- Suprafaţa - 92 391 km²
- Populaţia - 10 676 910 locuitori – 2008
- Situată în vestul Peninsulei Iberice şi păstrată în limitele aceloraşi graniţe de peste şapte secole (din 1267, când este trasată frontiera cu Spania)
- În secolele XV – XVI a fost o mare putere maritimă şi colonială
- Principalul său atu a fost larga faţadă atlantică (1 215 km)
- Prima dintre viitoarele mari puteri europene care au declanşat procesul de colonizare, prin cucerirea, în 1415, a teritoriului Ceuta, din nordul Africii (în prezent aparţinând Spaniei).
A avansat spre sud, de-a lungul ţărmului atlantic african, graţie mai întâi prinţului Henric Navigatorul (1394–1460), care fondează o şcoală de navigaţie la Sagres, în sudul ţării, şi organizează numeroase expediţii de explorare (fără, însă, a participa şi el).
Sunt descoperite şi preluate în stăpânire insulele Madeira, Azore şi Capului Verde (1460).
Bartolomou Diaz atinge în 1488 Capul Bunei Speranţe.
Vasco da Gama descoperă drumul maritim spre India în 1498, pe la Capul Bunei Speranţe (locurile de unde veneau în Europa mirodenii precum cuişoarele, scorţişoara, vanilia şi atâtea alte produse apreciate la curţile senioriale, regale şi imperiale).
Affonso d’Albuquerque, supranumit, pe bună dreptate, Affonso o Grande („Afonso cel Mare”) va înstăpâni cu adevărat puterea portugheză în India, continuând apoi cuceririle în insula Ceylon şi Peninsula Malacca, ocupând oraşul omonim, considerat „cheia Orientului” (în 1511)
În anul 1500, navigatorul Pedro Alvarez Cabral atinge, din întâmplare, coasta sud-americană şi, în virtutea tratatului de la Tordesillas, ia în stăpânire o regiune uriaşă, actuala Brazilie (de 92 de ori mai întinsă decât Portugalia). Acesta va fi apogeul expansiunii teritoriale portugheze, dar şi al înfloririi economice şi culturale, remarcându-se perioada domniei regelui Manuel I (1495–1521).
La mijlocul secolului al XVI-lea începe să-şi piardă statutul de mare putere maritimă şi nu numai (între 1580 şi 1640 este anexată de Spania), iar în următoarele două secole pierde o bună parte a imperiului său colonial în favoarea Olandei şi Angliei
Brazilia îşi proclamă independenţa în 1822, sub impulsul ideilor lui Simón Bolívar, general şi om politic venezuelean, iniţiatorul şi conducătorul Războiului de independenţă al popoarelor latino-americane.
Criză care a durat pe parcursul întregului secol al XIX-lea, se prelungeşte şi în secolul XX, când este marcată de înlăturarea monarhiei (4 octombrie 1910, ultimul rege Manuel II) şi apoi de instaurarea lungii dictaturi a lui Antonio de Oliveira Salazar (1932–1968).
După pierderea imensului teritoriu şi în condiţiile în care în Asia mai poseda doar câteva agenţii comerciale (Goa, Macao şi Timor), Portugalia şi-a propus ca plan geopolitic constituirea unui imperiu, cu dublă deschidere economică, în Africa Australă, încercând să anexeze toate regiunile cuprinse între Atlantic (Angola) şi Oceanul Indian (Mozambic).
Orientată multă vreme spre continente îndepărtate, Portugalia este obligată, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, să se întoarcă la realitatea continentală, întrucât vechiul său rival, Spania, dorea s-o încorporeze (inclusiv insulele Azore şi Madeira, cu poziţii geostrategice în relaţia transatlantică).
După cel de-al Doilea Război Mondial, scăpată de orice ameninţare spaniolă, este afectată, în mod firesc, de procesul decolonizării, accelerat de interesele Uniunii Sovietice.
„Cu începere din anii ’60 Uniunea Sovietică s-a preocupat să menţină luptele de eliberare în toate coloniile portugheze, cu precădere în Angola şi Mozambic, două ţări cu bogăţii importante, care în plus serveau drept apărare pentru Africa de Sud. Pentru Moscova, distrugerea Africii portugheze însemna slăbirea Africii de Sud şi, în consecinţă, a lumii occidentale în întregul ei”. (Aymeric Chauprade, François Thual)
Una după alta coloniile africane portugheze îşi proclamă independenţa: Guineea – Bissau şi Insulele Capului Verde (în 1974), Angola şi Mozambic (în 1975).
Un element pozitiv va fi integrarea Portugaliei în structurile euroatlantice: în NATO încă de la înfiinţarea acestui bloc militar (1949) – printre altele graţie faptului că Salazar le-a permis Aliaţilor să utilizeze Timorul şi Insulele Azore, dar şi pentru că americanii aveau nevoie de un punct de sprijin în zonă – şi în Uniunea Europeană (1986), care se va dovedi foarte benefică pentru o ţară care avea mari dificultăţi economice.
O dată cu retrocedarea teritoriului Macao, Chinei (decembrie 1999) ia practic sfârşit vocaţia colonială a Portugaliei („întinsă pe patru continente”), ţară despre ai căror locuitori se spunea „primii veniţi, ultimii plecaţi din colonii”.