluţia mondială"). Chiar dacă în faţa ororilor partidului bolşevic au fost nevoiţi să fugă din Rusia circa un milion de oameni, acest fapt constituind obiectul unor dezbateri speciale în cadrul celei de-a XlV-a sesiuni a Societăţii Naţiunilor din septembrie 1921 ²³, Lenin era decis să se menţină cu orice preţ la cârma imperiului.

Obţinând în alegerile pentru Adunarea Constituantă din ianuarie 1918 doar 25 % din voturi, în timp ce socialiştii revoluţionari („eserii") deţineau majoritatea de 58 %, bolşevicii au dispus, contrar oricăror norme constituţionale şi morale, dizolvarea Adunării, acuzând-o că ar „servi drept acoperire contra-revoluţiei burgheze"²⁴. La congresul al VII-lea extraordinar al partidului (6-8 martie 1918, Petrograd), la iniţiativa lui Lenin, bolşevicii s-au reorganizat în Partidul Comunist (bolşevic), în al cărui program au înscris obiectivul ediicării „comunismului integral" în Rusia²⁵, iar în iulie 1918, al V-lea congres panrus al sovietelor a adoptat o Constituţie care consacra rolul atotputernic al acestei organizaţii cu indivizi aparţinând unui „nou tip antropologic"²⁶.

Evenimentele în cauză s-au produs după ce la 31 decembrie / 13 ianuarie 1918, guvernul sovietic remisese o notă ultimativă României, semnată de V.I.Lenin, N.V.Krâlenko şi N.I.Podvoiski, având caracterul unei declaraţii de război, iar din indicaţia lui V.I.Lenin, preşedintele Comisarilor Poporului, fuseseră arestaţi şi încarceraţi la închisoarea Petropavlovsk, ministrul României la Petrograd, împreună cu tot personalul diplomatic, consular şi misiunea militară, eliberaţi iind abia după două zile, în urma protestului energic adresat lui Lenin de către şeii a 20 de misiuni diplomatice. Precum s-a constatat ulterior, atitudinea violentă a guvernului sovietic era subordonată planului: „revoluţie în România şi intrarea sa împreună cu Basarabia, ca republică română - ca un tot unitar, în componenţa Republicii Federative Ruse" ^[19].

În plin război civil, pe 2 martie 1919, Lenin convoacă la Moscova o conferinţă internaţională. În poida numărului mic de delegaţi şi, mai ales, a absenţei reprezentanţilor marilor organizaţii soci­aliste din Europa Occidentală neîncrezătoare în bolşevism şi ostile dictaturii proletariatului, conferinţa a decis totuşi să se constituie în Internaţionala a III-a, numită şi Internaţionala comunistă sau Komintern. Strâns legată de conducătorii sovietici, Internaţionala a adoptat principiile de organizare proclamate de Lenin şi a ales în fruntea sa pe bolşevicul Grigori Zinoviev, stabilindu-şi sediul la Moscova. Pe parcursul existenţei sale (1919-1943), Kominternul a devenit statul major al unei armate disciplinate, însărcinat să organizeze revoluţia proletară în toate ţările ^[20]. Partidele comuniste ailiate la Internaţionala a III-a au fost obligate să susţină „fără rezerve" Uniunea Sovietică, iar în Programul Internaţionalei Comuniste se preciza că, pentru proletariatul mondial, „U.R.S.S. este singura

patrie" ^[21].

Aşadar, fondând Kominternul, Lenin urmărea să rezolve „prin luptă şi război" marile probleme ale omenirii, considerând că pentru fericirea generaţiilor viitoare „este permis şi moral totul", inclusiv: exportul de revoluţie, războaiele civile, violenţa nelimitată, experimentele sociale etc. ^[22]. Acelaşi V.I.Lenin preciza la 15 octombrie 1920: „Când Rusia Sovietică se va întări, praf şi pulbere se va alege din tratatele de la Versailles" ^[23]. I.V.Stalin, la rândul său, în jurământul solemn pronunţat la Congresul al II-lea general al Sovietelor din U.R.S.S. în ziua de 26 ianuarie 1924, a promis nu numai „să consolideze", ci şi „să extindă" Uniunea Sovietică ^[24], ceea ce constituie o probă elocventă a caracterului imperialist al primului stat socialist din lume. A jurat, de asemenea, „să consolideze şi să extindă uniunea muncitorilor din întreaga lume -Internaţionala a III-a Comunistă" ^[25].

Nefastă pentru toate ţările în care a reuşit să se iniltreze, Internaţionala a III-a a fost cu precădere periculoasă pentru România, deoarece Lenin urmărea pur şi simplu dezintegrarea şi desiinţarea României. Teritoriul cel mai lovit a fost Basarabia, avându-se în vedere proximitatea acestui ţinut cu teritoriile în care bolşevismul făcea ravagii ³⁴. Pentru Basarabia, Internaţionala a III-a a îniinţat, chiar din 1919, un stat major special, cu reşedinţa la Harkov şi cu o subreşedinţă la Odessa. A fost elaborat un program detaliat de acţiuni urmărind un triplu obiectiv şi anume:

• organizarea incursiunilor peste Nistru a unor bande înarmate care trebuiau să atace pichetele româneşti şi să jefuiască populaţia, pentru a o menţine într-o permanentă stare de incertitudine;
• organizarea de atacuri şi atentate asupra posturilor de jandarmi, asupra perceptorilor, primăriilor, având drept scop demoralizarea populaţiei şi reducerea prestigiului autorităţilor române în faţa locuitorilor din Basarabia;
• în fine, organizarea diverselor nuclee bolşevice cu caracter revoluţionar, având drept misiune recrutarea aderenţilor şi pregătirea atentatelor ³⁵.

O serie de mărturii documentare din cele mai diverse probează cu toată claritatea caracterul ostil, agresiv al Rusiei bolşevice şi al Internaţionalei a III-a comuniste faţă de locuitorii Basarabiei, intenţia exportului de revoluţie pe orice căi posibile. Bunăoară, conform relatărilor prefectului jud. Orhei, în seara zilei de 22 iunie 1919, în satul Stodolna a fost rănită de bolşevici cu un foc de armă locuitoarea Maria Rotaru. Bolşevicii au mai împuşcat, de asemenea, o vacă şi un cal, focurile iind trase de pe malul stâng al Nistrului ³⁶. La numai câteva zile de la respectivul incident, în acelaşi sat a mai fost rănit un locuitor, iar conacurile proprietarilor au fost bombardate de bolşevicii de peste Nistru ³⁷. În continuare, în ziua de 1 august 1919, artileria bolşevică a bombardat valea Răutului

Descifrând semnificaţia incidentelor de acest fel de la graniţa româno-sovietică, cotidianul „Basarabia" aprecia, pe bună dreptate, că bolşevismul constituie „o denumire generică ce se dă unor bande mai mult sau mai puţin numeroase, mai mult sau mai puţin organizate, care nu au altă menire decât de a proita de tulburările războiului şi revoluţionare, pentru a prăda, pentru a jefui. Câştigul fără muncă, distrugerea a tot ce este administraţie organizată şi înlocuirea lor prin organizaţii ocazionale; înălţarea rebutului societăţii la înaltele funcţiuni, acesta este scopul bolşevist" ^[26].

2. R.A.S.S.M. ca poligon de experimentare a comunismului

În ziua de 4 februarie 1924, un grup format din 10            militanţi comunişti între care Gr. Kotovski, Al. Bădulescu, P. Tcacenko, I. Dicescu-Dic, S.Tinkelman (S.Timov), au expediat în adresa Comitetului Central
al P.C. (b) din Rusia cu titlul „Strict confidenţial" şi „Urgent", un Memoriu conţinând argumentarea
necesităţii creării unei „Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti" pe malul stâng al Nistru- lui ^[27]. În opinia membrilor grupului de iniţiativă, crearea anume a unei republici socialiste, şi nu a unei regiuni autonome în componenţa URSS, ar i focalizat „atenţia şi simpatia populaţiei basarabene",
creând „pretexte evidente în pretenţiile alipirii la Republica Moldovenească a Basarabiei". Totodată, unirea, în perspectivă, a teritoriilor de pe ambele părţi ale Nistrului ar i putut servi drept „breşă strategică a URSS faţă de Balcani" (prin Dobrogea) şi faţă de Europa Centrală (prin Bucovina şi Galiţia), pe care URSS le-ar i putut folosi drept „cap de pod în scopuri militare şi politice" ^[28].

La 29 iulie 1924, după refuzul categoric şi deinitiv al României de a accepta pretenţiile sovietice asupra Basarabiei, formulate în cadrul Conferinţei româno-sovietice de la Viena (martie 1924), Biroul Politic al PC (b) din Rusia a hotărât „a considera necesar, mai întâi de toate din motive politice, evidenţierea populaţiei moldoveneşti într-o Republică Autonomă specială în componenţa RSS Ucrainene şi a propune Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) din Ucraina să dea directivele de rigoare organelor sovietice ucrainene" ^[29]. În conformitate cu decizia respectivă, la 19 septembrie 1924, Biroul Politic al CC al PC(b) din Ucraina a luat în discuţie problema „creării Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti în componenţa Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene", adoptând o hotărâre în care erau indicate teritoriul şi hotarele viitoarei formaţiuni statale socialiste, precum şi structura guvernului acesteia ^[30].

Propunerile expuse în hotărârea CC al PC(b) din Ucraina din 19 septembrie 1924 au fost aprobate de Biroul Politic al PC(b) din Rusia la 25 septembrie, speciicându-se, totodată, în hotărârea „Despre R.S.S.Moldovenească", că „în actul creării R.A.S.S.Moldoveneşti este necesar să se indice că frontiera ei de Vest este frontiera de Stat a Uniunii RSS" ^[31]. Rezultă, aşadar, că hotarul noii republici urma să treacă de-a lungul Prutului şi pe Dunăre, ceea ce însemna că Uniunea Sovietică îşi aişase public intenţia de anexare a Basarabiei, respectiv, de comunizare a ei.

Noua structură statală în componenţa Ucrainei Sovietice, intitulată oicial „Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească", a apărut ca urmare a hotărârii sesiunii a III-a a Comitetului Executiv Central din Ucraina, care şi-a ţinut lucrările la 12 octombrie 1924 la Harkov. Teritoriul republicii avea o formă triunghiulară cu baza pe Nistru, pe o întindere de 250 km, delimitarea iind stabilită pe criterii şi motive politice care n-au fost dezvăluite pe tot parcursul preparativelor şi măsurilor pregătitoare. Capitala republicii a fost la început oraşul Balta, iar în 1929 a fost transferată la Tiraspol ^[32].

Este de remarcat că opinia publică internaţională a urmărit cu viu interes mersul creării noii structuri statale în componenţa Ucrainei Sovietice, determinând cu exactitate semniicaţia respectivei entităţi. Astfel, comentând evenimentul separăriipopulaţiei moldoveneşti într-o formaţiune statală autonomă, corespondentul de la Moscova al ziarului „Vossische Zeitung" scria în numărul din 26 octombrie 1924: „Republica Moldovenească, mică pentru moment, urmează la timpul său să se unească cu Basarabia şi să formeze o mare republică sovietică în cadrul Uniunii Sovietice. Acesta este înţelesul noii Republici Moldove-neşti"^[33]. „Corriere de la Sera", din 22 septembrie 1924, releva, de asemenea, că „Republica Moldovenească este destinată să devină un stat de rudenie şi un punct de atracţie pentru Basarabia. Ea tinde în mod vădit să zdruncine poziţia României în Basarabia". La rândul său, ziarul bulgar „Democraticeski Sgodar", din 9 decembrie 1924, caliica îniinţarea Republicii Moldoveneşti, în modul în care a fost făcută, drept o „provocare directă la adresa României", iar ziarul inlandez „Usi Suomi" arăta că: „Proclamarea Republicii Moldoveneşti se înfăţişează ca un nou atac al Sovietelor împotriva României, făcut cu scopul de a revoluţiona populaţia basarabeană" ^[34].

Mai tranşant în aprecieri, subsecretarul de stat la Ministerul de Interne, Gheorghe Tătărescu, în discursul rostit în Camera Deputaţilor a Parlamentului României din 9 decembrie 1925, pe urmele imediate ale rebeliunii de la Tatar-Bunar, airma că „Nistrul este hotarul care separă şi două lumi, şi două concepţii de viaţă"; că regimul sovietic, născut din doctrina comunistă, „nu se poate menţine şi nu se poate mărgini în hotarele înlăuntrul cărora s-a născut şi s-a organizat, el trebuie să se reverse, căci altminteri este ameninţat cu moartea" ^[35]. Anume din aceste considerente, airma acelaşi om politic, „încă din primul ceas, în mintea conducătorilor mişcării comuniste ruseşti a apărut limpede necesitatea de a se organiza revoluţia mondială ca o condiţie vitală a dăinuirii statului comunist", iar crearea în oraşele Harkov, Kiev, Odessa, Moghilev sau Kameneţ-Podolsk a multiplelor şi diverselor centre de acţiune şi de propagandă ale Internaţionalei a III-a de la Moscova „pentru a se ajunge la o revoluţie comunistă în Basarabia" ^[36], constituiau probe elocvente ale acestor intenţii.

3. Sovietizarea şi comunizarea Basarabiei prin „unirea" acesteia cu R.A.S.S. Moldovenească

Fiind considerată, în perioada dintre cele două războaie mondiale, de liderii de la Kremlin drept „un factor uriaş revoluţionarizator, care va accelera răsturnarea dominaţiei boierilor şi capitaliştilor în întreaga Românie" şi „etapă foarte importantă, prin revoluţia din România, spre sovietizarea Balcanilor", sovietizarea Basarabiei înseşi urma a fi realizată prin „unirea Basarabiei Sovietice cu Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească şi prin ea - cu U.R.S.S." ^[37]. Un proiect identic al preconizatei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti va i reconirmat de ziarul „Pravda" din 11 iulie 1940, relatând că „suprafaţa R.S.S.Moldoveneşti va i de peste 50 mii km²", iar populaţia ei - „de peste 3.700.000 de oameni". Viitoarea R.S.S.Moldovenească, promitea acelaşi organ central al P.C.(b) din întreaga Uniune, „va deveni un stat cu un teritoriu mai mare decât unele ţări europene ca Belgia, Olanda, Elveţia" ^[38].

Astfel, proiectul viitoarei R.S.S.Moldoveneşti, descris în ziarul „Pravda", se încadra perfect în formula anterioară a Kremlinului de „unire a Basarabiei cu R.A.S.S.M.", deoarece teritoriul Basarabiei interbelice (44.422 km²) şi cel al R.A.S.S.M. de până la 28 iunie 1940 (8.500 km²) alcătuiau împreună 52.922 km², iar populaţia R.A.S.S.M. (599.156 locuitori către anul 1940) împreună cu populaţia Basarabiei de 3.191.016 locuitori la finele anului 1939, constituia un total de 3.790.172 de locuitori ^[39].

Evenimentele imediat următoare au arătat cu toată claritatea, că promisiunile Kremlinului nu coincid neapărat şi întotdeauna cu acţiunile sale pe plan politic. În şedinţa Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 1 august 1940, V.Molotov a declarat că, în legătură cu „alipirea" Basarabiei şi Bucovinei de Nord, „frontiera Uniunii Sovietice s-a deplasat spre apus şi a ajuns la Dunăre" ^[40], ceea ce însemna că, pentru moment, poftele teritoriale ale Kremlinului constând în extinderea spaţiuluigeopolitic asiatic în detrimentul celui european, - prin înglobarea marginii de răsărit a României cuprinse între patrulaterul Cernăuţi, Hotin, Reni şi Cetatea Albă ^[41], - fuseseră satisfăcute. Cât priveşte organizarea concretă a noilor achiziţii teritoriale în perimetrul imperiului sovietic, problema respectivă a preocupat într-o măsură mai redusă conducerea de la Kremlin, procedându-se însă neapărat în spiritul politicii comune oricărui imperiu - divide et impera ^[42].

Legea U.R.S.S. „Cu privire la formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti" din 2 august 1940 reflecta deja o nouă viziune a Kremlinului asupra coniguraţiei celei de-a 13-ea republici unionale, stipulând „reunirea populaţiei moldoveneşti din Basarabia cu populaţia moldovenească din R.A.S.S.Moldovenească". Într-o atare formulă, în componenţa R.S.S.Moldoveneşti rămâneau doar oraşele Tiraspol şi Grigoriopol, raioanele Dubăsari, Camenca, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol ale Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti, precum şi oraşul Chişinău, judeţele Bălţi, Bender, Chişinău, Cahul, Orhei şi Soroca ale Basarabiei. Astfel a înţeles Kremlinul să vină „în întâmpinarea doleanţelor oamenilor muncii din Basarabia" şi ale „oamenilor muncii din

R.A.S.S.M." ^[43].

Mai mult decât atât, elaborarea proiectului privind stabilirea „unei frontiere precise" între R.S.S. Ucraineană şi R.S.S. Moldovenească unională a fost lăsat în seama Sovietului Suprem al Ucrainei sovietice şi al celui din Moldova sovietică^[44], - ultimul iind ales abia în ianuarie 1941, când noua graniţă moldo-ucraineană va i deja trasată şi legiferată ^[45]. În condiţiile în care Kremlinul considera că populaţia din teritoriile ocupate trebuie să parcurgă „într-un sroc scurt procesul deşteptării comuniste", constând în „lichidarea înapoierii deobşte culturale a satului, a înrâuririi relighiei, cu rămăşiţele şi retrăirile naţionalismului în conştiinţa oamenilor" ^[46], iar

Basarabia era catalogată de liderii sovietici ca iind „un străvechi teritoriu al Rusiei"^[47], „dreptul" stabilirii „frontierei precise" moldo-ucrainene a fost acordat conducerii Ucrainei care, „în partea deşteptării comuniste" s-a dovedit a i extrem de „avansată".

4. Partidul Comunist al Moldovei ca instrument al deznaţionalizării şi rusificării populaţiei Basarabiei

Potrivit teoreticienilor fenomenului de deznaţionalizare, în cadrul procesului de deznaţionalizare a etniilor neruse din fosta Uniune Sovietică pot i distinse trei faze, trei nivele de profunzime şi anume:

• sovietizarea, adică impunerea şi acceptarea instituţiilor sovietice, un proces de integrare în sistemul comunist;
• rusianizarea, care vizează exclusiv aspectul lingvistic, altfel spus impunerea şi asimilarea limbii ruse ca limbă oicială;
• rusificarea, constituind un proces complex, cu mult mai îndelungat, atât individual cât şi colectiv, prin care indivizi aparţinând etniilor neruse sunt transformaţi obiectiv şi psihologic în ruşi, fără însă ca aceasta să implice în mod necesar şi pierderea identităţii, a conştiinţei naţionale ^[48].

Este indiscutabil că deznaţionalizarea etno-lingvistică şi culturală în fosta URSS s-a bazat, în primul rând, pe rusiicare şi rusianizare - practici preluate de regimul sovietic de la cel ţarist - şi abia apoi pe sovietizare, ca epifenomen recent al primelor două.

În regiunile de graniţă, inclusiv în Moldova Sovietică, din necesitatea de a asigura nuclee etnice idele regimului, ritmul şi proporţiile deznaţionalizării prin rusiicare au fost mult extinse, astfel încât, spre deosebire de politica de rusificare practicată în Basarabia de către ţarism, cu un succes relativ în rândurile unei părţi a boierimii, cea aplicată de puterea sovietelor în Basarabia şi nordul Bucovinei a afectat toate categoriile sociale. În strategia atingerii obiectivului urmărit, politica sovietică de deznaţionalizare a îmbinat metode brutale precum deportările, colonizările şi presiunile administrative, cu unele de natură mai subtilă precum substituirea limbii române, culturii, obiceiurilor şi modului de viaţă proprii poporului român, cu limba, cultura şi civilizaţia rusă ^[49].

Cum Partidul Comunist local a fost, din chiar momentul îniinţării sale, principalul instrument al Moscovei de deznaţionalizare, rusiicare şi de îndoctrinare a populaţiei Basarabiei, neadmiterea în funcţiile principale de partid şi de stat a cadrelor autohtone a devenit o regulă generală, poziţiile dominante iind deţinute de ruşi şi ucraineni. La toate nivelurile PCM, moldovenii erau cel mai slab reprezentaţi din întreaga Uniune Sovietică. Puţinii moldoveni care vor obţine poziţii mai importante în organele locale şi centrale, vor i invariabil din Transnistria - care rămăsese în cadrul Uniunii Sovietice de-a lungul întregii perioade interbelice -şi nu din Basarabia românească ^[50].

Obţinând anexarea Basarabiei, Kremlinul va recurge la sovietizarea şi comunizarea acesteia după modelul R.A.S.S.M., considerând că populaţia din teritoriile ocupate trebuie să parcurgă „într-un sroc scurt procesul deşteptării comuniste", constând în „lichidarea înapoierii deobşte culturale a satului, a înrâuririi relighiei, cu rămăşiţele şi retrăirile naţionalismului în conştiinţa oamenilor" ^[51], Basara­bia iind considerată de liderii sovietici drept „un străvechi teritoriu al Rusiei" ^[52].

Printr-o decizie a conducerii de la Kremlin din 2 iulie 1940, „Probleme ale CC al PC(b) din Ucraina", s-a dispus constituirea comitetelor judeţene de partid şi a comitetelor executive în Basarabia şi în nordul Bucovinei. Între persoanele confirmate în funcţii de conducere de către CC al PC(b) din Ucraina, la 3 iulie 1940, doar doi erau etnici români din totalul

de 51 ^[53].

Monopolizând majoritatea absolută a posturilor şi funcţiilor din viaţa politică, social-economică şi culturală, de la Consiliul de Miniştri al republicii, până la cele mai inferioare subdiviziuni în localităţi şi unităţi de producţie, cadrele de partid nemoldoveneşti vor asigura exercitarea puterii nelimitate a partidului comunist. Este suicient de remarcat, în această privinţă, că PCM îşi făcuse un titlu de glorie în a sublinia în permanenţă ştergerea caracterului naţional şi sporirea continuă a trăsăturilor internaţionaliste ale formaţiunii respective: dacă în 1958, bunăoară, în

PCM erau reprezentate 48 de naţii şi naţionalităţi, în 1970 erau deja reprezentate 59 de naţii şi naţionalităţi ^[54].

5. Partidul Comunist al Moldovei ca instrument de îndoctrinare a populaţiei Basarabiei

Până la finele anilor '80 ai secolului al XX-lea, istoricii din RSS Moldovenească au avut de suportat un dublu sau chiar triplu dictat politico-ideologic: cel sovietic, dublat de atitudinea intransigentă a teoriei marxist-leniniste faţă de religie, cel de pe plan politic local şi, în ine, sistarea oricărui acces la arhive, fapt ce a exclus orice opinii în contradicţie cu interpretarea oicială, de partid, a evenimentelor şi datelor esenţiale ale istoriei naţionale.

Politica generală a statului sovietic în nou-creata R.S.S.Moldovenească a fost formulată în cadrul sesiunii Sovietului Suprem al R.S.S.M. din 24-26 mai 1945, proclamându-se obiectivul creării unor „ziditori activi ai obştei noi, socialiste", populaţia urmând „să înveţe teoria de frunte, marxist-leninistă", precum şi să educe tânăra generaţie „în duhul sovietic"^[55].

Un loc central în realizarea obiectivelor statului sovietic în R.S.S.M. a fost atribuit ştiinţei istorice care, „asemeni unui vechi pergament, era răzuită şi scrisă de iecare dată când era necesar"^[56]. Astfel, în cadrul plenarei Comitetului Central al P.C.(b)M. din august 1947 a fost adoptată decizia cu privire la elaborarea primului curs marxist-leninist de istorie a republicii. Deja la începutul anilor '50, după eliminarea din viaţa ştiinţiică a unor personalităţi politice şi culturale basarabene, precum: Ion Pelivan, Pan Halippa, dr. P.Cazacu, Ştefan Ciobanu, Vladimir Cristi, Anton Crihan, G. Năstase, Al. Boldur, Vasile Harea, Valer Ciobanu, Th. Holban, G. Bezviconi, P. Smochină, Şt. Bulat etc. ^[57], noile cadre de istorici au şi materializat decizia plenarei în cauză, editând „Istoria Moldovei" în două volume ^[58], în care „pentru prima dată a fostexpusă concepţia generală a procesului istoric din Moldova de pe poziţii marxist-leniniste", inclusiv cea a perioadei sovietice ^[59]. Obiectivul expres al lucrării menţionate l-a constituit „aplicarea unei lovituri serioase denaturărilor istoriograiei burghezo-naţionaliste"^[60].

O ilustrare pregnantă a situaţiei în care s-au pomenit istoricii din RSSM în anii imediat postbelici o oferă broşura maiorului rus M.Tulin, apărută chiar pe urmele operaţiei Iaşi-Chişinău, în care se airma tranşant, cum că „triburile ruso-slave au fost primii locuitori ai acestui pământ (Basarabia.- n.ns.), în timp ce moldovenii, în opinia maiorului, vor deveni majoritari abia din secolul al XVI-lea(!)"^[61]. Odată ce Basarabia a fost calificată drept „teritoriu rusesc", locuit de triburile ruso-slave în perioada când acestea nu se divizaseră încă în cele trei ramificaţii - ruşi, ucraineni şi bieloruşi", istoricii au fost chemaţi să şteargă orice amintire a trecutului românesc al acestui ţinut pentru a pune, în schimb, în evidenţă „legăturile seculare moldo-ruso-ucrainene". În acest context, raptul teritorial din 1812 se transformă, potrivit istoricilor din RSSM în „unire benevolă, cu consecinţe pozitive pentru viaţa poporului moldovenesc" ^[62], iar politica ţarismului rus în Basarabia anilor 1812-1917 va i considerată „mult mai umană şi progresivă" comparativ cu politica „imperialismului românesc", care ar i urmărit să „frâneze" evoluţia economică a Basarabiei ^[63].

Personalităţi marcante basarabene precum Pantelimon Halippa, Ion Inculeţ sau Ion Pelivan devin, în noua istoriograie sovietică moldovenească „trădători ai poporului moldovenesc", perioada interbelică - „o perioadă sumbră", iar anul 1944 aduce „poporului moldovenesc nu numai eliberarea, ci şi o incomensurabilă ameliorare politică şi materială", în condiţiile reinstaurării puterii sovietice şi refacerii colhozurilor ^[64]. Evident, operaţia Iaşi-Chişinău a ocupat un loc central în rescrierea istoriei Basarabiei, iind caliicată drept „cea de a şaptea lovitură stalinistă", care „a adus

Moldovei eliberarea de sub jugul cotropitorilor germano-români" ^[65]. Mai mult, operaţia respectivă ar i demonstrat, în opinia propagandiştilor sovietici că „în familia stalinistă a popoarelor din Uniunea Sovietică, poporul moldovenesc este strâns unit în jurul iubitului partid bolşevic şi personal al iubitului conducător şi învăţător, tovarăşul Stalin" ^[66].

De altfel, clişeele propagandistice sovietice au fost cele mai persistente în istoriograia celui de-al Doilea Război Mondial şi a operaţiei Iaşi-Chişinău, atestându-se doar unele retuşări după moartea lui Stalin şi critica semi-oicială a „cultului personalităţii". Astfel, după 1956 teza privind „geniul militar al lui Stalin" va i omisă din enciclopediile sovietice, pentru a i evidenţiată, în schimb, contribuţia lui R.I.Malinovski, F.I.Tolbuhin, S.G.Gorşkov, I.E.Petrov la realizarea cu succes a aceleiaşi operaţii Iaşi-Chişinău. În actul de la 23 august 1944, rolul decisiv va i acordat „forţelor patriotice ale României conduse de Partidul comunist", iar 24 august 1944 va fi considerată „ziua eliberării RSS Moldoveneşti" ^[67] (în funcţie de starea relaţiilor sovieto-române, vor i utilizate, alternativ, sintagmele „de sub jugul germano-fascist" sau „de sub jugul cotropitorilor fascişti germano-români").

Practic, în toate lucrările apărute la Moscova în perioada postbelică a fost neapărat menţionat „rolul eliberator decisiv" al Armatei Roşii în cadrul celui de-al Doilea Război Mondial - în Europa sau, în special, în Peninsula Balcanică ^[68] - fără a i puse în discuţie consecinţele, pentru popoarele respective, impunerii regimurilor de tip sovietic.

6. Partidul Comunist al Moldovei ca sinonim al anticreştinismului

Este binecunoscut faptul, că atitudinea intransigent-duşmănoasă a comunismului faţă de orice religie constituie nu un fenomen incidental, ci esenţa concepţiei comuniste. Regimul comunist este sinonimul etatismului maxim; statul în cadrul acestuia este totalitar, absolut, el cere o unitateforţată a gândirii. Comunismul, în calitate de „religie" totalitară şi materialistă, în mod fanatic este ostil oricărei religii tradiţionale şi, în special, celei creştine. Aceasta deoarece comunismul însuşi pretinde a i o altfel de credinţă, menită să înlocuiască creştinismul; el pretinde a satisface cerinţele religioase ale sufletului uman, a oferi un sens vieţii ^[69].

În acest context, principalul instrument, prin care regimul sovietic s-a impus în perioada 28 iunie 1940 - 22 iunie 1941, a fost teroarea izică şi intelectuală, aplicată conform unui plan sistematic şi premeditat pentru deznaţionalizarea populaţiei Basarabiei, iar principala instituţie vizată a fost "Biserica, stâlpul rezistenţei spirituale al oricărui popor"^[70].

Ţinta loviturii „revoluţionare" a fost determinată deja în primele zile după 28 iunie 1940, considerându-se că „retrăirile religioase sunt o bază de hrană pentru felurita activitate mârşavă contra-revoluţionară a elementelor antisovietice, duşmănoase norodului". Din acest motiv, sarcina de bază era „ca mai repede de biruit retrăirile religioase în conştiinţa truditorilor" ^[71].

În articolul de fond al ziarului „Moldova Socialistă" din 7 septembrie 1940 a fost trasată şi sarcina de bază a organizaţiei de partid din R.S.S.Moldovenească, constând în „a ajuta noroadele slobozite a Basarabiei să se dezbaiere de la durmanul religios" ^[72]. „Ar i greşit de gândit, lămurea în continuare autorul aceluiaşi articol, că masele de multe milioane de truditori ai Moldovei, singure pot să iasă din întunericul făcut de religie". Lupta cu rămăşiţele religioase, menţiona autorul, constituie un lucru comun al întregii opinii sovietice, a tuturor aşezămintelor culturale; în ultimă instanţă, „lupta pentru biruinţa retrăirilor religioase este lupta pentru comunism, pentru împlinirea cu spor a sarcinilor celui de-al treilea cincinal stalinist" ^[73].

În acest scop, se cerea înfăptuită o largă propagandă antireligioasă, „luptându-se pe două fronturi, cum împotriva aşteptării pasive, pân'ce în rezultatul sporurilor zidirii socialiste religia, adică singură de sine a muri, aşa şi împotriva folosirii măsurilor de administrare goală împotriva retrăirilor religioase - prin apăsare. Mai ales aiasta-i răutăcios în învoielile republicii noastre Moldoveneşti, unde truditorii Basarabiei nu demult îs sloboziţi de sub asuprirea boierilor români şi duhovenstva reacţionară, şi încă nu ştiu răul, pe care-l aduce religia" ⁸⁷.

Noua administraţie sovietică a recurs nu numai la crearea unei ştiinţe istorice politizate şi ideolo-gizate, ci şi la aplicarea în practică a preceptelor teoriei marxist-leniniste faţă de religie şi Biserică. Astfel, sub pretextul „depăşirii sentimentelor reli­gioase" în rândul populaţiei, furia revoluţionară a administraţiei sovietice a lovit fără cruţare Biserica naţională, prin lichidarea şi distrugerea unor numer­oase locaşuri de cult, arestarea şi deportarea unui mare număr de preoţi, persecutarea celor care îşi declarau deschis credinţa creştină. Au fost închise, în primul rând, bisericile distruse în anii războiului mondial, cele care necesitau reparaţii capitale sau construcţia lor nu fusese inisată în anii anteriori, precum şi cele din care preoţii fuseseră destituiţi, arestaţi sau emigraseră din motive politice. Edificiile bisericilor au fost transformate, de regulă, în depoz­ite sau transmise organelor locale pentru a i recon­struite şi reamenajate în aşezăminte cultural-educa-tive. În vederea imprimării unui „caracter popular" acestei campanii, zeci, sute de oameni din localităţile respective erau forţaţi să semneze adresări în care aceştia, chipurile, insistau asupra reamenajării bi­sericilor în cluburi ⁸⁸. În urma educaţiei ateiste de circa o jumătate de veac, a politicii de „stârpire deinitivă şi completă a prejudecăţilor religioase", conduse cu perseverenţă de partidul comunist ⁸⁹, s-a produs o reducere considerabilă a posibilităţilor de catehizare a populaţiei, sporind până la o clară majoritate numărul celor care sunt foarte supericial iniţiaţi în dogmatica şi morala creştină.

Politica oficială a P.C.U.S. şi, respectiv, a P.C.M. faţă de religie şi Biserică s-a întemeiat în întregime pe critica religiei conţinută în lucrările fondatorilor marxism-leninismului. În această privinţă, istoricii din Moldova Sovietică au editat în anii postbelici o serie de culegeri de documente prin care au popularizat pe larg opinia clasicilor marxism-leninismului despre religie şi Biserică. Astfel, în accepţia lui K.Marx, „religia este opiu pentru

⁸⁷  Ibidem.

popor", „suspinul creaturii chinuite, sensibilitatea unei lumi lipsite de inimă, după cum este şi spiritul unor orânduiri lipsite de spirit" ⁹⁰. În aceeaşi ordine de idei, pentru Friedrich Engels, „chiar dacă câteva pasaje din Biblie pot i interpretate în folosul comunismului, întregul spirit al învăţăturii ei (al Bibliei. - N.ns.), totuşi, îi este cu totul duşmănos (comunismului. - N.ns.)" ⁹¹.

Mult mai tranşant în critica religiei şi Bisericii a fost V.I.Lenin, pentru care religia „este una din formele asupririi spirituale, de care suferă pretutindeni masele norodnice, apăsate de munca veşnică pentru alţii, de nevoie şi izolare. (... ) Religia este opiu pentru norod. Religia este un fel de alcool spiritual, în care robii capitalului îşi îneacă chipul lor omenesc, cerinţele lor la o viaţă cât de puţin destoinică de om" ⁹². În opinia continuatorului cauzei lui K.Marx şi Fr. Engels, „toate religiile şi bisericile de azi, toate organizaţiile religioase, de orice fel ar fi, sunt privite de marxism întotdeauna ca organe ale reacţiei burgheze, puse în slujba apărării exploatării şi a năucirii clasei muncitoare"⁹³. Prin urmare, concluziona Lenin, „marxiştii trebuie să lupte împotriva religiei", deoarece „orice idee religioasă, orice idee despre Dumnezeu, chiar orice cochetărie cu Dumnezeu e o ticăloşie din cele mai de neexprimat" ⁹⁴.

Anume în acest spirit agresiv şi intolerant faţă de religie şi Biserică au fost redactate absoluta majoritate a documentelor de partid vizând „distrugerea deinitivă în rândurile maselor muncitoare şi ţărăneşti a credinţelor religioase sub toate formele lor" ⁹⁵, inclusiv: Hotărârea C.C. al P.C.(b) din toată Uniunea „Cu privire la organizarea propagandei ştiinţiice şi de iluminare" ⁹⁶; Hotărârea C.C. al P.C.U.S. „Cu privire la neajunsurile mari din propaganda ştiinţiico-ateistă şi măsurile pentru îmbunătăţirea ei" (7 iulie 1954); Hotărârea C.C. al P.C.U.S. „Cu privire la greşelile în efectuarea propagandei ştiinţiico-ateiste în rândurile populaţiei" (10 noiembrie 1954); Hotărârea C.C. al P.C.U.S. „Cu privire la sarcinile propagandei de partid în condiţiile actuale" (9 ianuarie 1960);

Evident, în condiţiile unui atare dictat politico-ideologic, istoricilor din R.S.S.M. nu le rămânea o altă alternativă decât să accepte să publice în spiritul directivelor de partid, ie să treacă sub tăcere aspectele importante legate de istoria religiei şi Bisericii, inclusiv în perioada celui de-al Doilea Război Mondial.

Astfel se explică apariţia, în perioada postbelică, a unor articole în care erau contabilizate „pagubele" cauzate populaţiei de către Biserica ortodoxă ^[74] sau selectarea tendenţioasă şi publicarea unor „culegeri de documente", în care era demascat „rolul reacţionar al religiei şi bisericii" ^[75]. Este suicient de nominalizat doar unele compartimente ale unei culegeri de documente apărute în anul 1969: „Slujitorii Bisericii - propovăduitori ai întunericului şi obscurantismului", „Ateismul în ofensivă", „Biserica - mare proprietar şi asupritor al poporului truditor" ^[76], - pentru a ilustra statutul deloc onorabil al istoricilor din acea perioadă.

Dincolo de particularităţile regimului totalitar comunist din Moldova Sovietică, rămâne un fapt istoric incontestabil că alarea Basarabiei timp de aproape o jumătate de secol sub ocupaţie sovietică i-a blocat în mare măsură sau atenuat identitatea firească - etnică, lingvistică, culturală - impunându-i-se alta, ie străină şi opusă propriei identităţi, ie contrafăcută să servească scopurilor de îndoctrinare a populaţiei. Aşadar, ocupaţia sovietică n-a fost doar militară, politică şi economică, ci şi culturală, iar valorile culturii naţionale au suportat un tratament demolator şi opresiv, iind înlocuite cu altele, de provenienţă externă, sovietică şi comunistă. La fel de indiscutabil rămâne şi faptul că instrumentul docil al tuturor acestor transformări identitare ale populaţiei RSSM a fost Partidul Comunist al Moldovei.

 

 

 

^[1] Sergiu Tămaş, Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cul­tura civică. Ed. A Il-a, revăzută şi adăugită, Casa de editură şi presă „Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1996, p.246.

^[2] Ibidem, p.246-247.

^[3] Max Gallo, Italia lui Mussolini. Prefaţă de Gh.N.Cazan, Edi­tura Politică, Bucureşti, 1969, p.284.

^[4] Hannah Arendt, Originile totalitarismului. Traducere de Ion Dur şi Mircea Ivănescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, passim.

^[5] Dominique Colas, Dicţionar de gândire politică: autori, opere, noţiuni. Traducere de Dumitru Purnichescu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003, p.342.

^[6] Oxford dicţionar de politică. Coordonat de Iain McLean. Tra­ducere şi glosar de Leonard Gavriliu, Editura Univers Enciclo­pedic, Bucureşti, 2001, p.467-468.

^[7] Enciclopedia Blackwell a gândirii politice. Coordonator: Da-

vid Miller, Editura Humanitas, 2000, p.756-758.

^[8] Dominique Colas, Dicţionar de gândire politică: autori, ope­re, noţiuni. Traducere de Dumitru Purnichescu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003, p.343.

^[9] Idem, Ibidem, p.343.

^[10] EyropoB CA. HpoSueMa coBercicoro TOTajiHTapH3Ma b oSiiiecTBeHHO-nojiHTHHecKoă mucjih CULA. KaiiiHHeB: M.K. «Ifeecca», 2000. C.23-34.

^[11] Detalii la Nicolae Enciu, La moartea Ţarului roşu, în „Caie­te de Istorie", an. II, nr. 3 (7), iunie 2003, p.22-27.

^[12] EyTopoB C.A. HpoSueMa coBeTccoro ToTajiHTapH3Ma b oSmecTBeHHo-nojiHTHHecKoă mhcjih CUIA. KHirmHeB: M.K. «Ifeecca», 2000. C.25.

^[13] Idem, Ibidem, p.26-32. ¹³ Idem, Ibidem, p.26-32

^[14] JlarrreB H.JJ,. CoBeTccoe KpecTmHcTBo. MocKBa: «Cejibxo3-rH3», 1939. C.3, 56, 59; JlarrreB H.JJ,. H.B.CTajiHH - KpeaTopyji opuHflyejiHH Konxo3H0qe. CTeHorpaMa jieKqHeă nySjiHHe, hh-THTe hh JeKTopHyji Hempan ai OSihthh ahh MocKoBa, EflH-Typa fle CTaT a MojifloBeă, KHirmHay, 1951. n.3, 4.

^[15] HcropHS Bcecoro3Hoă KoMMyHHcraqecKoH napTHH (6ojie>-ineBHKoB). KpaTKHH Kypc. MocKBa: rHIUJ, 1945. C.330-331.

^[16] Basile Kerblay, La societe sovietique contemporaine, Ar-mand Collin, Paris, 1980, p.44; EpyK C.H. HacejieHHe MHpa: 3THofleMorpa^HnecKH0 cnpaBo^HHK. MocKBa, 1986. C.145.

^[17] EyTopoB C.A. IlpoSueMa coBeTcKoro ToTajnrrapH3Ma b oSiecTBeHHo-noiHTHqecKoă mhcjih CLLIA. KHirmHeB: M.K.

«HHecca», 2000. C.32-34.

^[18] Crimele lui Stalin. Raportul Secret al lui Hruşciov la Congre­sul al XX-lea al PCUS. Cuvânt înainte de Gh.Buzatu. Studiu introd., note şi glosar de Vladimir Zadian şi Gheorghe Neacşu. Ed. îngrijită de Radu-Dan Vlad, Editura Majadahonda, Bucu­reşti, 1998, p.5.

^[19] Aurel Kareţki şi Adrian Pricop, Lacrima Basarabiei, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1993, p.19.

^[20] Pierre Milza şi Serge Berstein, Istoria secolului XX. Vol. I: Sfârşitul „lumii europene" (1900-1945), Editura BIC ALL, Bucureşti, 1998, p.90-91.

^[21] Istoria Basarabiei de la începuturi până în 2003. Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită. Coordonator: Ioan Scurtu, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2003, p.288.

^[22] Ion M. Oprea, România şi Imperiul Rus, 1900-1924. Vol. I, Editura Albatros, Bucureşti, 1998, p.191.

^[23] Istoria Basarabiei de la începuturi până în 2003. Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită. Coordonator: Ioan Scurtu, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2003, p.288.

^[24] HcTOpHa     BceCOKBHOH     KoMMyHHcTHHecKOH     napTHH

(SojTbineBHKOB). KpaTKHH Kypc. MocKBa: nirUJ, 1945. C.256-257.

^[26] „Basarabia. Organ cotidian politic independent", an. II, nr. 96, 26 ianuarie 1919.

^[27] Gheorghe E. Cojocaru, Cominternul şi originile „moldo­venismului": Studiu şi documente, Editura Civitas, Chişinău,

2009, p.91-96.

^[28] Idem, Ibidem, p.93.

^[29] O istorie a regiunii Transnistrene din cele mai vechi timpuri până în prezent / Coordonator: Demir Dragnev, Editura Civitas,

Chişinău, 2007, p.266.

^[30] Oleg Galuşcenco, Populaţia R.A.S.S.M. (1924-1940), Tipo­grafia Academiei de Ştiinţe, Chişinău, 2001, p.8.

^[31] Gheorghe E. Cojocaru, Cominternul şi originile „moldo­venismului": Studiu şi documente, Editura Civitas, Chişinău,

2009, p.166.

^[32] Cf. Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, România după Marea Unire. Vol. II. Partea I (1918-1933), Editura Ştiinţifică şi Enci­clopedică, Bucureşti, 1986, p.1054.

^[33] Ioan Silviu Nistor, Istoria românilor din Transnistria: orga­nizarea, cultura şi jertfa lor, Editura Eminescu, Galaţi, 1995,

p.67.

^[34] Idem, Ibidem, p.68; Vezi şi Nicolae Enciu, Transnistria, bre­şa strategică a Uniunii Sovietice / Rusiei în Balcani, în „Caiete de Istorie", an. IV, nr. 1 (12), decembrie 2004, p.23-26.

^[35] Gheorghe Tătărescu, Mărturii pentru istorie. Ediţie îngrijită de Sanda Tătărescu-Negropontes, Editura Enciclopedică, Bu­cureşti, 1996, p.104.

^[36] Idem, Ibidem, p.105.

^[37] «KpacHaa EeccapaSHa». 1926. N° 1. C.4.

^[38] Cf. Alexandru Moşanu, Basarabia sau jocul nefast al istoriei, în „Terra Moldaviae", nr. 1, 1993, p.17.

^[39] Enciclopedia României. Vol. I, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938, p.134, 160; Vladimir Trebici, Basarabia şi Bucovina, în "Academica", an. I, nr. 12, 1991, p.12; Oleg

Galuşcenco, Populaţia RASSM (1924-1940), Tipograia Aca­demiei de Ştiinţe, Chişinău, 2001, p.48.

^[40] Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui pentru Basa­rabia. Culegere de documente / Selecţie I.Şişcanu, V.Văratec. Prefaţă V.Matei, Editura Universitas, Chişinău, 1991, p.92-93.

^[41] Vezi Simion Mehedinţi, Fruntaria României spre Răsărit, în „Revista Fundaţiilor Regale", an. VIII, nr. 8-9, p.253, 258,

259.

^[42] Sub povara graniţei imperiale, Editura Recif, Bucureşti,

1993, p.36.

^[43] Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui pentru Basa­rabia. Culegere de documente / Selecţie I.Şişcanu, V.Văratec. Prefaţă V.Matei, Editura Universitas, Chişinău, 1991, p.92-93.

^[44] Ibidem, p.94.

^[45] Ion Şişcanu, Raptul Basarabiei 1940, Ago-Dacia, Chişinău,

1993, p.77-78.

^[46] Cf. Deşteptarea politică a cetăţenilor noi sovietici (Articolul de fond al ziarului „Pravda" din 20 septembrie 1940), în „Mol­dova Socialistă" din 24 septembrie 1940.

^[47] CoBeTCKaa BeccapaSaa 0 CoBeTCKaa EyKOBHHa. M.: rHIIJL

1940. C.6.

^[48] Adrian Pop, Componente ale politicii de deznaţionalizare în Moldova Sovietică, în Sub povara graniţei imperiale, Editura Recif, Bucureşti, 1993, p.35.

^[49] Idem, Ibidem, p.35-36.

^[50] Charles King, Moldovenii, România, Rusia şi politica cultu­rală. Traducere: Diana Stanciu, Editura ARC, Chişinău, 2002,

p.98.

^[51] Cf. /JeinTeriTapa nouHTHKa a qeTaqeHHJiop hoh coBeraHt (ApTHKouyu fle (j)OHfl ai 30apyjiyă «npaBfla» fl0H 20 cerrreMSpHe 1940), în «MojiflOBa Co^HauHcre», 24 cenTeMSpae 1940.

^[52] CoBeTcKaa EeccapaSaa 0 CoBeTcKaa EyKOBHHa. MocKBa:

raiui, 1940. c.6.

^[53] Iulian Chifu, Basarabia sub ocupaţie sovietică, Politeia-

SNSPA, Bucureşti, 2004, p.69.

^[54] HcTop0a napT0flyjiyă KoMymcT ai MouflOBeă: CTymă / Kojiejmyii fle pefl.: H.n.Kaji0H (KOHixyK3Top) rn.a. Efl0q0a a 3-a, npeuyKpaTa m0 KOMrmeKTaTa. K0iii0H3y: KapTa Moiiflo-BeHacKa, 1982. n.557.

^[55] Arhiva Naţională a Republicii Moldova, fond 2948, inv.1, dosar 41, fila 59-60.

^[56] Cf. George Orwell, 1984: Roman, Editura Hyperion, Chişi­nău, 1990, p.36,37.

^[57] Ion Constantin, România, Marile Puteri şi problema Basara­biei, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p.186-187.

^[58] HcTop0a MoiflaB00. T. I: Ot flpeBHeăirmx BpeMeH flo Bei0KOH OKTaSptcKoă coq0au0cT0^tiecKO0 peBOJiioq00. nofl pefl. A.^.YflaibqoBa 0 JLB.^tiepenH0Ha. K0iii0HeB, 1951; T. II: Ot Beji0KOH OKTaSptcKoă coq0au0cT0^tiecKOH peBOJiroq00 flo Haiirax flHeă. nofl pefl. C.n.Tpane3H0KOBa 0 H.A.MoxoBa. K0i0HeB, 1955.

^[59] .H.C.rpocyn, H.A.Moxob. HcTop0necKaa HayKa MojiflaBcKoă CCP. M.: „HayKa", 1970. C.47.

^[60] Idem, Ibidem.

^[61] M.Tyji0H. MonflaBcKaa CCP 0 H3Ma0jibcKaa oSuacTb YCCP. MaTep0ajiu fljia floKjiafloB 0 Secefl. Otb. pefl.- noflnojiKoBH0K ILCaBejibeB. B.M., 1944 (M0KpocJ>0jibM). Kaflpw 6,10.

^[62] A./],ojibH0K. EeccapaS0a nofl BjiacTbio pyMHHcrax Soap (1918-1940 rr.). M.: OrH3; locnoji0T03flaT, 1945. C.3, 31.

^[63] 25 jieT MojiflaBcKoă CoBeTcKoă Coq0aji0cT0^tiecKoă Pecny6ji0K0. K0iii0HeB: napT03flaT LJK Kn (S) MojiflaB00,

1949. C.42.

^[64] H.JIarrreB. HajioroBoe o6uo5KeH0e MojiflaBcKoro KpecTbaH-cTBa pyMHHo-HeMeqK0M0 oKKynaHTaM0. K0iii0HeB: IlapT03flaT UK Kn (S) MoiflaB00, 1945. C.24,28,29.

^[65] OTfleji nponaraHflw 0 ar0Taq00 UK Kn (S) MojiflaB00. 25 jieT MojiflaBcKoă CoBeTcKoă Coq0aji0cT0^tiecKoă PecnySji0K0 (MaTep0ajibi fljia floKjiafltfflKoB). K0iii0HeB: napT03flaT UK Kn (S) MoiflaB00, 1949. C.19.

^[66] Ibidem, p.19, 24.

^[67] CoBeTcKaa HcTop0^ecKaa 3Hq0Kjionefl0a. ru.pefl. E.M. )KyKoB. T.3. M.: TocyflapcTBeHHoe Hay^Hoe 03flaTejibcTBo „Cob. 3Hq0Kionefl0a", 1963. C. 71-131.

^[68] OcBo6ofl0TejibHaa M0cc0a CoBeTcK0x BoopysceHHbix C0ji bo BTopoă M0poBoă BoăHe. nofl oSiq. pefl. 0 c npefl0cn. Mapniaua CoBeTcKoro Coowa A.A.rpeHKo. M.: noji0T03flaT, 1974; OcBoSofl0TentHaa M0cc0a CoBeTcK0x BoopysceHHbix C0i b EBpone bo BTopoă M0poBoă BoăHe: /JoKyMeHTH 0 MaTep0ajibi. M.: BoeH03flaT, 1985; OcBo6ofl0TejibHaa M0cc0a CoBeTcK0x BoopysceHHbix C0ji Ha EajiKaHax. M.: HayKa,

1989.

^[69] EepflaeB H.A. Hctok0 0 cmucji pyccKoro KOMMyH03Ma. Penp0HTHoe Bocrrpo03BefleH0e 03flaH0a YMCA-Press, 1955 r. M., 1990. C.129.

^[70] Thomas Parrish, Enciclopedia Războiului Rece. Traducere de Ion Nastasia, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002, p.315.

^[71] C.Troncotă, 28 iunie 1940 - 22 iunie 1941. Iadul de peste Prut, în „Magazin istoric", an. XXVIII, nr.3 (324), martie 1994,

p.20, 31.

^[72] „Moldova Socialistă" (Tiraspol), 7 septembrie 1940. (Am menţinut intact stilul în care au fost redactate documentele epo­cii.- N.n.).

^[73] Ibidem.

^[74] A.H.Ea600. Bo hto oSoimiacb MOJiflaBcKOMy Hapofly npaBocuaBHaa qepKOBt // H3BecT0a AH MCCP. 1965. N° 12.

^[75] PeaKq0OHHaa poiit peii0r00 0 qepKB0. Apx0BHue flOKyMeHTbi o fleaTejibHocT0 cBameHHocjiyraTejieH b MoiiflaB00. CocTaB0Tei0: A.n.Jl0coB0Ha (otb. pefl.) 0 flp./ UTA MCCP, Apx0BHoe ynpaBJieH0e np0 CM MCCP.- K0iii0HeB: „KapTa MouflOBeHacKa", 1969.

^[76] Ibidem.