Originare din nordul Peninsulei Balcanice, triburile indo-europene ale grecilor (ahei, ionieni, eolieni) reuşesc să creeze civilizaţia miceniană (în sec. 15 î.Hr.) – distrusă de dorieni, trei secole mai târziu –, apoi colonizează, în jurul anului 1000 î.Hr., insulele din Marea Ionică şi coastele Asiei Mici, oraşele-stat (polis) fondate aici (Milet, Efes, Halicarnas ş.a.) cunoscând în următoarele patru secole o dezvoltare mai rapidă decât cele din Grecia metropolitană.
În secolele 8–7 î.Hr., are loc epoca marii colonizări greceşti, când sunt întemeiate oraşe pe coastele Mediteranei (în Sicilia, sudul Italiei, sudul Spaniei, nordul Africii) şi ale Mării Negre (inclusiv pe litoralul de azi al României – Tomis/Constanţa, Callatis/Mangalia, Histria ş.a.). Secolul V î.Hr., dominat de Atena, rămâne epoca de aur a democraţiei şi civilizaţiei clasice greceşti.
În prima jumătate a acestui secol (500 – 449 î.Hr.) au loc războaiele medice, Imperiul Persan eşuând în faţa rezistenţei statelor greceşti.
În urma bătăliei de la Cheroneea (338 î.Hr.), Macedonia îşi impune dominaţia asupra Greciei, graţie regelui Filip II, care îi invinge pe atenieni şi tebani, un element esenţial fiind superioritatea armată (faimoasele falange macedonene).
ALEXANDRU CEL MARE (Alexandru III cel Mare / Alexandru Megas /
Alexandru Macedon, n. ? oct. 356 î.Hr., Pella – m. 13 iun. 323 î.Hr., Babylon; rege al Macedoniei 336–323 î.Hr.)
Fiul lui Filip II (rege al Macedoniei, circa 359–336 î.Hr.), cel care a transformat Macedonia dintr-o ţară „semibarbară” în cea mai de seamă putere economică, politică şi militară a lumii elene.
Alexandru Macedon se va afirma de foarte tânăr, la vârsta de 16 ani încredinţându-i-se primele sarcini în afacerile statului, pentru ca la 18 ani să fie comandantul cavaleriei în bătălia de la Cheroneea (a cărei şarjă zdrobeşte batalionul sacru teban), victoria asupra coaliţiei ateniano-beoţiene (338 î.Hr.) marcând instaurarea hegemoniei Macedoniei în Grecia. Doi ani mai târziu (336 î.Hr.) preia tronul, după asasinarea tatălui său (de care n-a fost străină mama sa, Olimpia, prima soţie a lui Filip II), Alexandru fiind sprijinit de generalii Antipatros şi Parmenion.
În anul 334 î.Hr., iniţiază poate cea mai importantă campanie a sa, împotriva Imperiului Ahemenid. În fruntea unei armate de 30 000 de pedeştri şi 5 000 de călăreţi, traversează Helespontul şi obţine strălucite victorii, între care cele de pe râul Granicos (în zona Mării Marmara, prima bătălie pe sol persan, în 334 î.Hr.) – ocupând apoi Lidia, Caria, Frigia (în capitala acesteia, Gordion, taie cu sabia nodul pe care, conform unei preziceri, cel care îl va dezlega va deveni stăpânul Asiei) –, la Issos (în Cilicia, la graniţa cu Siria), unde deşi inferior numeric repurtează o victorie categorică (familia şi tezaurul regelui persan Darius III căzând în mâinile învingătorului, în octombrie 333 î.Hr.).
Ajuns la porţile Egiptului, pe care îl preia fără lupte, îşi asumă titlul şi rolul de suveran legitim, moştenitor al faraonilor şi pune (în 331 î.Hr.) piatra de temelie a unui oraş, primul dintre cele care îi vor purta numele (Alexandria), ce va deveni cea mai strălucită metropolă a lumii elenistice.
O nouă campanie va fi cea din Mesopotamia, marcată de victoria de la Gaugamela, în apropiere de fluviul Tigru, unde învinge noua armată a lui Darius III, Alexandru proclamându-se rege al Asiei şi erijându-se în succesor al tradiţiei imperiale persane.
Ocupă apoi, succesiv, renumite vechi capitale precum Babylon, Susa, Persepolis (pe care îl incendiază, drept răzbunare pentru umilinţele suferite de greci, în timpul războaielor medice), Pasargada, Ecbatana.
În vara anului 327 î.Hr. declanşează ultima sa mare expediţie, cea de cucerire a Indiei, în mai 326 î.Hr. dând ultima sa mare bătălie, pe râul Hydaspes (astăzi Jhelum, subafluent al Indusului), înfrângându-l pe puternicul suveran indian Poros.
Grecia / Imperiul Grec (continuare)
Odată cu moartea lui Alexandru cel Mare, timp de patru decenii se declanşează lupta pentru putere între generalii acestuia (diadohii), succedându-se nu mai puţin de opt, fiind totodată asasinaţi urmaşii marelui conducător (Philippos IV, Arrhidaios şi Alexandru IV), stingându-se astfel dinastia Argeazilor.
În vremea domniei lui Antigonos II (276–239 î.Hr.), întemeietorul următoarei şi, totodată, ultimei dinastii, este atinsă expansiunea maximă a Macedoniei elenistice.
Două secole mai târziu (395 d.Hr.) este încorporată în Imperiul Bizantin, având şansa ca, în secolul VI, greaca să fie adoptată ca limbă oficială, element semnificativ pentru supravieţuirea ideii de „grecitate”.
După divizarea Imperiului Roman (395 d.Hr.), devenind parte a Imperiului Roman de Răsărit (mai târziu Imperiul Bizantin), Grecia va cunoaşte, la rândul ei, soarta acestuia, fiind supusă unor invazii (slavi, albanezi, normanzi, veneţieni), care vor culmina cu cea otomană, căderea Constantinopolelui (1453) fiind urmată de cea a Mistrei (1460), simbolul puterii greceşti din Peninsula Balcanică (Cantacuzinii şi Paleologii).
Întreaga perioadă a dominaţiei turceşti, întinsă pe mai bine de patru secole, în care populaţia este redusă la servitute, este marcată de o întreagă suită de revolte, care izbucneau cu fiecare ocazie favorabilă (războaiele turco – veneţiene, turco – ruse etc.). Este perioada în care se afirmă în calitate de conducători, atât în Grecia propriu-zisă, cât şi în alte teritorii aflate sub stăpânirea otomană, între care şi Ţările Româneşti, fanarioţii (aristocraţi greci din cartierul bogat al Constantinopolelui).
Grecia / Imperiul Grec (în secolele XIX - XX)
Îndelungata rezistenţă culminează, în anii 1821–1829, cu Războiul de eliberare naţională, Imperiul Otoman recunoscând, prin Tratatul de la Adrianopol (1829), independenţa Greciei, declarată trei ani mai tărziu, fiind astfel primul stat balcanic care reuşeşte emanciparea de Imperiul Otoman.
„Marea Idee” – „constă din unirea tuturor ţinuturilor greceşti sub forma unui fel de Imperiu bizantin reînnoit, cu capitala la Constantinopol. Acest proiect a inspirat alianţele Atenei, de-a lungul întregului secol al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, în diferitele conflicte ce au zdruncinat Peninsula Balcanică până în 1921. Urmând logica Marii Idei, Atena a recuperat, în 1865, Insulele Ionice, în 1881 Thesalia şi Arta, în 1908 Creta, iar în 1913, în urma războaielor balcanice, şi-a dublat teritoriul, anexând Epirul şi o parte din Macedonia.” (A. Chauprade, Fr. Thual)
Situată de partea Antantei în Primul Război Mondial, recuperează însemnate teritorii (Tracia Occidentală, Tracia Orientală, precum şi regiunea Izmir din Asia Mică).
Sfârşitul războiului marchează, practic, triumful aproape total al Marii Idei, numai că succesele naţionalismului grec au provocat reacţia kemalistă, Grecia fiind învinsă de trupele turceşti, în 1922, ceea ce va fi numită „Marea Catastrofă”, întrucât nu numai că armata greacă a fost zdrobită, dar populaţia greacă aflată de mai bine de două mii de ani în Asia Mică a fost constrânsă la exod (circa 1,5 milioane de persoane).
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi în perioada imediat următoare, Grecia a fost un caz geopolitic aparte.
Ocupată militar de Germania şi Italia, şi de aliatul acestora, Bulgaria, a declanşat o puternică rezistenţă duală, naţionalistă, dar şi comunistă, ultima sprijinită însă mai ales de Iugoslavia lui Tito decât de Uniunea Sovietică a lui Stalin, ceea ce a şi contribuit, de altfel, la ruptura dintre Tito şi Stalin.
„Într-adevăr Uniunea Sovietică nu dorea ca rebeliunea comunistă greacă să biruie, în timp ce Tito vedea în această perspectivă posibilitatea unei extinderi a teritoriului său şi a hegemoniei sale pe ansamblul Peninsulei Balcanice. Dar ruptura dintre Tito şi Stalin nu a făcut decât să precipite sfârşitul războiului civil grec: izolată, Iugoslavia a trebuit să se întoarcă spre Occident pentru a supravieţui; în schimbul sprijinului lor, occidentalii au impus încetarea sprijinului iugoslav pentru comuniştii greci.” (A. Chauprade, Fr. Thual)
Integrare în NATO în 1952, deşi avea şi are un diferend cu Turcia – cazul Ciprului, dar şi unele insule.
Integrare în CEE (Uniunea Europeană, în 1981).
- s-a apropiat, totodată, de „blocul ortodox”, întreţinând bune relaţii cu ţările de aceeaşi religie din zonă (între care, alături de Bulgaria şi Serbia, şi cu România), iar în ultima vreme cu Rusia, fiind, printre altele, interesată de traseele energiei caspice spre Europa, deja fiind încheiat cel care include Burgas (Bulgaria) şi Alexandropolis (Grecia).
- este astăzi o ţară aflată la încrucişarea mai multor periferii (a lumii balcanice, a Uniunii Europene şi a Orientului Apropiat arab), fiind, totodată, o miză a înfruntării între Occident şi Orient.
Grecia de astăzi, deşi o ţară de dimensiuni mai curând mici, decât mijlocii (131 940 km² şi 10 722 816 loc.), joacă un rol european şi mondial cu mult mai mare decât dimensiunile sale, un exemplu fiind veto-ul pe care l-a opus intrării Macedoniei în NATO, cu ocazia Summit-ului de la Bucureşti (aprilie 2008), motivul fiind denumirea acestei ţări.