- Suprafaţa: 357 021 km2 (locul 61 pe Glob)
- Populaţia: 82 369 552 locuitori (locul 15 pe Glob)
Germania este un termen folosit în mod curent abia din secolul al XV-lea, iar ca nume de stat doar de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
„Denumirea de germani, dată iniţial de celţi unui trib din stânga Rinului, s-a extins ca termen generic pentru toate populaţiile care vorbeau aceeaşi limbă în Europa centrală şi de nord. Romanii fac distincţia, între celţi şi germani târziu, abia în sec. 1 î.Hr. (...) Triburile germanice nu foloseau un nume generic şi comun şi nici nu aveau conştiinţa unei apartenenţe unice. Din regiunea originară triburile germanice îşi încep deplasarea lentă spre N (populând Peninsula Scandinavă), spre SE şi SV, atingând în expansiunea lor în sec. 1 î.Hr. Rinul şi Dunărea, care rămân pentru următoarele 5 secole hotarul lor apusean şi respectiv, meridional.”
(Horia C. Matei – Enciclopedia Antichităţii)
Deşi denumirea sa oficială ca stat, Germania, este destul de recentă (sfârşitul secolului al XIX-lea), începuturile devenirii sale politice pe harta Europei sunt mult mai vechi, ascensiunea sa fiind marcată de mai multe evenimente, dintre care le-am selectat pe cele mai relevante din punct de vedere geopolitic:
Tratatul de la Verdun (843), care sancţionează împărţirea Imperiului Carolingian (statul franc) în regatul franc occidental (Franţa de mai târziu) şi regatul franc oriental (devenit apoi Germania), ultimul sub conducerea lui Ludovic Germanicul, hotarul dintre ele fiind reprezentat, ulterior, practic de graniţa dintre cele două limbi (franceza şi germana). În afară de teritoriile de pe stânga Rinului va include şi marile ducate Saxonia, Thuringia, Franconia, Alemania şi Bavaria.
Regatul franc oriental adoptă în secolul X, odată cu încoronarea, la Roma, a regelui Otto I (936–973) ca împărat (în 962), titlul de Imperiul Roman, acesta punând, prin cuceriri, bazele unui întins imperiu, numit ulterior (sec. XII) Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană, conducătorul acestuia purtând titlul de împărat al Ocidentului.
Secolele XI – XII sunt marcate de „lupta pentru investitură”, respectiv conflictul dintre împăratul german şi papalitate, care atinge apogeul în vremea lui Henric IV şi a Papei Grigore VII („pelerinajul lui Henric IV în 1077 la Canossa”) şi se încheie cu un compromis în 1122 („Concordatul de la Worms”, între împăratul Henric V şi papa Calixt XII).
La sfârşitul secolului al XI-lea începe afirmarea economică şi politică a oraşelor germane, care prefigurează constituirea Hansei în 1282, ca o alianţă comercială şi politică a cetăţilor de la Marea Baltică şi Marea Nordului (Lübeck, Wismar, Rostock, Hamburg, Lüneburg ş.a.), ce devine în următoarele două secole principala putere în Europa de Nord.
Pacea westfalică (1648), care încheie Războiul de 30 de Ani (1618–1648) – război între principii protestanţi din Imperiul Romano-German, pe de o parte, şi principii catolici şi împărat, pe de altă parte, început cu răscoala Cehiei împotriva dominaţiei habsburgice – confirmă fărâmiţarea Germaniei în nu mai puţin de 350 de stătuleţe (între care se afirmă, totuşi, Bavaria, Brandenburg – viitoarea Prusie –, Saxonia, Hannovra, devenite centre independente de putere), întăreşte puterea principilor, dar facilitează imixtiunea externă.
Secolul XVIII este marcat, practic, de ascensiunea:
- Prusiei (care, în 1701, devine regat – electorul de Brandenburg luându-şi titlul de rege al Prusiei –, fiind condus de dinastia de Hohenzollern)
- Austriei (condusă de dinastia Habsburgilor)
Ambele aveau acelaşi obiectiv – hegemonia în lumea germanică, ceea ce nu le împiedică să aibă uneori scopuri comune, de exemplu participarea la coaliţiile statelor europene împotriva Revoluţiei Franceze şi, apoi, a Imperiului napoleonian, fiind de altfel două dintre cele patru învingătoare ale Franţei, alături de Marea Britanie şi Rusia, victorie consemnată prin Congresul de la Viena (1814–1815).
În urma acestui congres este înfiinţată Confederaţia Germană (1815–1866), uniune de 34 de state, sub preşedinţia Austriei şi vicepreşedinţia Prusiei.
Cu timpul însă, Prusia, care a ales calea modernizării, graţie în principal expansiunii economice, a obţinut o poziţie preeminentă, faţă de Austria conservatoare, aceasta accetuându-se după victoria de la Sadowa (1866), în Bohemia, în urma căreia regele prusac Wilhelm I atrage de partea sa statele germanice din nord. Nu mult după aceea, Prusia va reuşi să-şi îndeplinească visul.
Unificarea Germaniei este realizată, practic, „de sus”, ‚prin fier şi sânge”, de către Prusia cancelarului Bismarck.
Rivalitatea dintre Prusia şi Austria a culminat, de fapt, cu Războiul Austro – Prusac, din 1866, soldat cu înfrângerea Austriei şi crearea – după modelul Confederaţiei Rhinului (1806–1813), realizată de Napoleon, dar cu mai mulţi membri, 34 faţă de 16 – a Confederaţiei Germaniei de Nord, evident condusă de Prusia.
Următoarea victorie, cea din războiul cu Franţa (1870–1871), încheie procesul de unificare, se proclamă imperiul federal german (18 ianuarie 1871), Wilhelm I, rege al Prusiei (1861–1888), fiind încoronat împărat al Germaniei (1871–1888), iar cancelarul său prusac Otto von Bismarck (1862–1890), artizanul de fapt al acestei înfăptuiri, devine primul cancelar al Imperiului German (1871–1890).
BISMARCK (Otto von Bismarck, n. 1815, Schönhausen, Brandenburg – m. 1898, Friedrichsruch; cancelar al Prusiei, 1862–1871, şi al Germaniei, 1871–1890)
Bismarck este prototipul politicianului foarte calculat şi care ştie să guverneze din umbră, dar să se ştie că el este decidentul. Având studii de drept (la Göttingen şi Berlin), se va remarca prin conservatorismul său şi atitudinea de extremă dreaptă (atât în Parlamentul Prusiei, 1847–1848, cât şi în Dieta de la Frankfurt, 1851–1858), dar şi prin buna cunoaştere a realităţilor politice europene, fiind printre altele ambasador în Rusia şi Franţa.
Nominalizat de către regele Prusiei, Wilhelm I, drept cancelar (prim-ministru), la 23 septembrie 1862, Bismarck, se va dovedi omul potrivit pentru construcţia germană. Având totala încredere a regelui, Bismarck adept al unificării statelor germane, sub lozinca „prin fier şi sânge” va institui, de fapt, o adevărată dictatură (limitarea libertăţii presei, votarea bugetului doar de către Camera Superioară a Parlamentului, pentru a putea preleva cât mai mult pentru armată, etc.). Alegându-şi un om pe măsură ca şef al statului major al Armatei (generalul – ajuns feldmareşal – Helmuth von Moltke) şi uzând de diplomaţia sa abilă va declanşa şi va câştiga războaiele împotriva Danemarcei (1864), Austriei (1866) şi Franţei (1870–1871), punând bazele Germaniei, la 18 ianuarie 1871, Wilhelm I fiind proclamat împărat, iar Bismarck, evident, cancelar.
Dar ambiţiile sale nu se opresc aici, vrea să transforme Germania într-o mare putere şi, în fapt, începe construcţia acestui proiect prin dezvoltarea economică, dublată de cea militară, şi prin afirmarea dreptului acesteia de a avea colonii, vehiculând şi el formula, ce va deveni celebră „Germania a lipsit de la împărţirea caşcavalului” (respectiv de la partajarea Africii, în principal între Franţa şi Marea Britanie).
GERMANIA - continuare
Avântul economic de la sfârşitul secolului XIX face din Germania prima putere industrială mai întâi, apoi economică în ansamblu, a Europei (depăşind Marea Britanie care deţinea supremaţia de aproape 200 de ani) şi, după SUA, a doua pe Glob.
Această ascensiune economică rapidă este însoţită de inaugurarea unei politici coloniale, Germania simţindu-se frustrată că nu a putut participa la cucerirea Africii sau, cum plastic s-a exprimat cancelarul Bismarck, „Germania a lipsit de la împărţirea caşcavalului”.
În august 1914 Germania intră în Primul Război Mondial, secondată de aliatul său geopolitic natural, Austro-Ungaria.
„Germania aspiră la o dominare a Europei, ceea ce i-ar fi permis dominarea lumii (...) Strategia germană în Primul Război Mondial a ilustrat o constantă a politicii germane: Anglia şi Franţa – mai ales – trebuiau sa-şi restrângă dimensiunea lor mondială – maritimitatea – şi să se îndepărteze de aria geopolitică naturală – a Germaniei – Europa de Est, Peninsula Balcanică; aceste două cerinţe prealabile ar fi trebuit să permită Germaniei să devină liderul european şi mondial”
(Aymeric Chauprade, Fr. Thual)
Războiul s-a încheiat cu înfrângerea Germaniei.
Izbucneşte revoluţia (3 noiembrie 1918), care aboleşte monarhia şi proclamă, şase zile mai târziu, republica (consfinţită prin Constituţia adoptată la 31 iulie 1919 la Weimar), aceasta fiind urmată de tulburări sociale – proclamarea republicii sovietice la Bremen (ianuarie – februarie 1919) şi în Bavaria (aprilie – mai 1919).
Prin Tratatul de la Versailles (28 iunie 1919), Germania pierde toate coloniile, provinciile Alsacia şi Lorena (anexate în 1871) şi este obligată să plătească importante despăgubiri de război.
Criza din 1929–1933 netezeşte drumul spre putere al mişcării naziste, Adolf Hitler devenind, la 30 ianuarie 1933, cancelar al Germaniei.
Instaurarea dictaturii naziste este urmată de lichidarea libertăţilor democratice şi de promovarea unei politici agresive (crearea alianţei Berlin – Roma – Tokyo), care duce la declanşarea celui de al Doilea Război Mondial de către cel cel de-al Treilea Reich, la 1 septembrie 1939.
Umilinţa percepută de germani în urma înfrângerii în Primul Război Mondial (pierderea nu numai a coloniilor, dar şi a unor teritorii din Europa, plus importante reparaţii financiare) a provocat dezlănţuirea identitară a naţional-socialismului german, care şi accede la putere în 1933, în frunte cu Adolf Hitler: mai întâi pe post de cancelar (prim-ministru), din 30 ianuarie 1933, apoi ca führer (Reichsführer = Conducătorul Reichului), un an şi ceva mai târziu, contopind funcţiile de preşedinte şi cancelar.
„Din acel moment, Germania hitleristă a reînnodat spiritul pangermanist şi ambiţiile sale geopolitice tradiţionale. O ideologie totalitară întemeiată pe idei rasiste nu a fost decât veşmântul unei raţiuni imperialiste permanent aduse la zi. Ambiţia de a reface spaţiul vital german (sublinierea noastră) a împins la ocuparea Renaniei, la anexarea Austriei, la dezmembrarea Cehoslovaciei – stat creat de Anglia şi Franţa pentru a se contrapune ambiţiilor germane din est –, la anexarea regiunii germane a sudeţilor, apoi la declanşarea celui de al Doilea Război Mondial”. (A. Chauprade, Fr. Thual)
HITLER (Adolf Hitler, n. 20 aprilie 1889, Braunau pe Inn, Austria – m. 30 aprilie 1945, Berlin; cancelar din 1933 şi Führer/Conducător al Germaniei, din 1934)
Nici un alt lider al timpurilor moderne n-a fost mai pragmatic şi mai dur decât Hitler.
Ura sa împotriva anumitor popoare, considerate de el inferioare (evreii, ţiganii şi slavii), a atins cote inimaginabile, camerele de gazare din lagărele de concentrare depăşind orice imaginaţie.
Acest personaj obscur s-a (auto)propulsat în cele mai înalte sfere ale puterii prin unul dintre acele mecanisme ale toleranţei colective păgubitoare, vehiculând, pe fondul puternicei crize economice care afectase Germania, şi nu numai, clişee precum rasă ariană, popor de supraoameni, popoare inferioare etc.
După o tentativă nereuşită de a pune mâna pe putere, copiind modelul Mussolini (noiembrie 1923), soldată cu o condamnare (din care va efectua doar 9 luni), va reuşi, în numai 10 ani, să ocupe funcţia de cancelar, prin acapararea treptată a Partidului Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani, pe scurt Nazi, de unde şi apelativul de nazism, pentru regimul creat de el.
Creator al doctrinei naţional-socialiste, întemeiată pe pangermanism şi rasism.
Adept al pangermanismului, unitatea tuturor germanilor, va provoca alipirea Austriei (Anschluss-ul, martie 1938) – unde, de altfel, a fost primit mai degrabă ca un erou, decât ca un cuceritor –, ocuparea regiunii locuite de sudeţi (de asemenea o populaţie germanică) din vestul Cehoslovaciei (ocupând apoi toată această ţară, în rest neexistând sudeţi!).
Unitatea tuturor germanilor se va dovedi a fi doar un pretext, în realitate Hitler dorind cucerirea întregii Europe, în ciuda faptului că o parte a acesteia o împărţise cu Uniunea Sovietică prin Tratatul Ribbentrop – Molotov din 23 august 1939, în fapt un time-out pentru proiectul său grandios (time-out care i-a convenit şi lui Stalin!).
Neînvăţând nimic din experienţa rusească a lui Napoleon, din urmă cu un secol şi ceva, Hitler se va „împotmoli” tot în imensa stepă rusească şi în zăpezile şi gerurile ruseşti – bătălia de la Stalingrad (17 iulie – 2 septembrie 1943) devenind un reper.
Întâmplător sau nu există foarte multe asemănări între Hitler şi Stalin: ambii s-au născut în familii simple, ambii au avut alţi trei fraţi mai mari care au murit (de unde şi atenţia foarte mare a mamelor lor vizavi de ei), au dorit, într-un fel sau altul, o carieră ecleziastică (preoţi ortodocşi – Stalin mai întâi a dorit să fie călugăr), ambii au beneficiat de o propagandă ieşită din comun, fiind prezentaţi ca supraoameni, zei etc., ambii, prin hotărârile lor, au trimis la moarte zeci de milioane de oameni nevinovaţi.
GERMANIA – continuare
Dorinţa de extindere a sferei de influenţă şi de reîmpărţire a lumii determină Germania să declanşeze a doua mare conflagraţie din secolul XX, cu cunoscutul sfârşit şi, mai ales, cu urmările ce se resimt şi astăzi.
La data de 8 mai 1945, Germania capitulează necondiţionat în faţa forţelor Naţiunilor Unite, fiind împărţită de către învingători – SUA, Marea Britanie, URSS şi Franţa – în patru zone de ocupaţie.
Conferinţa de la Potsdam (17 iulie 1945 – 2 august 1945, la care, alături de Stalin şi Churchill, participă noul preşedinte american, Harry Truman, întrucât Roosevelt decedase) fixează noile graniţe ale Germaniei (aceasta pierzând partea de est a Pomeraniei – de la est de Oder – şi Silezia, incluse în Polonia, şi Prusia Orientală – împărţită între Rusia – Kaliningrad/fostul Königsberg – şi Polonia) şi trasează liniile politice ale organizării postbelice pe baza principiilor demilitarizării, denazificării şi democratizării.
În acelaşi timp, pe fondul prezenţei trupelor sovietice, etnicii germani din Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria sunt expulzaţi forţat din aceste state în Germania în anii 1945–1946.
În condiţiile declanşării Războiului Rece, ca urmare a unificării zonelor de ocupaţie americană, engleză şi franceză, este proclamată, la 7 septembrie 1949, Republica Federală Germania/RFG (cu capitala la Bonn), numită în mod curent Germania Occidentală, iar în zona sovietică este proclamată, exact o lună mai târziu, Republica Democrată Germană/RDG (cu centrul la Berlin), numită şi Germania de Est.
Oraşul Berlin, o enclavă în cea din urmă, păstra statutul special de ocupaţie cvadripartită, dar, nu mult după aceea, Berlinul de Vest (partea aflată sub ocupaţie americană, britanică şi franceză) a devenit land al RFG, iar Berlinul de Est (ocupat de sovietici), parte a RDG.
Din 1949 până în 1990 poporul german trăieşte în două state separate, distincte, cvasiinamice.
Evoluând în condiţiile economiei de piaţă, în cadrul unei democraţii parlamentare stabile, plus sprijinul dat de Planul Marshall şi adoptarea liberalismului economic (graţie cancelarului Konrad Adenauer şi ministrului de finanţe Ludwig Erhard, viitorul cancelar), RFG intră în deceniile 7–8 în primul eşalon al statelor puternic industrializate din lume, dezvoltarea postbelică fiind identificată îndeobşte ca „miracolul economic vest-german”.
În schimb, RDG se dezvoltă în condiţiile unei economii centralizate, edificând societatea socialistă după model sovietic şi urmând consecvent o distanţare, apoi o separare pe toate planurile, de celălalt stat german.
După ce, între 1949 şi 1961, peste 3,5 milioane de cetăţeni est-germani se refugiază în RFG, autorităţile comuniste construiesc în 1961, la sugestia conducătorului sovietic Nikita Hruşciov, Zidul Berlinului („primul zid din istoria omenirii al cărui scop nu a fost să-i ţină pe duşmani afară, ci să-şi ţină proprii oameni înăuntru”, cum avea să scrie preşedintele american Richard Nixon), frontiera intergermană devenind una dintre cele mai bine păzite graniţe din lume.
RFG este integrată în sistemul economic, politic şi militar al Occidentului:
- Primită în NATO în anul 1955
- Devine membru fondator al CEE în 1957
RDG:
- Intră în CAER în anul 1950
- Intră în Tratatul de la Varşovia în anul 1955
După 1965 şi, mai ales, în timpul cancelarului Willy Brandt (1969–1974), politica externă a RFG se axează pe deschiderea spre Est (Ostpolitik), concretizată în semnarea, în 1970, a tratatelor cu URSS şi Polonia, iar în 1972 a tratatului privind normalizarea relaţiilor reciproce dintre RFG şi RDG, care un an mai târziu sunt admise ca membre O.N.U.
Criza societăţii est-germane se accentuează în anii ’80, decalajul faţă de statul vest-german se adânceşte, în condiţiile în care conducerea de partid şi de stat a RDG (în frunte cu brejnevistul Erich Honnecker, prim secretar al partidului comunist şi şef al statului) respinge ferm programul reformator al liderului sovetic Mihail Gorbaciov.
După deschiderea, de către Ungaria şi de către Cehoslovacia, în 1989, a graniţelor lor cu Austria, sute de mii de cetăţeni est-germani se refugiază în RFG, paralel fiind organizate în marile oraşe ale RDG manifestaţii de masă în favoarea democraţiei şi libertăţii. Transformările radicale se succed vertiginos.
La 9 noiembrie 1989 cade „Zidul Berlinului” din aceleaşi motive pentru care apăruse: hemoragia de est-germani, fugind spre Vest, de data aceasta prin Ungaria şi Cehoslovacia; „căderea Zidului Berlinului” devine un adevărat simbol al prăbuşirii regimurilor comuniste.
După acceptarea, de către cele patru puteri învingătoare în 1945 (SUA, URSS, Marea Britanie şi Franţa), a procesului de reunificare şi semnarea, la 12 septembrie 1990, a unui tratat prin care renunţă la toate drepturile ce le reveniseră în această calitate, Germania îşi redobândeşte, la 3 octombrie 1990 (ziua reunificării) deplina suveranitate de stat.
Astfel ia naştere, în inima Europei, un colos cu peste 80 de milioane de locuitori, totodată prima putere economică a continentului (şi a treia din lume, a patra, după China, potrivit ultimelor estimări), o ţară privită, din nou, cu îngrijorare de toţi vecinii şi, în primul rând, de Franţa şi Polonia.
Franţa, care sprijinise integrarea RFG în structurile euro-atlantice tocmai pentru că vedea în aceasta un mijloc de a împiedica reconstrucţia geopolitică a Germaniei, se vedea din nou vecină cu un colos demografic şi economic, reamintindu-i coşmarurile trecutului. De aceea s-a şi opus, iniţial, unificării.
La fel Polonia, căreia îi era teamă că Germania va reclama retrocedarea teritoriilor pe care le-a pierdut în urma celui de-al Doilea Război Mondial.
Lucrurile se vor linişti însă, Germania semnând un tratat, în 14 noiembrie 1990, prin care a recunoscut frontiera Oder-Neisse, stabilită după ultima conflagraţie mondială.
Se poate spune că atitudinea războinică a Germaniei nu i-a fost deloc folositoare, nu i-a permis să câştige teritorii pe termen lung, ba din contră, a pierdut.
Suprafaţa sa actuală este de 357 021 km², faţă de 470 622 km² în 1935 şi 549 000 km² în 1914. A pierdut aproape 200 000 km²!
Puterii economice, Germania, care o vreme n-a avut dreptul să se înarmeze, îi adaugă pe zi ce trece o putere militară tot mai însemnată, armata sa, bine instruită şi echipată, căreia i se alocă anual circa 1,5% din PIB (ceea ce o plasează, cu cei peste 60 md. $ alocaţi anual între primele cinci ţări de pe Glob), fiind unul din pilonii Alianţei NATO.
Dacă adăugăm şi dorinţa, exprimată de altfel, o vreme, de a fi membru permanent al Consiliului de Securitate ONU având sprijinitori în acest sens, constatăm o sporire a atributelor de a redeveni o mare putere.