- Suprafaţa: 377 835 km2 (locul 60 pe Glob)
- Populaţia: 127 288 416 locuitori (locul 10 pe Glob)
Japonia, Ţara Soarelui Răsare, a doua putere economică a lumii la începutul mileniului III, a fost şi a rămas până astăzi un caz singular în istorie.
Deşi unul dintre cele mai vechi state şi, de asemenea, cu una dintre cele mai vechi naţiuni, fiind un arhipelag izolat în Extremul Orient, s-a aflat, până la mijlocul secolului al XIX-lea, în afara fluxului istoriei, mai mult chiar, a refuzat cu obstinaţie, în mod deliberat, timp de mai bine de două secole, orice contact cu lumea exterioară (erau pedepsiţi cu moartea cei care aveau legături cu străinii).
O societate riguros ierarhizată, care a trăit până la jumătatea secolului al XIX-lea în plin ev feudal, ignorată şi ignorând „lumea civilizată”. O ţară relativ mică, muntoasă în proporţie de aproape 90%, situată într-una dintre cele mai active zone vulcanice şi seismice ale Pacificului, lipsită de bogăţii naturale şi de resurse energetice – de unde, printre altele, lipsa de interes a Occidentului - , grav afectată de bombardamentele celui de-al Doilea Război Mondial, a devenit în epoca postbelică ilustrarea cea mai grăitoare a noţiunii de "miracol economic".
Mai mult, dintr-o ţară înfrântă şi cu o economie ditrusă, a ajuns la începutul mileniului III la o putere economică ce depăşeşte Marea Britanie şi Franţa la un loc şi reprezintă 40% din forţa SUA. Deşi a cunoscut unele dificultăţi în ultimii 10 – 15 ani, unii analişti încă mai cred că în următorii 20 – 25 de ani, va depăşi cea mai mare putere economică a lumii, SUA.
Singura putere militară neoccidentală care a reşit în timpurile moderne să înfrângă o mare putere europeană (Imperiul Rus, în 1904–1905), Japonia nu este astăzi o putere nucleară, deşi este singura ţară care a cunoscut nemijlocit efectele bombelor atomice – la Hiroshima şi Nagasaki (6 şi, respectiv, 9 august 1945).
Deşi, ca şi în cazul Germaniei, i s-a interzis să se înarmeze după cel de-al Doilea Război Mondial (iniţial fiind chiar un avantaj, permiţându-i să se concentreze asupra dezvoltării economice, similar Germaniei), ulterior, graţie în principal sprijinului SUA, dar şi al altor ţări occidentale, care doreau o Japonie puternică în faţa pericolului comunist în zonă (China, Uniunea Sovietică, Coreea de Nord ş.a.), i se permite crearea unei „forţe naţionale de autoapărare”, bugetul pentru „autoapărare” ajungând să reprezinte aproape 1% din PNB, mai direct spus peste 45 miliarde de dolari, respectiv locul cinci pe Glob!
Mai mult, deşi anterior trimisese mai mult simbolic detaşamente în zone de conflict, în 2003 premierul Junichiro Koizumi se raliază ferm taberei americane cu ocazia Războiului din Iraq şi, în ciuda unei opinii publice ostile, decide, în decembrie 2003, trimiterea unei forţe necombatante de 1 100 militari în Iraq.
Câteva elemente istorice ne ajută să înţelegem mai bine devenirea Japoniei.
Prin poziţia sa geografică şi prin configuraţia topografică, această ţară a evitat, din Antichitate şi până în epoca modernă, să fie inclusă în vreo macroformaţiune politică a Extremului Orient sau să fie subjugată de marile puteri coloniale.
Prima formaţiune statală importantă a fost regatul Yamato (după numele clanului omonim), constituit în jurul anului 400 d.Hr., în zona actualului oraş Nara, din sudul insulei Honshu, care va fi şi prima capitală a Japoniei (710–784) şi va da numele erei de aur a civilizaţiei nipone (645–794, cu perioada de vârf 710–794).
Budismul, adoptat de prinţul moştenitor Shotoku, devine în 594 religie de stat, iar în epoca Nara, Japonia se transformă într-o monarhie absolută, după modelul chinez, sprijinită de un aparat birocratic centralizat şi eficient.
După mutarea capitalei la Kyōto (794) începe întărirea autonomiei marilor seniori feudali (daimyó) şi, în paralel, slăbirea autorităţii centrale. Prin limitarea, în 1192, a autorităţii imperiale şi asumarea puterii reale se către shogun (comandantul militar suprem), este inaugurată aşa-numita "epocă a şogunatului" (1192–1867, primul fiind Yoritomo Minamoto-no, iar ultimul Yaşinobu) când funcţia imperială este redusă la un simplu rol decorativ – ceremonial.
Devenit shogun (1603–1605), Ieyasu Tokugawa restabileşte unitatea imperiului, mută în 1603 capitala la Edo (astăzi Tokyo) – împăratul fiind obligat să rămână, sub supraveghere, la Kyoto –, iar un alt shogun din aceeaşi familie nobiliară (care se va menţine la putere până în 1867), Iemitsu (1623–1651), adoptă, în 1639, o politică de autoizolare deplină a ţării.
Până în 1854, când escadra nord-americană a comandorului Matthew C. Perry impune, cu forţa tunurilor, deschiderea unor porturi nipone pentru navele de comerţ străine (plus dreptul de a intra în Osaka şi Edo), orice contact cu exteriorul a rămas, sub ameninţarea pedepsei cu moartea, interzis japonezilor.
Urmează încheierea unor tratate inegale cu:
- SUA, Marea Britanie (1854),
- Rusia, Franţa, Olanda (1858)
- Prusia (1861).
O revoluţie obligă pe ultimul shogun să depună puterea (9 noiembrie 1867), restabileşte autoritatea împăratului şi inaugurează epoca „Meiji” („conducere luminată”), perioadă de rapide şi radicale transformări în viaţa Japoniei, care coincide cu domnia împăratului Mutsuhito, numit postum Meiji (1868–1912).
Japonia este, fără îndoială, statul care a realizat cea mai rapidă tranziţie de pe Glob de la o putere medievală la una modernă. Structurile feudale sunt abolite în 1871, modernizarea statală după model european şi nord-american, industrializarea rapidă şi dezvoltarea capitalistă transformă Japonia, la începutul secolului XX, într-una dintre marile puteri economice şi militare ale lumii, dar şi promotor al unei politici externe imperialiste, agresive.
Războiul chino-japonez din 1894–1895 deschide epoca expansiunii teritoriale nipone în Extremul Orient (dobândirea Taiwanului şi a Insulelor Penhu), intervenţia Rusiei şi Germaniei limitând cedările Chinei. Acesta avea să fie doar începutul politicii expansioniste japoneze, care avea obiective geopolitice precise.
Astfel, victoria clară din războiul ruso-japonez (1904–1905), îi aduce, prin Pacea de la Portsmouth, Marea Britanie (5 septembrie 1905), nu numai Peninsula Liaodong (cu marele oraş-port Port Arthur, astăzi Lüshun), sudul insulei Sahalin şi protectoratul asupra Coreei (anexată în 1910), ci şi rolul de hegemon în Extremul Orient.
Participarea, alături de Antantă, în Primul Război Mondial (1914–1918), îi aduce posesiunile germane din China şi Oceanul Pacific, iar în anii 1931–1932 ocupă Manciuria (partea de nord-est a Chinei, cu o suprafaţă de circa 1 250 000 km²), pe care o transformă în „statul independent”, practic statul marionetă Manchukuo (1932–1945), iar pentru a-i da mai multă legitimitate îl aduce pe tron pe „ultimul împărat”, Pu-yi, care fusese înlăturat de la conducerea Chinei în 1912, la vârsta de numai 6 ani.
Câţiva ani mai târziu, în 1937, Japonia reia cucerirea Chinei, pe care dorea s-o ocupe în întregime.
În deceniul al patrulea al secolului XX, Japonia devine, practic, un stat autoritar, militarist şi naţionalist, care părăseşte în 1933 Liga Naţiunilor şi se apropie de statele fasciste europene. La 25 septembrie 1936 Japonia încheie cu Germania lui Hitler „Pactul anticomintern” care, prin aderarea Italiei lui Mussolini la 16 noiembrie 1937, pune bazele axei şi, totodată, alianţei agresive, Berlin – Roma – Tokyo.
Trei ani mai târziu, Pactul Tripartit, semnat la Berlin (27 septembrie 1940) reglementa „spaţiul vital” al fiecăruia dintre cele trei state semnatare (Germania, Italia şi Japonia).
Prin atacul surpriză (deşi astăzi există îndoieli privind gradul de „surpriză”) lansat asupra bazei aero-navale americane de la Pearl Harbour, din arhipelagul Hawaii (7 decembrie 1941), Japonia intră în cel de-al Doilea Război Mondial alături de Puterile Axei. Tratatul de neagresiune încheiat la Moscova cu URSS (aprilie 1941) i-a permis Japoniei să-şi concentreze toate forţele pe teatrul de luptă din Extremul Orient, Asia de Sud-Est şi Oceanul Pacific, realizând o ofensivă fulger cu rezultate spectaculoase (<<războiul fulger>> preconizat de Hitler, l-au realizat japonezii): preia Indochina de la Franţa, Indonezia de la Olanda, Malaysia şi Singapore de la Marea Britanie, Filipine de la S.U.A. etc. Numai că în toate teritoriile cucerite va lăsa imaginea unei Japonii brutale, diferite de colonianismul european şi american.
După lansarea, la 6 august 1945, a primei bombe atomice asupra oraşului Hiroshima şi, trei zile mai târziu, asupra oraşului Nagasaki, urmate de declaraţia de război a U.R.S.S. (8 august 1945), Japonia semnează, la 2 septembrie 1945, actul capitulării necondiţionate în faţa forţelor Naţiunilor Unite, Japonia intrând sub regimul de ocupaţie al trupelor nord-americane; simptomatic, actul capitulării a fost semnat pe faimosul crucişător Missouri, reparat după ce fusese grav afectat cu ocazia atacului japonez de la Pearl Harbour, în prezenţa generalului american Douglas MacArthur, comandantul suprem al Forţelor din Pacific.
Încetarea stării de război şi reluarea relaţiilor diplomatice cu URSS (1956) nu sunt urmate, însă, până astăzi, deşi au existat tentative (graţie lui Gorbaciov şi Elţân) de încheiere a unui tratat de pace din cauza disputei în jurul insulelor Kurile de Sud, ocupate în 1945 de trupele sovietice.
Victoria comuniştilor lui Mao Zedong în China (1949), războiul din Coreea (1950–1953), apoi cel din Indochina (Vietnam, Cambodgia) conferă Japoniei o importanţă vitală pentru lumea Occidentală în noul context al Războiului Rece, care, mai ales prin S.U.A. ca exponent, îşi reconsideră poziţia vizavi de Ţara Soarelui Răsare.
Deşi a parafat tratatul de pace şi prietenie cu China (1978), relaţiile celor două ţări se menţin, practic, în beneficiul economic reciproc, în rest aflându-se în expectativă.
„Perspectiva unei Chine unite şi puternice, susceptibilă de a redeveni expansionistă, constituie obsesia absolută a Japoniei. De partea sa, China se îngrijorează de importanta ascensiune militară a Japoniei şi se apropie de Rusia. Astfel, printr-un fel de fenomen de reciprocitate şi de circulaţie a îngrijorărilor – Japonia-Rusia, China-Japonia, Statele Unite-Rusia –, se asistă într-un mod progresiv şi cvasiilegal, la recompunerea discretă a două blocuri: un bloc continental opus unuia maritim”.(A. Chauprade, Fr. Thual)
De altfel, potrivit mai multor analişti, dintre toate temerile Japoniei (dezvoltarea spectaculoasă economică a Chinei în zonele litorale – faimoasele „zone economice speciale” –, reunificarea Coreei etc.), cea mai mare rămâne apropierea dintre China şi Rusia, de unde şi consolidarea relaţiei cu SUA, prin reînnoirea tratatelor şi garanţiilor de securitate.
Un prim pas important, după marea conflagraţie – din care a ieşit înfrântă şi răvăşită – a fost excelenta gestionare a reconstrucţiei, concepută şi condusă de Yoshida Shigeru (prim-ministru 1946–1947 şi 1949–1954), care „a avut o influenţă hotărâtoare în prefigurarea ideii că Japonia ar trebui să adopte propria cale de dezvoltare economică, bazându-se pe aliaţii săi în domeniul politicii externe şi al apărării.”(Jan Palmowski)
Ţară lipsită de resurse de materii prime, cu o economie grav afectată, Japonia nu s-a grăbit să dezvolte orice activitate economică pentru a recupera ceea ce pierduse, ci mai întâi a „radiografiat”, am putea spune, economia mondială, identificând „nişele” care îi ofereau mari şanse de a pătrunde pe piaţa mondială şi numai după aceea a stabilit concret ce trebuie să facă.
Începând cu deceniul şapte al secolului XX, Japonia devine a treia putere industrială a lumii, apoi a doua putere economică (după SUA, dar înaintea Germaniei), prima putere exportatoare, un lider necontestat în lumea tehnologiilor de vârf.
Ultimii 15-20 de ani sunt însă marcaţi, pe fondul crizei economice japoneze din anii `90 şi a celei asiatice din anii 1997–1999, care au scos în evidenţă anacronismele din societatea japoneză, de instabilitate guvernamentală, atenuată când prim-ministru a fost în perioada 2001–2006 Junichiro Koizumi, iniţial un simplu membru al Dietei (Parlamentul japonez).
La începutul mileniului III, Japonia rămâne o ţară care trebuie luată în calcul în orice ecuaţie de putere, fie economică, fie militară, fie combinată, sau, cum spune Zbigniew Brzezinski, „... două triunghiuri eurasiene de putere trebuie ferm conduse şi cu trupul conectate mai direct: primul implicând Statele Unite, Uniunea Europeană şi Rusia, al doilea implicând Statele Unite, Japonia (sublinierea noastră) şi China.