Originari din Asia Centrală , turcii se stabilesc în secolele XI-XII în Asia Mică.
Primul sultan care îi va da cu adevărat putere noului stat va fi Murad I (1359–1389) care, după ce cucereşte toate posesiunile bizantine din Asia Mică, pătrunde pe continentul european, cucereşte Macedonia, Tracia Orientală şi Bulgaria şi îşi stabileşte (1363) capitala, pentru circa un secol, la Adrianopole.
Murad I creează o administraţie centralizată (divanul), condusă de un mare vizir (care era prim-sfetnicul sultanului), şi o armată redutabilă (ienicerii/ Yeni Çeri = noile trupe), constituită din mercenari.
Politica lui Murad I va fi continuată de fiul său, Baiazid I (1389–1402), supranumit Yîldîrîm, adică Trăsnetul „datorită atacurilor prompte şi surprinzătoare, menevrelor iuţi şi insesizabile”, cum apreciază orientalistul H. Ganem.
A dus mai departe politica de cucerire a Balcanilor, înfrângându-i pe sârbi şi bosniaci la Kossovopolje (Câmpia Mierlei) şi cucerind ţaratele bulgare de Târnovo şi Vidin. Ca urmare a acestor ultime victorii Imperiul Otoman devine vecinul puternic şi ameninţător al Ţării Româneşti; într-o primă tentativă de cucerire a acestora este înfrânt de Mircea cel Bătrân, la Rovine (1394), dar ulterior Ţările Române vor fi constrânse să recunoască suzeranitatea Imperiului Otoman.
Va fi învins de Timur Lenk/Tamerlan, marele conducător mongol, în bătălia de lângă Ankara (1402), când este luat ostatec, murind în prizonierat (1403).
Un moment de seamă şi, totodată, foarte simbolic este cucerirea Constantinopolelui, capitala Imperiului Bizantin, de către sultanul Mehmed/Mehmet II (1451–1481), la 29 mai 1453, oraş pe care îl transformă în noua capitala a imperiului, sub numele de Istanbul (în 1457).
SOLIMAN MAGNIFICUL (Soliman II / Sűleiman II, supranumit Mahtusem /
Magnificul sau Kânunî / Legiuitorul; n. 27 aprilie 1495, Trapezunt/azi Trabzon, Turcia – m. 5/6 sept. 1566, Szigetvár/Szeged, Ungaria; sultan al Imperiului Otoman
1520–1566)
Fiu al lui Selim I (Yavuz = cel Aspru), cu o domnie scurtă (1512–1520), va continua triumfal politica tatălui său, atât pe frontul occidental, cât şi pe cel oriental, în vremea sa Imperiul Otoman ajungând la apogeul expansiunii teritoriale şi puterii sale.
Soliman Magnificul a iniţiat nu mai puţin de 13 mari „expediţii imperiale” (seferi hiimayûn).
Mai întâi s-a orientat spre Europa, cucerind renumite cetăţi precum Šabac, Zemun şi Belgrad (29 august 1521), ultima considerată „poarta Europei”, zdrobind armata regelui Ludovic II al Ungariei în faimoasa bătălie de la Mohács (29 august 1526) şi intrând în capitala regatului, Buda (8 septembrie 1526).
Va înfiinţa paşalâcul de Buda (1541) – recunoscând însă autonomia Transilvaniei (1541) – şi va alipi Banatul de Timişoara (1552), pe care îl transformă în bază de operaţii împotriva Imperiului Romano – German şi a Ţărilor Române.
Un alt câmp important de luptă va fi cel din Orient. Mai întâi îşi reîntăreşte stăpânirea în Egipt (înfrângând răscoalele beilor, 1522–1525), Istanbul (rezolvând rebeliunea ienicerilor, 1525) şi Anatolia (reprimând revoltele religioase, 1526–1527). Apoi porneşte campania în Persia (1534–1538) – reuşind să controleze mari spaţii, inclusiv Armenia şi Georgia –, India şi sud-vestul Peninsulei Arabia (Yemenul, 1539), ceea ce i-a permis să supravegheze tranzitul comercial pe apă între Africa, Europa şi Extremul Orient.
A intrat în conflict cu Carol Quintul, rege al Spaniei şi împărat al Imperiului Romano-German. În schimb, rivalul acestuia, regele Franţei, Francisc I, care pierduse în 1519 lupta pentru tronul Imperiului Romano-German, se va alia cu el, beneficiind de intervenţia masivă a armatelor otomane în al patrulea război (1542–1544) purtat de suveranul francez împotriva Habsburgilor, aliaţi cu englezii.
Se va stinge din viaţă, în culmea gloriei, în cursul ultimei „campanii imperiale” întreprinsă împotriva Austriei, murind în noaptea de 5 spre 6 septembrie 1566 în timp ce asedia (cu o armată de 100.000 de soldaţi) cetatea imperială Szigetvár.
Pentru a-şi exercita puterea absolută, Soliman II s-a sprijinit pe un aparat administrativ centralizat, condus de un mare vizir (prim-ministru), între cei 9 deţinători ai acestei funcţii în timpul domniei sale remarcându-se Ibrahim Paşa (supranumit Frenk, adică „Frîncul”/„Europeanul”, şi Makbûl = Favoritul”), Rustem Paşa (Kehle -i-ikbâl = Păduchele norocului) şi Kara – Ahmed Paşa, supranumit Temişvar fâtihi = Cuceritorul Timişoarei.
Primele semne ale crizei imperiului apar în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, odată cu înfrângerea flotei otomane de către coaliţia hispano-veneţiană, cu sprijinul Papalităţii, în bătălia de la Lepanto (1571), în Golful Corint.
Asediul eşuat asupra Vienei (1683), apoi alte înfrângeri duc la semnarea Tratatului de la Karlowitz (1699), primul acord defavorabil sultanilor, semnat cu „Liga Sfântă” (Rusia, Austria, Veneţia şi Polonia), care marchează în fapt începutul retragerii turcilor otomani din Europa, pierzând centrul Ungariei, Transilvania, Ucraina apuseană, Podolia şi alte teritorii.
Secolul al XVIII-lea este total defavorabil Imperiului Otoman, în condiţiile în care Rusia este tot mai prezentă în lupta pentru putere în zonă, pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), care încheia războiul ruso-turc (1768–1774), conferindu-i acesteia importante teritorii în nordul şi nord-estul Mării Negre, dreptul de navigaţie pentru vasele comerciale pe această mare şi prin strâmtori, precum şi dreptul de a interveni în favoarea supuşilor ortodocşi din imperiu.
Secolul al XIX-lea va fi şi mai defavorabil Imperiului Otoman, luptele de emancipare naţională şi războaiele austro-ruso-turce adâncind criza statală: formarea statelor naţionale independente Grecia, Serbia, Muntenegru, România (mai întâi Moldova şi Ţara Românească obţinând autonomia) şi Bulgaria, pierderea Egiptului, Algeriei, Tunisului ş.a., Africa de Nord fiind împărţită între Marea Britanie, Franţa şi Italia.
La începutul secolului XX, în 1908, revoluţia „junilor turci”(inspirată de mişcarea iniţiată de Midhat Pasha, cu 40 de ani mai înainte, pentru reformarea instituţiilor otomane şi care fusese rapid neutralizată) restabileşte Constituţia liberală din anii 1876–1878, îl înlătură pe sultanul Abdul Hamid II (1876–1909), care trădase idealurile mişcării lui Midhat Pasha, urcându-l pe tron pe Mehmed V (1909–1918), care reintroduce regimul constituţional.
În Primul Război Mondial Imperiul Otoman luptă alături de Puterile Centrale, sfârşitul acestuia însemnând şi sfârşitul fostului mare Imperiu Otoman.
Kemal Mustafa („revoluţia kemalistă”, 1919–1922) va distruge pilonii de rezistenţă ai imperiului, desfiinţând instituţia sultanatului şi unitatea dintre stat şi religia musulmană, proclamând Republica Turcia (29 octombrie 1923), al cărei prim preşedinte va deveni (1923–1938), cunoscut fiind drept Atatürk (Tatăl turcilor). Acesta va impune laicizarea statului, educaţia obligatorie, dezvoltarea economică (accent pe industrializare).
Noul stat, Turcia, va reuşi să rămână neutru în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (declarând, totuşi, război Germaniei şi Japoniei la 23 februarie 1945), iar după acesta va avea o orientare prooccidentală, devenind membru NATO (1955) şi membru asociat al Uniunii Europene (1963; în 2006 dechizând negocierile de aderare). Evoluţia politică a fost, însă, în ultimele decenii destul de tensionată, nu de puţine ori având loc lovituri de stat militare.
Turcia în prezent
Se confruntă cu două mari probleme care afectează relaţiile sale pe plan internaţional:
- diferendul cu Grecia, legat de problema delimitării platoului continental şi al spaţiului aerian al Mării Egee, şi complexa problemă cipriotă, declanşată odată cu lovitura de stat din Cipru (15 iulie 1974), care proclamă partea de nord-est „statul autonom şi federat turc al Ciprului”, unde există trupe turceşti.
- problema kurzilor, din sud-estul ţării, la graniţa cu Irakul şi Iranul, care luptă pentru crearea unui stat naţional, fapt perceput de Turcia ca o ameninţare la adresa integrităţii sale statale; ca urmare, Turcia a trecut la ample acţiuni de represiuni împotriva luptătorilor kurzi.
La graniţa dintre cele două milenii, Turcia şi-a valorificat din plin poziţia geostrategică în cadrul marelui proiect „drumul energiei caspice spre Europa” (fiind o importantă zonă de tranzit), mai întâi câştigând proiectul oleoductului BTC (Baku-Tbilisi-Ceyhan), cu sprijin americano-britanic, apoi gravitând în sfera de interese ale Rusiei, după construirea gazoductului <<Blue Stream>> (2005) şi tergiversarea acordului privind proiectul NABUCCO.
Are o suprafaţă de 780 580 km² şi o populaţie de 71 892 808 loc. (2008). Cea mai mare parte a populaţiei (97,2%) este islamică (din care circa 2/3 sunniţi şi 1/3 şiiţi).