Cel mai mare imperiu pe care l-a cunoscut vreodată omenirea, desfăşurat de la Oceanul Pacific la Marea Neagră şi Marea Mediterană, dar şi cel mai efemer, durând mai puţin de 200 de ani.
La o adunare a căpeteniilor mongole, din 1206, Temügin (şeful tribului Bordjigin din Mongolia Răsăriteană) este ales conducător al tuturor triburilor mongole, luându-şi titlul de Ginghis Han/Gengis Khan („Marele Han”) şi pune, în numai 20 de ani, bazele unui imperiu uriaş, cu capitala la Karakorum (din 1220).
GENGHIS (GINGHIS) – HAN (n. 1155, 1162 sau 1167, pe malul drept al râului Onon – m. 18 august 1227, lângă Tianshui, provincia Gansu, China
Pe numele adevărat Temügin, era fiul lui Yesügei / Iesugei, conducătorul unui puternic trib nomad din sudul Mongoliei şi fondator al unuia dintre primele regate mongole, în secolul al XII-lea.
În primăvara anului 1206, la o adunare a căpeteniilor mongole (Kuriltay) ţinută în regiunea izvoarelor râului Onon, Temügin, fiul stăpânitorului Yesügei (Esughei baatur) din Mongolia răsăriteană, devenit stăpânul de necontrolat al celei mai mari părţi din Mongolia, în urma victoriilor obţinute între 1183 şi 1204 asupra unor puternici rivali (Toktoa, Djamuka, Taian Han ş.a.), a fost ales conducător suprem al tuturor triburilor mongole, luând titlul de „Ginghis Han (din turcescul tengiz = „mare, ocean”, ceea ce ar însemna „suveranul universal, stăpânul lumii”) şi punând bazele unui stat feudal cu capitala, din 1220, la Karakorum…” (Marcel D. Popa, Horia C. Matei )
„Mobilizarea întregului potenţial uman şi material, disciplina, prevederea, manevra şi mobilitatea au constituit pentru Ginghis-Han principalii factori de succes; […] trupele erau pregătite să execute manevre dinainte exersate, caz aproape unic în arta militară a Evului Mediu; pentru a frânge voinţa de luptă a inamicului şi a-i îngrozi pe vecinii acestuia, supralicita efectul psihic, de unde caracterul terorizant al unora dintre expediţiile întreprinse.” (C. Căzănişteanu, V. Zodian, A. Pandea)
Politician abil, Genghis-Han duce o politică de alianţe pentru a-şi atinge obiectivele, pentru ca mai apoi să-şi atace chiar aliaţii.
După ce înainte de a fi ales Mare Han, se aliase cu Imperiul Jin, din China de Nord, şi cu keraiţii pentru a respinge atacurile devastatoare ale tătarilor şi ale populaţiilor seminomade din Mongolia, după ce devine Mare Han, atacă mai întâi Imperiul Xixia de Vest (1206–1209), dar apoi şi Imperiul Jin. Pătrunde, după aceea în imensul teritoriu chinez dintre Marele Zid şi Fluviul Galben (1211–1215), ocupând, după un lung şi dificil asediu, Beijingul (1215), pe care îl incendiază şi prădează.
Genghis Han se orientează spre vest supunând populaţia karakitai (1218), apoi sultanatul Horezm, învingându-l pe Mohammed Şah, care domnea şi peste întinse teritorii din Afghanistan, Iran şi Irak, cucerind, printre altele, înfloritoarele oraşe Buhara şi Samarkand (1220). Continuându-şi înaintarea mongolii au atins Marea Caspică, au forţat trecătorile Caucazului şi au trecut în stepele nord-pontice, zdrobind în bătălia de la Kalka (mai 1223) armatele ruso-cumane.
Reîntors în Mongolia (1225), organizează o nouă expediţie împotriva Imperiului Xixia, care refuzase să-l urmeze în războiul cu Horezmul, este victorios în bătălia de pe Fluviul Galben (1226), dar moare în anul următor (18 august 1227; probabil ca o consecinţă a unui accident de cavalerie pe care îl suferise nu cu mult timp înainte) în provincia chineză Gansu, fiind înmormântat în locurile de baştină, lângă izvoarele râului Onon, în Munţii Burkhan- Khaldun.
Imperiul Mongol (continuare)
Imperiul mongol va atinge apogeul în timpul domniei lui Ogodai/Ughedei, al treilea fiu al lui Ginghis Han, ales mare han în 1229 şi care va domni până în 1241.
În timpul regenţei soţiei lui Ogodai, Töregne (1242–1246), mongolii îi înving pe selgiucizi (la Kense Dagh, în 1243), ceea ce îl determină pe papa Inocentiu IV să facă, trei ani mai târziu, schimb de ambasade (cu ocazia călătoriei la Karakorum a călugărului Giovanni del Plano Carpini) cu noul Mare Han, Guyuk (Göyük), în speranţa alianţei Imperiului Mongol împotriva regatelor musulmane care ameninţau creştinătatea.
După scurta domnie a lui Guyuk (1246–1249) se afirmă ca Mari Hani Möngke (Mengü) (1251–1259) şi Kubilai (Qubilai) (1260–1294), fii lui Tolui, cel de-al patrulea fiu al lui Genghis Han, care la moartea acestuia primise în stăpânire Mongolia propriu-zisă.
Kubilai mută centrul de greutate al stăpânirii sale din Mongolia în China, mutând capitala la Hanbalîk/Khanbalîq (Beijing), şi proclamându-se împărat al acesteia (1280), cu numele de Shizu, întemeietorul dinastiei Yuan
Suveran tolerant, Kubilai a admis la curtea sa numeroşi străini (printre care faimosul Marco Polo), musulmani şi preoţi nestorieni (care deţineau înalte funcţii în stat), credincioşi lama tibetani etc.
Este mai mult decât sugestivă – şi aproape incredibilă pentru acele timpuri – toleranţa lui Kubilai, văzută prin prisma atitudinii faţă de familia Polo şi, implicit, faţă de Papalitate. În prima călătorie (1253–1269) până la Hanbalîk, Niccoló Polo (tatăl lui Marco Polo) şi Matteo Polo (unchiul său), ajunşi din întâmplare la curtea lui Kubilai, au primit de la acesta un mesaj către Papă (Clement IV) rugându-l, printre altele, pe acesta să-i trimită vreo sută de teologi creştini, pentru un „turnir” teologic cu preoţii budişti, făgăduind chiar să se convertească, dacă i se dovedea că ar fi mai bun creştinismul.
Odată cu următorul Mare Han, Temür-Öljeitii (sau Uljaitu) (1294–1307) începe, practic, declinul Imperiului Mongol, care este pecetluit în anul 1368, când, în urma unor puternice răscoale antimongole şi antifeudale (dintre care cea mai importantă a fost cea a „turbanelor roşii”, 1351–1366), mongolii au fost alungaţi din China, ultimul Mare Han, Töghan Temür (1332 – circa 1370; ca împărat chinez, până în 1368, s-a numit Shundi sau Huizong) refugiindu-se în stepele Mongoliei.
Din secolul al XVII-lea, Mongolia, care cândva, prin Imperiul Mongol, ocupase aproape întreaga Chină, este inclusă în Imperiul Chinez. Cu sprijinul Rusiei, Mongolia Exterioară se emancipează, în 1911, de sub autoritatea chineză, şeful spiritual budist fiind proclamat monarh, în timp ce Mongolia Inferioară rămâne mai departe o provincie a Chinei (fiind şi în prezent o regiune autonomă a Republicii Chineze, sub denumirea de Nei Mongol/Nei Menggü Ziziqu, cu o suprafaţă de 1 177 500 km² şi o populaţie de 23,3 milioane de locuitori).
Cu ajutorul Armatei Roşii, Mongolia Exterioară îşi declară, în 1921, independenţa, iar Partidul Popular Mongol (fondat în 1921, după modelul celui bolşevic) preia puterea şi proclamă, în 1924, Republica Populară Mongolă (prima republică populară comunistă din afara Uniunii Sovietice), care rămâne, în planul politicii interne şi externe strâns legată de Uniunea Sovietică.
După implozia Uniunii Sovietice (1991), Mongolia a reuşit, în ansamblu, o deschidere aproape incredibilă spre democraţie şi economia de piaţă, dar rămâne în continuare un pion între două mari puteri, Rusia şi China, care au, încă, viziuni diferite asupra acestei ţări, prima considerând-o în principal ca un stat-tampon, în timp ce China nu poate uita că i-a recunoscut independenţa foarte târziu (în anii '50) şi că partea importantă din Mongolia de altădată, care acum îi aparţine, ar putea „gravita” spre ţara-mamă, deşi structura etnică a fost semnificativ schimbată în perioada comunistă, chinezii devenind predominanţi (79%) – mongolii constituie numai 17% din populaţie.
În prezent, statul mongol (Republica Mongolia) are:
- o suprafaţă însemnată (1 564 116 km², locul 18 pe Glob);
- o populaţie redusă (circa 2 996 000 loc., locul 133 pe Glob);
- un PIB (total, dar şi per locuitor) de asemenea foarte redus.
- Capitala,Ulan Bator/UlaanBaator concentrează peste ¼ din populaţia ţării(760100 loc.)