Pin It

-   Suprafaţa: 244 820 km² (locul 76 pe Glob)

-   Populaţia: 60 943 912 locuitori (locul 22 pe Glob)

„Poziţia sa insulară, de izolare la extremitatea apuseană a Europei, va condiţiona, până la sfârşitul secolului XX, destinul ţării şi al locuitorilor. În nici un alt stat european tradiţia nu va influenţa atât de mult evoluţia societăţii ca în Marea Britanie. Izolată de lumea Mediteranei, principala axă de comerţ şi civilizaţie a Antichităţii şi Evului Mediu, Marea Britanie dobândeşte din secolul al XV-lea, când Atlanticul ia locul Mediteranei ca principală zonă economică, prin poziţia sa, un rol central, devenind prima putere maritimă şi comercială a lumii, stăpâna celui mai întins imperiu colonial de pe Glob” (Horia C. Matei)

După o lungă perioadă contradictorie, marcată de invazii (ale vikingilor/danezilor, normanzilor) sau de lupte interne (precum cele dintre facţiunile nobiliare Lancaster şi York), este instaurat absolutismul dinastiei Tudorilor (1485–1603).

Henric VIII a întărit puterea regală (absolutismul), a anexat Ţara Galilor (1535) – nereuşind acelaşi lucru cu Scoţia –, s-a separat de Papalitate (e adevărat, întrucât aceasta nu i-a aprobat separarea de Catherina de Aragon) şi a devenit capul Bisericii Anglicane (1534) – regulă păstrată până astăzi, regina Elisabeth II fiind, totodată, şeful bisericii amintite.

ELISABETA I (Elizabeth I, n. Greenwich, 1533 – m. Richmond, 1603, regină a  Angliei şi a Irlandei, 1558–1603)

Fiică a lui Henric VIII, va fi declarată nelegitimă, la vârsta de numai 3 ani, după moartea mamei sale, Anne Boleyn, executată în 1536.

Reabilitată, va fi închisă în faimosul Turn al Londrei, în 1554, în timpul domniei surorii sale vitrege, Maria Stuart, pe care o va trimite însă mai târziu la ghilotină, fiind executată în 1587); practic, în ciuda catolicismului pe care îl afişa, a fost compromisă de insurecţia protestantă condusă de poetul Thomas Wyatt cel Tânăr, cu ocazia căsătoriei Mariei Stuart cu Philippe II (1554).

Elisabeta I a desăvârşit impunerea absolutismului iniţiat de tatăl său.

A încurajat explorările şi, ca urmare, a unor navigatori şi întreprinzători ca Francis Drake, Walter Raleigh, Richard Chancellor, John Davis, John Hawkins (vice-amiralul care a înfrânt Invincibila Armada) ş.a., impunându-se mai ales primii doi.

Ca un paradox al istoriei, îl va desemna ca urmaş la tron pe fiul Mariei Stuart (cea care a „trimis-o” în Turnul Londrei şi pe care, la rândul ei, a ghilotinat-o), care va domni sub numele de James (Iacob) I, atât ca rege al Scoţiei (1567–1625), cât şi al Angliei (1603–1625), fiind, ca şi Elisabeta I, un adept al absolutismului regal şi al anglicanismului.

FRANCIS DRAKE

Copil sărac, fiind astfel obligat să muncească de la frageda vârstă de 8 ani, va ajunge în final să fie înnobilat (1580) de regina Elisabeta I pentru serviciile aduse Angliei (şi astăzi, sabia sa este folosită cu ocazia ceremoniilor de ridicare la rangul de Sir).

Mai întâi a sprijinit coroana engleză prin atacurile efectuate asupra corăbiilor şi bazelor spaniole, cu prăzile de rigoare, care au redresat visteria reginei.

În timpul călătoriei în jurul lumii (1577–1580; fiind practic, primul care a reuşit să ducă la bun sfârşit o asemenea expediţie – Magellan, după cum se ştie, a  fost omorât pe parcurs), Drake a pus, în 1579, bazele primei colonii engleze în Lumea Nouă, pe care o numeşte Nova Albion (Noul Albion, după numele antic al Angliei, dat de romani), respectiv un teritoriu din jurul actualului golf San Francisco (California, pe coasta de sud-vest a S.U.A.).

În plus el a descoperit, pentru navele engleze, noi căi maritime, cunoscute până atunci numai portughezilor şi spaniolilor, şi a făcut ca unele regiuni ale globului să dobândească pe hărţi o reprezentare mult mai apropiată de realitate.

WALTER RALEIGH

Deşi din aceeaşi regiune ca şi Drake, provenea dintr-o familie bogată, era foarte educat, fiind apreciat drept „unul dintre spiritele cele mai distinse din istoria Angliei” şi „cel mai complet gentilom al vremii sale”.

Fondează, în 1585, prima colonie engleză pe coasta atlantică a Americii (dar care nu va rezista), pe care o numeşte Virginia, în onoarea „Reginei Fecioare” (Virgin Queen), al cărui favorit era.

Căzut în dizgraţia reginei, în 1592, datorită faptului că a luat în căsătorie, în secret, o doamnă de onoare de la curte, recucereşte favorurile reginei graţie participării la expediţia împotriva Cádizului (1596), dar după moartea acesteia (1603), acuzat de complot, va fi întemniţat în Turnul Londrei – eliberat pentru o expediţie de căutare a „Eldorado”-ului (1616), care se va dovedi dezastruoasă, va fi, în final, decapitat.

Victorioasă în secolul al XVII-lea în lupta pentru hegemonia maritimă cu Olanda, Marea Britanie devine, pentru două secole, principala putere (maritimă) a lumii.

După ce înfiinţează, în secolul al XVII-lea, primele colonii pe teritoriul Americii de Nord, prin Războiul de 7 ani (1756–1763) Marea Britanie (aliată cu Prusia şi Portugalia) elimină Franţa (aliată cu Austria, Rusia, Suedia, Saxonia şi Spania) de pe continentul nord – american şi, totodată, din India.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea Marea Britanie începe colonizarea Australiei (înlăturându-i încă o dată pe olandezi, aşa cum a făcut-o ceva mai înainte pe continentul nord-american)  pe care o încheie în secolul următor, transformând în colonie un teritoriu de circa 8 milioane de km2, acelaşi lucru făcându-l şi cu arhipelagul vecin, Noua Zeelandă.

Totodată îşi extinde factoriile în Africa, rezervând continentul pentru cuceriri în secolul următor.

Intervine, însă, o sincopă: Războiul de Independenţă (1775–1783) al celor 13 colonii americane (stabilite între 1607 şi 1733 pe coasta Atlanticului), datorită măsurilor discriminatorii adoptate de metropolă (în principal sporirea taxelor şi a impozitelor); sprijinite de Franţa şi Spania, eternii rivali ai Angliei, Războiul se încheie cu naşterea unui nou stat, Statele Unite ale Americii, care, ca un paradox al istoriei, va surclasa nu peste foarte mult timp fosta metropolă, preluându-i atributele mondiale.

Prin revoluţia industrială din secolele XVIII – XIX, Marea Britanie devine principala putere industrială a lumii şi, totodată, din epoca reginei Victoria I (1837–1901; între 1876 şi 1901 va fi şi împărăteasa Indiei), prima putere colonială de pe Glob; perioada de avânt economic şi cultural din a doua jumătate a secolului al XIX-lea este, de altfel, cunoscută sub numele de „epoca victoriană”.

Prin cele două Războaie ale Opiumului (1840–1842 şi 1856–1860), Marea Britanie forţează pătrunderea mărfurilor sale în China, ocupă Birmania (posesiune din 1886), cea mai mare parte a Malaysiei, în mai multe etape (1786, 1824, 1867), reîntemeiază Singapore (1819) şi îl face colonie (1867), transformându-l în „Gibraltarul Orientului”.

De asemenea, obţine controlul Canalului Suez (1875), prin cumpărarea acţiunilor deţinute de khedivul (viceregele Egiptului, Ismail Paşa), ocupă Ciprul (1878), Egiptul (1882) şi împarte Africa Neagră cu Franţa. La sfârşitul Primului Război Mondial, Marea Britanie avea cel mai mare imperiu colonial cunoscut vreodată, care acoperea circa un sfert din întinderea uscatului planetar.

În anul 1872, la zenitul puterii şi gloriei, lidera capitalismului mondial, Marea Britanie extrăgea peste jumătate din producţia de cărbune şi minereu de fier a lumii şi producea peste jumătate din fonta şi firele de bumbac de pe Glob – produse care erau simbolul puterii industriale. Marea Britanie nu era numai „atelierul lumii”, ci şi primul „bancher” şi „poliţist” al ei. Dar, numai câteva decenii mai târziu, la începutul secolului XX, Marea Britanie pierde, în favoarea Statelor Unite ale Americii mai întâi, apoi şi a Germaniei, locul de principală putere industrială mondială, apoi şi în alte domenii economice, precum şi militar.

Analiştii francezi A. Chauprade şi Fr. Thual apreciază:

„Mutaţia fundamentală a geopoliticii engleze în secolul al XX-lea a fost alianţa cu cei doi rivali istorici ai săi, Franţa şi Rusia, pentru a se împotrivi unei Germanii imperialiste, ferm decisă să se substituie Marii Britanii în rolul său de mare putere mondială. Astfel, Antanta Cordială şi apropierea anglo – rusă din 1907 vor servi drept preludiu sistemelor de alianţă din Primul Război Mondial (...). Din cauza ambiţiilor sale maritime, Germania a greşit azvârlind Anglia pe lista adversarilor săi. Prin această pretenţie s-a produs determinarea Londrei de a ieşi din politica de <<splendidă izolare>> pentru a o impinge spre o alianţă continentală” .

Secolul XX este pentru Marea Britanie secolul declinului.

După eşecul politicii müncheneze, Marea Britanie (şi Franţa) declară la 3 septembrie 1939 război Germaniei (după ce Polonia a fost atacată de aceasta), iar în decembrie 1941 şi Japoniei, luptând împotriva forţelor Axei pe fronturile din Africa, Asia şi Europa. Marea Britanie, prin primul său ministru din acea vreme, Winston Churchill, va juca un rol important în privinţa hărţii politice a Europei după cele trei conferinţe importante tripartite (Teheran, Ialta şi Potsdam).

După 1945, sistemul colonial se destramă, Marea Britanie, care după înfrângerea Germaniei şi Japoniei, era a treia putere mondială, în urma SUA şi URSS, continuând să coboare în ierarhia marilor puteri de pe Glob.

La aceasta au contribuit costurile celor două războaie mondiale, decolonizarea, reducerea investiţiilor şi a productivităţii, ezitările în faţa integrării vest-europene, evoluţia economică mai lentă după 1945, în comparaţie cu Franţa, Italia, RFG, care o depăşesc etc.

CHURCHILL  (Winston Leonard Specer Churchill, n. 1874, Blenheim Palace, Oxfordshire – m. 24 ianuarie 1965, Hide Park Gate, Londra; prim ministru al Marii Britanii, 1940–1945, 1951–1955)

Churchill a intrat în istorie graţie viziunii sale extraordinare, marii capacităţi de a gestiona războiul cu Germania lui Hitler (adept, printre altele, a tacticii „aşteptării” şi nu atacării Germaniei; cel care, încălcând normele conservatorismului britanic, s-a dus în mijlocul mulţimii – pe stradă, în fabrici, şantiere, universităţi etc.) şi de a face să funcţioneze greoaia şi imprevizibila alianţă de război Marea Britanie – S.U.A. – Uniunea Sovietică.

Spre deosebire de preşedintele american Roosevelt, Churchill a realizat mai devreme pericolul comunismului sovietic, exprimat sub formula sintetică „mi-e teamă că harta Europei va fi desenată cu roşu”. Şi tot el este primul, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, care foloseşte formula „cortina de fier” (discursul de la Fulton, SUA, 5 martie 1946) şi care va afirma necesitatea creării Europei unite.

„Pentru democraţiile firave şi ezitante – inclusiv aceea a Statelor Unite – care erau într-o stare de derută maximă, în timp ce dictatorii Axei înfăptuiau o cucerire după alta, Churchill a simbolizat perseverenţa şi tenacitatea. El a fost liderul optimist şi energic care cu mândrie a ridicat torţa libertăţii, atunci când Hitler şi acoliţii săi erau gata să o calce în picioare. Printr-o fericită întâmplare a istoriei, el a apărut pe scena politică la momentul oportun pentru a apăra cauza democraţiei.

Esenţa mesajului lui Churchill şi bravura sa în calitate de conducător i-a făcut pe englezi să stea neclintiţi în calea tiraniei dezlănţuite”.

                                                                       (W.J. Jacobs , Giganţi ai istoriei)

Marea Britanie – Imperiul Britanic (continuare)

Criza Suezului, din anul 1956, marchează sfârşitul politicii ofensive imperiale, iar 1971 este anul retragerii trupelor britanice la „Est de Suez”.

O ultimă răbufnire de orgoliu a marii puteri coloniale are loc în 1982, cu ocazia aşa-numitului „Război al Malvinelor”, când încheie victorioasă confruntarea cu Argentina pentru Insulele Falkland (Malvinas în spaniolă) din largul coastelor argentiniene, punct strategic foarte important din Atlanticul de Sud.

Colaborarea strânsă cu SUA, inaugurată în 1939, rămâne, şi după Al Doilea Război Mondial, principiul de bază al politicii externe britanice.

Mai mult, caz unic în istorie, o fostă metropolă transferă prerogativele sale de mare putere (economică, militară, strategică etc.) unei foste colonii. Apropierea şi colaborarea au fost şi sunt atât de mari încât rămâne singura ţară europeană care a participat direct şi nemijlocit la Războiul din Iraq (2003).

După o poziţie de expectativă faţă de procesul integrării vest-europene, Marea Britanie devine, la 1 ianuarie 1973, membru al Comunităţii Economice Europene (actuala Uniune Europeană).

Un plebiscit, primul în istoria britanică, organizat în 1975, confirmă, prin cele 2/3 de voturi favorabile, reorientarea spre Europa (în 1993 ratifică Tratatul de la Maastricht), dar cu multe impasuri decurgând din conservatorismul britanic (nu este parte a Uniunii Economice Monetare, îşi păstrează moneda proprie, lira sterlină).

În ultimele decenii ale secolului XX Regatul Unit se confruntă cu multe dificultăţi interne.

Problema irlandeză revine în prim planul vieţii politice în 1969, o dată cu izbucnirea violenţei în Irlanda de Nord (Ulster). Minoritatea catolică, având ca exponent organizaţia teroristă IRA (Armata Republicană Irlandeză), militează pentru unirea cu Republica Irlanda, în timp ce majoritatea protestantă se pronunţă pentru menţinerea statutului de provincie britanică.

Afirmarea naţionalismelor regionale este sancţionată prin acordarea unei largi autonomii, cu un Parlament local, în 1997, Scoţiei şi Ţării Galilor. În baza legilor privind descentralizarea adoptate prin referendum în septembrie 1997 în Scoţia şi Wales, la 6 mai 1999 se desfăşoară în aceste ţinuturi primele alegeri generale urmărind constituirea adunărilor regionale. În urma întrunirii noilor Parlamente regionale în Scoţia şi Wales, se constituie primele guverne locale, punându-se astfel bazele unui stat federal. Noile guverne locale au atribuţii în domeniile educaţie, sănătate, agricultură, protecţia mediului, cultură şi parţial în domeniul finanţelor. Apărarea, politica economică şi cea externă rămân însă în atribuţia guvernului de la Londra.

Procesul de pace din Irlanda de Nord (Ulster) se dovedeşte, în pofida constituirii unui Parlament nord-irlandez (format din 108 membri, protestanţi şi catolici) şi a unui guvern comun la Belfast (iulie 1998), extrem de dificil.

La începutul mileniului III, în ciuda pierderilor şi a căderilor suferite, Marea Britanie rămâne o mare putere, graţie mai multor atribute:

-   putere economică (apropiată de Franţa),

-   putere maritimă (pe care o conservă de multă vreme),

-   putere militară,

-   putere nucleară,

-   membru permanent al Consiliului de Securitate,

-   nucleu şi dirijor al Commonwealthului.

Rămâne, totodată, cel mai fidel aliat al celei mai mari puteri mondiale, S.U.A, fiind practic, singura putere care a participat alături de hegemonul mondial la cele trei conflicte majore de la începutul mileniului III (irakiano-kuweitian, din Afghanistan şi din Irak).