Pin It

ALEXANDRU CEL MARE (Alexandru III cel Mare / Alexandru Megas / Alexandru Macedon, n. ? oct. 356 î.Hr., Pella – m. 13 iun. 323 î.Hr., Babylon; rege al Macedoniei 336–323 î.Hr.)

Fiul lui Filip II (rege al Macedoniei, circa 359–336 î.Hr.), cel care a transformat Macedonia dintr-o ţară „semibarbară” în cea mai de seamă putere economică, politică şi militară a lumii elene.

Alexandru Macedon se va afirma de foarte tânăr, la vârsta de 16 ani încredinţându-i-se primele sarcini în afacerile statului, pentru ca la 18 ani să fie comandantul cavaleriei în bătălia de la Cheroneea (a cărei şarjă zdrobeşte batalionul sacru teban), victoria asupra coaliţiei ateniano-beoţiene (338 î.Hr.) marcând instaurarea hegemoniei Macedoniei în Grecia. Doi ani mai târziu (336 î.Hr.) preia tronul, după asasinarea tatălui său (de care n-a fost străină mama sa, Olimpia, prima soţie a lui Filip II), Alexandru fiind sprijinit de generalii Antipatros şi Parmenion.

În anul 334 î.Hr., iniţiază poate cea mai importantă campanie a sa, împotriva Imperiului Ahemenid. În fruntea unei armate de 30 000 de pedeştri şi 5 000 de călăreţi, traversează Helespontul şi obţine strălucite victorii, între care cele de pe râul Granicos (în zona Mării Marmara, prima bătălie pe sol persan, în 334 î.Hr.) – ocupând apoi Lidia, Caria, Frigia (în capitala acesteia, Gordion, taie cu sabia nodul pe care, conform unei preziceri, cel care îl va dezlega va deveni stăpânul Asiei) –, la Issos (în Cilicia, la graniţa cu Siria), unde deşi inferior numeric repurtează o victorie categorică (familia şi tezaurul regelui persan Darius III căzând în mâinile învingătorului, în octombrie 333 î.Hr.).

Ajuns la porţile Egiptului, pe care îl preia fără lupte, îşi asumă titlul şi rolul de suveran legitim, moştenitor al faraonilor şi pune (în 331 î.Hr.) piatra de temelie a unui oraş, primul dintre cele care îi vor purta numele (Alexandria), ce va deveni cea mai strălucită metropolă a lumii elenistice.

O nouă campanie va fi cea din Mesopotamia, marcată de victoria de la Gaugamela, în apropiere de fluviul Tigru, unde învinge noua armată a lui Darius III, Alexandru proclamându-se rege al Asiei şi erijându-se în succesor al tradiţiei imperiale persane.

Ocupă apoi, succesiv, renumite vechi capitale precum Babylon, Susa, Persepolis (pe care îl incendiază, drept răzbunare pentru umilinţele suferite de greci, în timpul războaielor medice), Pasargada, Ecbatana.

În vara anului 327 î.Hr. declanşează ultima sa mare expediţie, cea de cucerire a Indiei, în mai 326 î.Hr. dând ultima sa mare bătălie, pe râul Hydaspes (astăzi Jhelum, subafluent al Indusului), înfrângându-l pe puternicul suveran indian Poros.

Alexandru (356-323 î.Hr.), născut în Pella, capitala Macedoniei din antichitate, a fost fiul lui Filip al II-lea, regele Macedoniei, şi al Olimpiei, o prinţesă din Epir. Aristotel a fost îndrumătorul lui Alexandru. El l-a instruit cu de-amănuntul pe Alexandru în ale retoricii şi literaturii şi i-a stimulat acestuia interesul către ştiinţă, medicină şi filosofie. În vara anului 336 î.Hr., Filip a fost asasinat, iar Alexandru a acces la tronul Macedoniei. S-a trezit înconjurat de duşmanii din interior şi ameninţat de revolte în exterior. Alexandru a scăpat cu repeziciune de toţi conspiratorii şi de duşmanii din interior executându-i. Apoi a pornit către Tesalia, unde susţinătorii independenţei preluaseră conducerea, şi a reinstaurat conducerea macedoneană. Înainte de sfârşitul verii anului 336 î.Hr., el îşi restabilise poziţia în Grecia, fiind ales de un congres al statelor în Corint. În 335 î.Hr., ca general al grecilor într-o campanie împotriva perşilor, care fusese anterior pusă la cale de tatăl său, a realizat o campanie de succes împotriva tracilor, ajungând până la Dunăre. La întoarcere, într-o singură săptămână, i-a nimicit pe ameninţătorii iliri şi apoi s-a îndreptat în grabă spre Teba, unde se iscaseră revolte. Atacul asupra oraşului a fost furtunos, distrugându-l, fiind cruţate doar templele zeilor şi casa poetului liric grec Pindar, iar locuitorii care au supravieţuit (în jur de 8.000) au fost vânduţi ca sclavi. Promptitudinea cu care Alexandru a înecat revoltele din Teba a avut ca urmare supunerea instantanee şi umilă a celorlalte state greceşti. Alexandru a început războiul împotriva Persiei în primăvara anului 334 î.Hr., traversând Hellespontul (în prezent Dardanele) cu o armată de 35.000 de macedoneni şi trupe greceşti. Printre ofiţerii săi, toţi macedoneni, se numărau Antigonus, Ptolemeu şi Seleucus. Pe râul Granicus, lângă oraşul antic al Troiei, a atacat o armată de 40.000 de soldaţi, formată din perşi şi mercenari greci. Armata sa a învins inamicul şi, după tradiţie, a pierdut numai 110 soldaţi. După această bătălie, toate statele Asiei Mici i s-au supus. Se spune că, în timpul traversării Frigiei, a tăiat nodul gordian cu sabia sa. Continuând să avanseze spre sud, Alexandru a întâlnit principala armată persană, condusă de regele Darius al III-lea, la Issus, în nord-estul Siriei. Nu se ştie cât era de mare armata lui Darius, iar faptul că, după tradiţia antichităţii, ar fi fost formată din 500.000 de soldaţi este considerat o exagerare. Bătălia de la Issus, din 333, s­a încheiat cu victoria lui Alexandru. Separat fiind de baza sa, Darius a fugit în nord, abandonându-şi mama, soţia şi copiii, dar pe care Alexandru i-a tratat cu respectul cuvenit unei familii regale. Tirul, un port maritim fortificat, nu a cedat uşor, dar Alexandru l-a cucerit în 332 printr-un atac furtunos, după un asediu timp de 7 luni. Apoi Alexandru a cucerit Gaza şi a pătruns în Egipt, unde a fost întâmpinat ca salvator. Prin aceste succese, el şi-a asigurat controlul întregii coaste estice a Mediteranei. Mai târziu, în 332, el a înfiinţat, la gura Nilului, oraşul Alexandria, care mai târziu a devenit centrul literar, ştiinţific şi comercial al lumii greceşti. Cirene, capitala regatului antic nord-african Cirenaica, i s-a supus lui Alexandru la scurt timp, iar stăpânirea sa s-a întins până în teritoriile Cartaginei.

În primăvara anului 331, Alexandru a pornit într-un pelerinaj către marele templu şi oracolul lui Amon-Ra, zeul egiptean al soarelui, pe care grecii îl identificau cu Zeus. Faraonii egipteni din trecut erau consideraţi fii ai lui Amon-Ra, iar Alexandru, noul conducător al Egiptului, dorea ca zeul să îl recunoască drept fiul său. Se pare că pelerinajul a avut succes şi că este posibil ca să i se fi confirmat crezul că ar avea origini divine. Întorcându-se din nou în nord, şi-a reorganizat forţele armate în Tir şi s-a îndreptat către Babilon cu o armată de 40.000 de infanterişti şi o cavalerie de 7.000 de soldaţi. Traversând Eufratul şi Tigrul, l-a întâlnit pe Darius, în fruntea unei armate a cărei mărime nu este ştiută cu certitudine, dar care, după aprecierile exagerate din antichitate, se spune că ar fi fost formată dintr-un milion de soldaţi. Această armată a fost învinsă în bătălia de la Gaugamela, la 1 octombrie 331 î.Hr. Darius a fugit, aşa cum a făcut şi la Issus, şi a fost mai târziu ucis de unul din satrapii săi. Babilonul a capitulat după această bătălie, iar oraşul Susa, cu enormele sale comori, a fost cucerit la scurt timp. Apoi, în mijlocul iernii, Alexandru a pătruns în Persepolis, capitala Persiei. După ce a prădat comorile regale şi după ce a luat şi alte prăzi bogate, a ars oraşul în timpul unei orgii, completând astfel distrugerea Imperiului Persan. Stăpânirea sa se întindea acum de-a lungul şi dincolo de ţărmurile sudice ale Mării Caspice, inclusiv Afganistanul din prezent şi Baluhistanul, către nord, în Bactria şi Sogdiana, partea de vest a Turkistanului din prezent, numit şi Asia Centrală. Lui Alexandru i-a luat doar trei ani, din primăvara anului 330 î.Hr. până în primăvara anului 327 î.Hr., până să ajungă să stăpânească o suprafaţă aşa întinsă. Pentru a continua cuceririle sale asupra rămăşiţelor Imperiului Persan, care includea şi o parte din vestul Indiei, Alexandru a traversat râul Indus în 326 î.Hr. şi a invadat Punjabul până la râul Hyphasis (în prezent Beas). Aici macedonenii s-au revoltat şi au refuzat să meargă mai departe. Atunci, Alexandru a construit o flotă şi a mers în jos pe Indus, ajungând la gura râului în septembrie 325 î.Hr. Flota a navigat apoi spre Golful Persic. Cu armata sa, s-a întors pe uscat în Media, traversând deşertul. Insuficienţa hranei şi a apei a cauzat pierderi severe şi greutăţi armatei sale. Alexandru a petrecut aproape un an organizându-şi domeniile şi completând o inspectare a Golfului Persic în pregătirea unor cuceriri următoare. A ajuns în Babilon în primăvara anului 323 î.Hr. În iunie, febra l-a răpus. Şi-a lăsat imperiul, în cuvintele lui, "celui mai puternic". Acest testament ambiguu a avut ca urmare conflicte groaznice, care au durat timp de jumătate de secol.

Alexandru a fost unul dintre cei mai mari generali ai tuturor timpurilor, vestit pentru genialitatea sa tactică de conducător de trupe şi pentru rapiditatea cu care traversa suprafeţe vaste. A fost nespus de curajos şi de generos, putând fi în acelaşi timp şi crud şi nemilos, când contextul politic o cerea. A fost emisă teoria că Alexandru era, de fapt, un alcoolic care şi-a ucis prietenul, Clitus, într-o furie cauzată de beţie. Mai târziu, el a regretat amarnic acest fapt. Ca om de stat şi ca stăpânitor, avea planuri grandioase. După cum susţin mulţi istorici ai epocii moderne, el nutrea speranţa unei uniri a estului cu vestul sub un singur imperiu mondial, o nouă şi luminată "frăţie universală a tuturor oamenilor". El a antrenat mii de tineri persani în tacticele de luptă macedonene şi i-a înrolat în armata sa. El însuşi a adoptat practici persane şi s-a căsătorit cu soţii din est, precum Roxana (care a murit în jurul anului 311 î.Hr.), fiica lui Oxyartes din Sogdiana, şi Barsine (sau Stateira, care a murit în jurul anului 323 î.Hr.), fiica mai mare a lui Darius, şi şi-a încurajat şi mituit ofiţerii să se căsătorească cu femei persane. Cu puţin înainte să moară, Alexandru a ordonat tuturor oraşelor greceşti să îl venereze ca pe un zeu. Deşi probabil a dat acest ordin din motive politice, a avut, după propriul său punct de vedere şi cele ale contemporanilor săi, origine divină. Ordinul a fost anulat de moartea sa la scurt timp după ce a fost emis.

Pentru a-şi uni cuceririle, Alexandru a înfiinţat un număr de oraşe, majoritatea fiind numite Alexandria, de-a lungul liniei sale de marş. Aceste oraşe au avut locaţii bune, au fost pietruite şi li s-au construit reţele de alimentare cu apă. Veteranii greci din armata sa s-au stabilit în aceste oraşe, care au atras tineri, comercianţi, negustori şi cărturari. În aceste oraşe a fost introdusă cultura greacă, iar limba greacă a devenit cunoscută pe scară largă. Astfel, Alexandru a extins influenţa civilizaţiei greceşti pe un teritoriu vast şi a pregătit terenul pentru perioada elenistică şi pentru epoca marilor cuceriri ale Imperiului Roman.