Istorie

• Suprafaţa: 17 075 200 km² (locul 1 pe Glob)
• Populaţia: 140 702 096 locuitori (locul 9 pe Glob)

Din punct de vederea geopolitic, Rusia are o relevanţă unică în lume, prin poziţia sa în cadrul continentului euroasiatic (EURASIEI), la interferenţa marilor civilizaţii, un stat fără analog, care prin caracteristicile fundamentale aparţine deopotrivă Europei şi Asiei. Concomitent, din această îmbinare a rezultat un spaţiu etnocultural specific, care nu poate fi considerat în exclusivitate nici european, nici asiatic.

Această specificitate dictează o valoare a poziţiei geopolitice, relativ ambiguă, a Rusiei de-a lungul istoriei.

De o parte, Rusia serveşte drept „punte” între cele două „subcontinente”, evaluare care ar justifica dorinţa de integrare în civilizaţia mondială a Rusiei, dar şi tendinţa mascată de expansiune,

Pe de altă parte, ea nu este nici Europa, nici Asia, ci Rusia propriu-zisă, fapt ce ar justifica excepţionalismul acestei puteri mondiale, tendinţă promovată îndeosebi de cercurile naţionaliste şi extremiste.

Începutul statal se plasează în secolele VI – IX, când slavii de răsărit populează ţinuturile dintre Nipru, Dvina, Oka şi Volga Superioară, creînd, în secolul IX, statul vechi rus.

Izvoarele medievale atribuie semilegendarului vareg Rurik un rol în întemeierea primului stat al slavilor de răsărit cu reşedinţa la Novgorod (862).

Potrivit letopiseţelor ruseşti rolul important l-a jucat cneazul rus Oleg, care a domnit din

anul 879 la Novgorod, succedându-i lui Rurik, iar din 882 la Kiev, (până în 912 sau 922), şi

care a lărgit hotarele statului, purtând lupte cu Imperiul Bizantin.

În timpul domniei lui Vladimir I Sveatoslavici (970–980 cneaz al Novgorodului şi 980–1015 mare cneaz al Kievului) şi Iaroslav I cel Înţelept (1016–1018, 1019–1054), statul kievean atinge apogeul puterii (învingându-i, printre alţii, pe pecenegi şi lituanieni).

Însă în secolul XII se destramă în mai multe cnezate (Halâci-Volinia, pe teritoriul de azi ale Ucrainei apusene şi al Poloniei, Marele Novgorod, în N, şi Vladimir-Suzdal, cu capitala la Vladimir, în NE).

Această fragmentare a înlesnit cucerirea ţării de către mongoli (1237–1240), care întemeiază aici Hanatul Hoardei de Aur, dominaţia mongolă frânând dezvoltarea societăţii ruse, izolând-o de restul Europei. Ca urmare, centrul de greutate al puterii politice şi militare a slavilor de răsărit se plasează, în secolele XIV – XV, spre nord-est, în regiunea Moscovei.

Unificarea Rusiei are loc în secolele XIV – XVI în jurul Marelui Cnezat al Moscovei.

În timpul domniei cneazului Moscovei, Ivan III (1462–1505) are loc unificarea cnezatelor şi oraşelor ruseşti (Iaroslavl, Rostov, Novgorod, Tver ş.a.) şi Rusia se emancipează definitiv de sub dominaţia mongolă, Hoarda de Aur destrămându-se în hanatele Kazan, Astrahan şi Crimeea; îşi va lua titlul de Mare Cneaz al întregii Rusii.

Dar cel care îi va da cu adevărat putere va fi Ivan IV, supranumit cel Groaznic, cu o domnie foarte lungă (1533–1584); în 1547 îşi ia titlul de ţar. Pune bazele autocratismului (slăbind puterea marii nobilimi), include în Rusia hanatele tătare Kazan şi Astrahan, inaugurează cucerirea Siberiei şi face tentativa de a obţine ieşire la Marea Baltică.

După o perioadă de anarhie internă, în care intervin atât Polonia cât şi Suedia, este ales ţar Mihail Romanov (1613–1645, Mihail III Fiodorovici), care întemeiază dinastia Romanovilor (1613–1917) şi pune bazele monarhiei absolutiste, Rusia devenind totodată un imperiu multinaţional.

Mutarea scaunului metropolitan de la Vladimir la Moscova (1326), apoi ridicarea acestuia la rang patriarhal (1589), transformă, în secolul XVI, Rusia în singura mare putere ortodoxă suverană a Europei; adoptarea ortodoxismului ca religie de stat avusese loc în anul 988, în vremea marelui cneaz de Kiev, Vladimir I Sveatoslavici. Rusia revendică moştenirea Bizanţului, iar Moscova se erijează în cea de-a „treia Romă”.

În timpul celui de-al doilea ţar din dinastia Romanovilor, Aleksei Mihailovici (1645–1676), are loc un eveniment foarte important: în urma răscoalei antipoloneze a cazacilor zaporojeni, condusă de hatmanul Bogdan Hmelniţki, Ucraina din stânga Niprului se uneşte, din 1654, cu Rusia.

Sub Petru I cel Mare (ţar 1682–1721, împărat 1721–1725), Rusia cunoaşte o remarcabilă înflorire economică şi se înfăptuiesc ample reforme care urmăresc modernizarea societăţii şi a instituţiilor după model vest–european.

Rusia înfrânge în Războiul Nordic (1700–1721), în alianţă cu Danemarca şi Polonia, armata regelui Suediei, Carol XII (renumita victorie de la Poltava – 1709), şi obţine, astfel, ieşirea la Marea Baltică.

Aici este, de altfel, fondat în 1703 Sankt Petersburg, noua reşedinţă imperială.

Se cristalizează acum şi liniile de forţă ale expansionismului ţarist: în nord, în direcţia Mării Baltice, în est, în Asia Centrală, dar cu precădere spre apus, în regiunea Mării Negre şi a spaţiului danubiano-balcanic, cu ţinta finală Constantinopolul şi ieşirea la Marea Mediterană.

Pe acest fond are loc şi alianţa cu Moldova, împotriva turcilor, numai că luminatul principe Dimitrie Cantemir, în dorinţa de emancipare a Moldovei de sub suzeranitatea otomană, a supraevaluat „descreşterea” Imperiului Otoman şi, în urma înfrângerii armatelor ruso-moldovene în bătălia de la Stănileşti, pe Prut (8–12 iulie 1711), se refugiază la curtea ţarului Petru I, al cărui consilier devine. Ca efect al înfrângerii, Constantinopolul introduce regimul fanariot în Moldova (cinci ani mai târziu şi în Ţara Românească).

Circulă un aşa-zis Testament al lui Petru cel Mare, apocrif potrivit unor istorici, care cuprinde obiectivele geopolitice pe care trebuie să le aducă la îndeplinire urmaşii săi, unele fiind pornite pe acele făgaşuri chiar de el:

„A se amesteca la tot prilejul în toate pricinile din Europa, mai vârtos în cele din Germania, care fiind mai cu apropiere, o interesează mai cu seamă.

A se vârî în Polonia, a hrăni în ea tulburări necontenite şi a-i câştiga cu bani pe cei mai puternici ai ei (...) a vârî oşti rosieneşti în Polonia, şi a le ţine vremelniceşte până la prilejul de a rămâne acolo pentru totdeauna (...).

A lua cât s-ar putea mai mult Suediei şi a şti cum să facă ca însăşi ea Suedia să-i deschidă război, spre a-i găsi pricină de a o subjuga (...).

A se apropia cât s-ar putea mai mult de Constantinopol şi de India, că acel ce va stăpâni acolo va fi cel adevărat stăpânitor al lumii, deci trebuie a deschide necurmate războaie când cu Turcia, când cu Persia (...)

(...) Rusia folosindu-se de un prilej hotărâtoriu, va năvăli asupra Germaniei cu oştile sale cele pregătite, pornind totodată două flote mari, una de la Marea Azov şi alta de la Arhanghelsk, încărcate cu cete de asiatici, şi însoţite spre apărarea lor cu flotele înarmate de la Marea Neagră şi de la Marea Baltică, care trecând pe la Marea Mediterană şi pe la Ocean, vor năpădi pe de o parte ele în Franţa, în vreme când pe de altă parte va fi Germania năpădită. Aceste două ţări biruindu-se, cealaltă apoi parte a Europei va trece lesne şi fără nici o împotrivire sub jugul Rosiei”.

PETRU I CEL MARE (9 iunie 1672, Moscova – 8 februarie 1725, Sankt  Petersburg, ţar 1682-1721 şi împărat 1721-1725 „al tuturor ruşilor”)

Petru I a fost un lider atipic, creatorul Rusiei Mari – „Mama Rusie”, sintagmă atât de frecvent folosită de locuitorii marelui imperiu, nu numai în trecut, ci şi azi. Puţini oameni politici au reuşit să-şi atingă întocmai scopurile propuse, în cazul său acestea fiind:

-  ieşirea Rusiei la Marea Neagră (mai întâi la apendicele său Marea Azov, cu faimoasa cetate Azov, în 1696);

-  ieşirea la Marea Baltică, angajându-se în lungul Război Nordic (1700–1721) de partea puterilor ce luptau împotriva hegemoniei Suediei, hotărâtoare fiind marea sa victorie de la Poltava (8 iulie 1709);

-  avansarea pe vest şi pe alte fronturi, în această tactică înscriindu-se şi „campania de la Prut”, respectiv alianţa cu Moldova lui Dimitrie Cantemir împotriva turcilor, însă fără sorţi de izbândă (înfrângerea armatelor ruso-moldovene la Stănileşti, pe Prut, în iulie 1711); marele învăţat Cantemir, bun cunoscător al realităţilor Curţii Otomane, s-a grăbit în aprecierea „descreşterii Imperiului Otoman”;

-  ieşirea la Marea Caspică şi cucerirea Caucazului, în dauna Persiei (1722–1723), aşa-numita „campanie din Caucaz”;

În aplicarea formulei de lider atipic intră şi călătoria sa în Occident, din anii 1697–1698, pe ruta Königsberg (Kaliningradul de astăzi) – Deptford – Leyden – Amsterdam – Veneţia, în urma căreia tranşează definitiv dilema geopolitică rusească a acelor vremuri: Rusia trebuie să graviteze nu spre Asia, ci spre Europa. Ca urmare pune bazele oraşului-fortăreaţă care îi va purta numele, Sankt Petersburg (inaugurat la 16 mai 1703), mutând aici capitala, de la Moscova.

Lui Petru I i se poate aplica foarte bine formula de „despot luminat”, prin reformele sale administrative, militare şi economice (reducerea privilegiilor nobilimii şi ale vechilor corpuri ostăşeşti, realizarea de linii de fortificaţii, construirea de întreprinderi industriale, reformarea şi modernizarea armatei etc.) contribuind la modernizarea Rusiei în spiritul ţărilor occidentale.

Persoana care va transforma, cu adevărat, Rusia, într-o mare putere va fi...nemţoaica Sofia-Augusta-Frederika de Anhalt-Zerbst (născută în 1729 la Stettin în Pomerania, astăzi Szczecin, în Polonia), căsătorită în 1745 cu viitorul ţar Petru III (1761–1762), nepot al lui Petru I cel Mare, eveniment în vederea căruia, cu un an mai înainte, s-a convertit la ortodoxism şi şi-a schimbat numele în Ekaterina (Caterina) Alekseevna.

Îşi înlătură soţul de la tron (nefiind străină nici de asasinarea acestuia) şi domneşte autoritar (dar „despot luminat”) nu mai puţin de 34 de ani (1762–1796), sub numele de Ecaterina/Ekaterina II, supranumită „cea Mare”.

A contribuit la întărirea statului şi a dus o politică externă abilă.

A purtat războaie în principal cu Suedia şi, mai ales, cu Imperiul Otoman (1768–1774 şi 1787–1792), în timpul cărora s-au ilustrat feldmareşalul Grigori Potemkin şi generalul Aleksandr Suvorov. În anul 1783 sunt cucerite Crimeea şi stepele nord-pontice, hotarul apusean fiind stabilit pe Nistru, Rusia dobândind acces la Marea Neagră. Iar prin anexările rezultate în urma celor trei împărţiri ale Poloniei (1772, 1793, 1795 – împreună cu Prusia şi Austria), Rusia împinge hotarele sale până în Europa Centrală.

Prosperitatea economică, favorizată de dezvoltarea industriei, înflorirea culturală (ţarina favorizase mişcările literare, se înconjurase de artişti de talent, îmbogăţise Sankt Petersburgul cu palate şi alte edificii etc.) şi succesele pe plan extern au făcut din Rusia Ekaterinei II o putere preponderentă în Europa.

În secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, Rusia poartă numeroase războaie victorioase împotriva Imperiului Otoman (1710–1711, 1735–1739, 1768–1774, 1787–1792, 1806–1812, 1828-1829), a Persiei (1722–1723, 1803–1813, 1826–1828) şi participă la coaliţiile antinapoleoniene (1805–1807, 1812–1815).

Foarte interesantă pe eşichierul politic al Europei acelor timpuri a fost relaţia Rusiei cu Franţa. În 1799, efemerul ţar Pavel I (1796–1801) introduce Rusia în coaliţia antifranceză, generalul Suvorov repurtând victorii, în fruntea armatei ruso-austriace, în Italia de Nord şi Elveţia. Dar, în 1801, acelaşi ţar şi-a schimbat radical atitudinea, dorind să se alieze cu Napoleon Bonaparte contra Marii Britanii pentru cucerirea Indiei.

N-a reuşit să ducă la bun sfârşit acest proiect, fiind asasinat, în urma unei conspiraţii la care a participat – şi de care a beneficiat – fiul său, viitorul împărat, Alexandru I (1801–1825). Acesta, din contră, face pace cu Marea Britanie (1801), alături de care participă, împreună cu Austria la cea de-a treia coaliţie împotriva Franţei (1805) – care s-a spart după victoria lui Napoleon de la Austerlitz –, precum şi la alte patru campanii, ultimele două ducând la prima (1814) şi a doua abdicare (1815, după bătălia de la Waterloo) a lui Napoleon.

Alexandru I va avea mai multe întâlniri cu Napoleon (între care cele de la Tilsit, 1807, şi Erfurt, 1808), în urma cărora va face alianţă cu împăratul francez şi va avea numai de câştigat, dobândind o serie de teritorii. În 1812 Napoleon va invada Rusia, dar va cunoaşte o grea înfrângere, la care a contribuit foarte mult şi iarna grea rusească, aceasta marcând de fapt începutul sfârşitului gloriei lui Bonaparte.

În urma Congresului de la Viena (1814–1815), Rusia devine unul dintre promotorii Sfintei Alianţe (pact mistic semnat între împăraţii Alexandru I, Rusia, Francisc I, Austria, şi regele Frederik Wilhelm III, Prusia), stâlp al conservatorismului (lupta împotriva mişcărilor liberale şi naţionaliste) şi „jandarmul Europei”.

De fapt, în secolul al XVIII-lea, neputinţa vecinilor săi (otomani, perşi, chinezi, suedezi, polonezi) i-a permis să-şi sporească teritoriul, devenind o putere europeană, mai ales după ce a reuşit să-l respingă pe Napoleon.

După pacea de la Kuciuk-Kainardji (1774, în urma războiului victorios împotriva Turciei, 1768–1774), Rusia, angajată în plină expansiune, se erijează în protector al slavilor de sud şi al tuturor ortodocşilor din Peninsula Balcanică, politică continuată în secolul al XIX-lea sub drapelul panslavismului.

Numai că, în Balcani, Rusia se va confrunta cu Imperiul Habsburgic şi cu ostilitatea marilor puteri – Marea Britanie şi Franţa – interesate în menţinerea echilibrului european.

Războiul Crimeei (1853–1856), în care Turcia este aliată cu Franţa şi Marea Britanie, se încheie cu înfrângerea Rusiei, dar victoria repurtată în războiul ruso-turc din 1877–1878, la care a participat şi România, lichidează urmările nefavorabile ale Tratatului de pace de la Paris (1856) prin pacea de la San Stefano şi Congresul de la Berlin (1878); printre altele s-a restabilit autoritatea statului român asupra Dobrogei, dar concomitent, cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad), care fuseseră restituite Moldovei în 1856, sunt din nou anexate Rusiei.

În perioada 1859–1895 este cucerită întreaga Asie Centrală („Turkestanul”), iar Tratatul ruso – chinez de la Aihun (1858) stipulează anexarea regiunii fluviului Amur şi a Sahalinului de Nord.

Dacă expansiunea rusă a fost posibilă graţie sistemului şerbiei (abolit abia în 1861), care oferea un potenţial uman cvasinelimitat, această structură a determinat, în schimb, o gravă întârziere în plan economic, social şi cultural, în raport cu Europa Occidentală.

Nici statul sovietic de mai târziu nu a reuşit, în cei 74 de ani de existenţă, să recupereze acest decalaj.

În timpul domniei ultimului ţar, Nicolae II (1894–1917), Rusia, care se simte ameninţată de ascensiunea Germaniei, se apropie de Franţa şi Marea Britanie, creînd Tripla Alianţă, bloc politico-militar opus Puterilor Centrale.

Criza societăţii, înfrângerea în războiul ruso-japonez (1904–1905) şi alţi factori duc la izbucnirea revoluţiei burghezo-democrate din 1905–1907, reprimată de autorităţile ţariste.

În 1914 Rusia intră în război împotriva Germaniei, Austro-Ungariei şi Turciei.

Înrăutăţirea situaţiei interne şi înfrângerile suferite pe front au ca rezultat izbucnirea, în februarie 1917, a revoluţiei soldate cu abolirea ţarismului (27 februarie/12 martie 1917) şi proclamarea republicii (1/14 septembrie 1917). La 7 noiembrie 1917 (25 octombrie 1917 stil vechi), la Petrograd (actualul şi vechiul Sankt Petersburg), puterea este preluată, în urma unei insurecţii, de către Partidul Bolşevic, condus de Lenin (Vladimir Ilici Ulianov), care devine primul preşedinte al Guvernului sovietic (numit Consiliul Comisarilor Poporului), 1917–1924.

LENIN (Vladimir Ilici Ulianov, n. 22 aprilie 1870, Simbirsk – m. 21 ianuarie 1924, Petrograd/Sankt Petersburg; fondatorul şi primul conducător al Uniunii Sovietice)

Deşi a fost numai câţiva ani conducătorul Rusiei bolşevice, numele său rămâne foarte cunoscut, fiind considerat una dintre marile personalităţi mondiale. Sau, după cum spune un biograf al marilor personalităţi: „Acum, o dată cu încheierea acestui secol, lumea comunistă, cândva impresionantă, s-a destrămat. Totuşi, umbra lui Lenin pluteşte deasupra vremurilor noastre.” (W. J. Jacobs)

În ciuda foartei scurte perioade în care a fost la putere, nici un alt lider mondial nu a influenţat mai mult decât Lenin istoria şi nu a avut mai multe statui ridicate pe meridianele lumii. Completarea de către el a teoriei marxiste privind „dictatura proletariatului” şi transpunerea în realitate a acesteia va deveni „antireligia” secolului XX, comunismul de sorginte leninistă (îmbrăcând apoi haina stalinistă, hrusciovistă, brejnevistă etc.) invadând planeta, tot mai multe ţări şi popoare adoptând, mai mult sau mai puţin ortodox (în foarte multe cazuri fiind, în fapt, impusă), ideologia comunistă.

Adept fervent al teoriei marxiste potrivit căreia victoria proletariatului va avea loc într-o ţară dezvoltată în care proletariatul, ajuns la conştiinţa puterii sale de clasă, va prelua puterea, Lenin îşi va modifica rapid concepţia, afirmând că proletariatul va acţiona şi va reuşi în „veriga slabă” a lumii capitaliste.

Este, poate, şi mai interesant faptul că nu Lenin va fi principalul artizan al Marii Revoluţii din Octombrie, cum va intra în istorie evenimentul din 25 octombrie 1917 (7 noiembrie pe stil nou), ci Leon Trotski, care a organizat revolta împotriva guvernului Kerenski care, la rândul său, îl înlăturase pe ţarul Nicolae II (1894–1917).

Există o părere larg răspândită potrivit căreia dacă Lenin ar fi trăit şi, implicit, condus mai mult timp Uniunea Sovietică, soarta comunismului în lume ar fi fost cu totul alta. Chiar şi în ţara noastră încă se mai propagă o asemenea idee, afirmată de altfel cu tărie în 1989, după înlăturarea disctaturii ceauşiste, când unul dintre sloganurile noii puteri era acela al „comunismului cu faţă umană”, cu referire la „făuritorul” comunismului.

Numai că informaţiile dobândite după deschiderea arhivelor Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, după venirea la putere a lui Gorbaciov, în 1985, vor modifica radical această imagine, documentele arătând că „marele Lenin” nu era cu nimic mai blând decât succesorul pe care îl blamase, Stalin, deşi chiar el scrisese că discipolul îşi depăşise maestrul, trimiţând o scrisoare Biroului Politic al PCUS în care afirma:

„Stalin este prea grosolan, şi acest defect ... nu poate fi tolerat unui secretar general. De aceea, propun tovarăşilor să găsească o modalitate de a-l schimba pe Stalin din această funcţie şi de a numi o altă persoană ... mai loială, mai cuviincioasă şi mai atentă cu tovarăşii ...”.

La 30 decembrie 1922 se constituie URSS (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste), dar proiectul bolşevic de a topi diferitele naţiuni într-o singură naţiune sovietică este sortit eşecului.

Fiind Secretar General al Partidului Comunist din 1922, Stalin (pe numele adevărat Iosif Vissarionovici Djugaşvili, georgian de origine, născut în 1879) iese învingător, după moartea lui Lenin, în apriga luptă pentru putere.

Devenit stăpân necontestat al destinelor ţării, Stalin trece, în anii 1926–1929, la realizarea industrializării accelerate transformând URSS, în pragul celui de-al Doilea Război Mondial, într-o mare putere industrială a lumii.

Totalitarismul stalinist atinge paroxismul în cursul „epurărilor” din anii 1936 – 1938, cărora le cad victimă toţi adversarii potenţiali şi ipotetici ai dictatorului, ca şi elitele partidului (Kirov, Troţki, Zinoviev, Buharin ş.a.), aparatului de stat şi ale armatei.

Teama paranoică de comploturi, care evident puteau veni în primul rând din partea Armatei, îl determină să facă epurări fără precedent în rândul ofiţerilor.

Potrivit istoricului francez André Brissaud (în cartea intitulată „Stalin. 30 millions de morts pour un empire”, publicată în 1980), folosind statisticile unui specialist sovietic (Ernst Geri), bilanţul Armatei Roşii în vremea lui Stalin ar fi arătat după cum urmează: execuţia a 3 mareşali (din 5), 14 generali de armată (din 16), 8 amirali (din tot atâţia), 60 de generali de corp de armată (din 67), 136 generali de divizie (din 199), 221 generali de brigadă (din 397), 11 adjuncţi ai Ministrului Forţelor Armate, 35 000 de ofiţeri (jumătate din numărul total) arestaţi sau executaţi.

STALIN (Iosif Vissarionovici Djugaşvili, n. 21 decembrie 1879, Gori, Georgia – m. 5 martie 1953, Moscova, conducător al Uniunii Sovietice, 1922–1953).

Nici un alt lider mondial nu a cunoscut un salt mai spectaculos şi antinomic decât georgianul Djugaşvili: de la mic seminarist, cu frică de Dumnezeu (viitor călugăr, deşi mama lui îl dorea preot ortodox) la unul dintre cei mai mari conducători mondiali şi cel mai mare duşman al lui Dumnezeu (continuatorul tezei lui Lenin cum că „religia este opiumul popoarelor”).

Omul care n-a făcut o zi de armată s-a autoproclamat mareşal (1943) şi, apoi, generalissim (1944), ultimul fiind un rang militar necunoscut nicăieri altundeva în lume.

Omul care era pasionat de filme comice (cele cu Stan şi Bran fiind predilecte) sau romantice, „ucidea” cu sânge rece, prin intermediul interpuşilor, oameni de rang înalt (nu numai politicieni, ci şi scriitori, artişti etc.).

Obsedat de comploturi, Stalin îi va „decapita” pe cei care, potrivit lui, puteau să-l înlăture de la putere, conducătorii Armatei şi medicii (faimosul „complot al medicilor” – ideea lui că medicii evrei de la Kremlin au plănuit asasinarea sa).

Numărul victimelor sale este mai mare decât cele ale lui Hitler, fiind astfel considerat „cel mai mare criminal al tuturor timpurilor”; spre deosebire de Hitler, Stalin şi-a ucis sau deportat în principal proprii concetăţeni.

Analistul W.J. Jacobs afirmă:

„Istoricii, indiferent de concepţiile lor politice, nu pot să nu recunoască imensele realizări ale lui Stalin. El a făcut din Rusia o putere militară redutabilă înzestrată cu un armament modern, performant, inclusiv un arsenal militar nuclear capabil să distrugă o mare parte a lumii. Datorită lui, baraje, centrale electrice, fabrici au transformat peisajul arid de odinioară. Desigur că odată cu acestea au apărut şi lagărele de muncă forţată (faimoasele gulaguri – nota noastră), închisorile şi camerele de tortură, care reprezentau, şi ele, exemple grăitoare ale modului în care înţelegea să-şi exercite puterea. Prin folosirea forţei necruţătoare, el a creat un nou tip de societate”.

Lenin avea să scrie:

„Stalin este prea grosolan, şi acest defect ... nu poate fi tolerat unui secretar general. De aceea, propun tovarăşilor să găsească o modalitate de a-l schimba pe Stalin din această funcţie şi de a numi o altă persoană ... mai loială, mai cuviincioasă şi mai atentă cu tovarăşii ...”.

La rândul său, Hruşciov, cel care va ataca din plin cultul personalităţii lui Stalin la Congresul PCUS din 1956, va spune, printre altele:

„În ceea ce priveşte personalitatea lui Stalin, are în ea ceva admirabil, şi sălbatic deopotrivă”.

Folosind toate pârghiile puterii, Stalin a reuşit să domine scena politică mondială, folosindu-şi deopotrivă aliaţii (la un moment dat chiar Hitler!) şi adversarii (de ieri: Marea Britanie, Franţa, S.U.A. ş.a.) pentru atingerea scopurilor sale, în principal personale, chiar dacă făcea caz întotdeauna de „patrie” (Uniunea Sovietică).

Nici un alt conducător n-a încheiat un tratat mai favorabil decât el şi cu consecinţe pe termen lung mai mari decât îşi poate imagina cineva, Pactul Ribbentrop–Molotov („pactul de neagresiune”), din 23 august 1939 (încheiat pe 10 ani, dar cu efecte şi astăzi!).

Mai ales în perioada comunistă se afirma că a fost un mare strateg militar, că graţie „clarviziunii” lui, Uniunea Sovietică a învins Germania nazistă. Chiar un mareşal de talia lui G. K. Jukov afirma că: „Meritul lui […] în acest domeniu a constat în aceea că a fost receptiv la sfaturile specialiştilor noştri militari de seamă, le-a completat şi le-a dezvoltat”, generalizându-le „sub forma de instrucţiuni, directive şi dispoziţiuni”. Dacă lucrurile au stat astfel, cum se face că Stalin nu a dat crezare ofiţerilor superiori sovietici care îl informau despre iminenta invazie germană, care s-a şi produs la 22 iunie 1941, când armata Wehrmacht-ului a pătruns peste 2 000 km pe teritoriul sovietic fără a primi vreo ripostă, producând pagube incomensurabile?!

Stalin a fost unul dintre promotorii – şi, în final, principalul beneficiar – întâlnirilor la cel mai înalt nivel, cele de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943), Ialta (4 – 11 februarie 1945) şi Potsdam (17 iulie – 2 august 1945).

În faţa ostilităţii lui Hitler, Stalin încheie, la 23 august 1939, cu Germania nazistă un pact de neagresiune (Pactul Molotov–Ribbentrop), prin al cărui protocol secret Europa de Est este împărţită în sferele de influenţă ale celor două puteri, iar Hitler îşi poate permite să atace, la 1 septembrie 1939, Polonia.

În virtutea acestui pact, URSS ocupă, la 17 septembrie 1939, partea de est a Poloniei, unele regiuni ale Finlandei (1940), anexează cele trei state baltice (1940) şi forţează România să-i cedeze Basarabia şi Bucovina de Nord.

Aceste anexări teritoriale sunt urmate de anihilarea elitelor din aceste ţări prin execuţii în masă (cel mai concludent exemplu masacrul de la Katyn) sau prin deportări în Siberia şi Asia Centrală.

Atacul german din 22 iunie 1941 aduce URSS alături de coaliţia statelor antifasciste, frontul de est măcinând principalele forţe ale celui de-al Treilea Reich.

Exploatând cu îndemânare patriotismul poporului rus şi gestionând şi speculând abil relaţiile cu aliaţii occidentali, Stalin a devenit principalul beneficiar al marii conflagraţii, ceea ce a dus la extinderea influenţei sale şi, implicit, a ariei de influenţă a sistemului socialist, în primul rând în ţările Europei de Est.

Cultul personalităţii sale – copiat apoi şi de alţi lideri comunişti (Mao Zedong, Kim ir Sen, Nicolae Ceauşescu, Fidel Castro şi alţii) – atinge după Al Doilea Război Mondial cote inimaginabile.   

În fapt, sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a însemnat inaugurarea unui nou ciclu geopolitic pentru Uniunea Sovietică, constând, în principal, în recompunerea cvasicompletă a teritoriului Rusiei imperiale, ba chiar mărit cu teritorii noi (ţările baltice, Bielorusia, Ucraina poloneză şi transcarpatică, Königsbergul, Basarabia şi Bucovina de Nord, Tuva, Sahalinul, Kurilele ş.a.), formarea unui lagăr socialist (Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria, Albania, Iugoslavia şi România) şi, în curând, extinderea influenţei pe alte continente, mai ales în coloniile marilor puteri (accentuată în anii ’60 – ’70, când se vorbeşte de „mondializarea sistemului sovietic”).

Plătită cu enorme pierderi umane şi distrugeri materiale, victoria repurtată face din URSS, după 1945, o putere mondială, care impune în statele est-europene, intrate în sfera sa de influenţă, regimuri de tip comunist.

Războiul Rece, expresie a luptei pentru hegemonie între cele două sisteme sociale opuse, cel capitalist şi cel comunist, dublat de o sufocantă cursă a înarmărilor şi de o serie de conflicte regionale – Blocada Berlinului (1948–1949), războiul din Coreea (1950–1953), războiul din Indochina, apoi din Vietnam (1946–1973), confruntările arabo – israeliene, războiul din Afghanistan (1979–1989) ş.a. – marchează viaţa politică internaţională a întregii epoci postbelice.

După moartea lui Stalin (1953), noul deţinător al puterii (1953–1964), Nikita Serghevici Hruşciov, îi înlătură pe apropiaţii vechilui dictator, condamnă, în raportul secret la Congresul XX al PCUS (1956), crimele şi erorile epocii staliniste (dar o face în principal pentru a scăpa de pretendenţii la putere) şi propagă teza „coexistenţei paşnice” între cele două blocuri adverse; deşi în timpul mandatului său au loc mai multe tratative la nivel înalt cu americanii pentru încheierea unor acorduri care să ducă la reducerea tensiunii internaţionale şi la o dezarmare controlată (Geneva – 1955, Paris – 1960, Viena – 1961), tot el este cel care provoacă faimoasa „criză a rachetelor” din Cuba (1962), care putea să fie fatală întregii omeniri.

Încercările statelor est-europene de a se elibera de sub controlul sovietic sunt însă, tot în vremea sa, reprimate cu duritate (Germania – 1953, Ungaria şi Polonia – 1956).

Cu cea mai mare duritate va fi reprimată „revoluţia ungară”, care reuşise să pună capăt regimului comunist de orientare stalinistă în octombrie 1956, noua conducere, în frunte cu Imre Nagy, desfiinţând monopolul Partidului Comunist asupra puterii şi retrăgând Ungaria din Tratatul de la Varşovia. Numai că victoria va fi de scurtă durată, Hruşciov (pe care Richard Nixon – pe atunci vicepreşedinte al S.U.A. – l-a etichetat drept „măcelarul de la Budapesta”) ordonând intervenţia trupelor sovietice, care ocupă Ungaria în 4 noiembrie 1956, moderatul Imre Nagy fiind înlocuit cu durul János Kádár, care va declanşa mari represalii, între victime înscriindu-se şi predecesorul său.În mod similar va proceda şi succesorul lui Hruşciov, mai târziu, în cazul Cehoslovaciei – 1968.

HRUŞCIOV (Nikita Sergheevici Hruşciov, n. 17 aprilie 1894, Kalinovka, gubernia Kursk, Rusia – m. 11 septembrie 1971, Moscova; conducător al Uniunii Sovietice, 1953–1964).

Puţini conducători din secolul XX sunt mai controversaţi şi greu de catalogat decât minerul cu origini obscure dintr-un sat din vestul Rusiei, care de la vârsta de 14 ani a trăit în Ucraina, la Iuzovska, marele centru minier şi industrial mai cunoscut sub denumirea din perioada comunistă, cea de Doneţk.

În lupta declanşată pentru putere la moartea dictatorului de la Kremlin, Hruşciov va da dovadă de multă viclenie, reuşind să iasă învingător în dauna celorlalţi doi pretendenţi, Malenkov (care fusese desemnat de însuşi Stalin în calitate de succesor) şi Lavrenti Beria, şeful temutului NKVD, din 1954 KGB.

Pentru a-şi întări puterea a demascat cultul personalităţii lui Stalin, în faimoasa „cuvântare secretă” de la cel de-al XX-lea Congres al PCUS, din noaptea de 24 spre 25 februarie 1956 (atât de „secretă” încât textul a parvenit imediat mass-mediei occidentale!) şi cu ocazia Conferinţei Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti din 1957.

Deşi a desfiinţat lagărele de concentrare (faimoasele gulaguri) şi n-a folosit mijloacele de înlăturare a concurenţilor prin exterminare fizică (ci prin trimiterea cât mai departe de Moscova), n-a dus destalinizarea până la capăt.

În plan extern, s-a declarat adeptul „coexistenţei paşnice”, participând în 1955 la Conferinţa de la Geneva, care i-a reunit pe învingătorii Germaniei naziste, şi a început tratative pentru reducerea armamentului şi a semnat tratatul privind interzicerea experienţelor nucleare în atmosferă (1963).

Cu toate acestea, acţiunile sale au contrazis aceste încercări de destindere: a dat ordin să fie înăbuşită în sânge Revoluţia din Ungaria (1956) şi să fie înălţat Zidul Berlinului (1961) şi a provocat criza rachetelor din Cuba (1962), care putea duce la al Treilea Război Mondial.

Nici un analist nu l-a caracterizat mai bine şi mai plastic decât fostul preşedinte (mai înainte vicepreşedinte) al Statelor Unite, Richard Nixon:

„Dintre toţi liderii pe care i-am cunoscut, nici unul nu avea un asemenea simţ extraordinar al umorului, un simţ atât de tenace al scopului urmărit şi o voinţă atât de brutală de a păstra puterea ca Nikita Hruşciov. Succesele şi eşecurile sale, mai mult decât ale altor lideri, au afectat în mod dramatic şi decisiv cursul istoriei din perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial.

El a fost cel care a construit Zidul Berlinului – primul zid din istoria omenirii al cărui scop nu a fost să-i ţină pe duşmani afară, ci să-şi ţină proprii oameni înăuntru. El a fost cel care a suprimat cu atâta brutalitate revolta populară împotriva regimului comunist din Ungaria, cel pe care eu l-am denunţat în 1956 ca <<măcelarul de la Budapesta>>.

El a fost cel care a instalat rachetele nucleare în Cuba...

El a fost cel care a iniţiat marea ofensivă sovietică din Africa Neagră şi în întreaga lume în curs de dezvoltare…

El a fost cel care a semnat Tratatul de Limitare a Experienţelor Nucleare cu Preşedintele Kennedy, care a început să îndepărteze norii de secretivitate stalinistă în care se învăluise Uniunea Sovietică şi a făcut paşi importanţi în direcţia transformării Rusiei într-o ţară europeană prin politica lui de <<coexistenţă paşnică>>.

El a fost cel care l-a demascat pe Stalin şi în felul acesta a zguduit pentru totdeauna unitatea mişcării comuniste.

Dar, mai ales, a fost cel căruia omenirea îi datorează primul mare pas înapoi al comunismului şi cel mai semnificativ eveniment geopolitic de după cel de-al doilea război mondial: ruptura dintre Uniunea Sovietică şi China Comunistă. Politica lui externă, în ciuda succeselor şi iniţiativelor lui, va rămâne în istorie probabil pentru cea mai mare greşeală a lui: Hruşciov a pierdut China.

Dintre toţi liderii pe care i-am cunoscut, cu nici unul nu am fost într-un dezacord atât de profund cum am fost cu Hruşciov. Şi totuşi, nici unul nu mi-a câştigat atât de mult respectul, fără voia mea, prin modul consecvent în care a exercitat puterea brutală. Mulţi vor fi de acord că era însăşi încarnarea diavolului. Şi foarte puţini vor fi aceia care vor contesta faptul că a fost un diavol înspăimântător de capabil ...

Omenirea a rămas cu trei imagini ale lui Hruşciov la putere: clovnul bombastic, care fusese văzut beat în public mai des decât oricare alt lider rus al vremurilor moderne; pragmaticul doritor să mizeze, care nu se simţea încorsetat de nici o dogmă şi încerca să rezolve problemele ţării cu panacee prost gândite, în loc să aplice remedii pe termen lung; şi comunistul totalitar, care se căţărase în vârful piramidei puterii călcând peste cadavrele rivalilor şi ale concetăţenilor lui şi a rămas acolo, exilându-i pe toţi cei care îl contestau – asta până când a căzut victimă propriilor sale metode”

Sub Leonid Ilici Brejnev (1964–1982) birocraţia de partid şi de stat îşi consolidează poziţiile, ortodoxia ideologică se accentuează, fenomenul „stagnării” afectând practic toate domeniile societăţii sovietice şi adâncind criza sistemului. Nu-i mai puţin adevărat, însă, că URSS obţine rezultate spectaculoase în cursa înarmărilor, în domeniul nuclear sau de cucerire a cosmosului, precum şi în competiţia hegemonică cu SUA, prin extinderea propriei sfere de influenţă în Asia, Africa şi chiar în America (Cuba, Nicaragua ş.a.).

În interior însă, hipercentralizatul sistem comunist paralizează toate verigile societăţii, acest fenomen, adăugat costurilor fabuloase ale cursei înarmărilor, îndreptând lumea sovietică spre un colaps inevitabil. De numele său se leagă şi o doctrină, doctrina Brejnev, respectiv declararea sprijinului activ pentru «revoluţia fără frontiere» (concretizat în ajutor militar şi economic pentru mişcările de gherilă şi guvernele autoproclamate revoluţionare – exemple concludente Angola, Mozambic, Ethiopia, Cambodgia, Vietnam, Laos, Afghanistan, Nicaragua ş.a.) şi proclamarea supremaţiei Uniuni Sovietice asupra ţărilor din Europa de Est (teoria „suveranităţii limitate”).

Brejnev susţinea legitimitatea ca un stat socialist (practic, doar Uniunea Sovietică) să intervină în politica internă a altui stat socialist, cu scopul de a menţine socialismul. Ceea ce a şi pus în practică, lichidând „Primăvara de la Praga” (august 1968, prin intervenţia trupelor Tratatului de la Varşovia, mai puţin cele româneşti), iniţiată de Aleksander Dubček.

Brejnev avea să fie doar primul dintre cei trei gerontocraţi sovietici care vor dispărea de pe scena istoriei în numai doi ani şi patru luni, ceea ce va ridica semne de întrebare cu privire la viabilitatea guvernării Uniunii Sovietice şi va favoriza ascensiunea lui Gorbaciov.

Atât Iuri Andropov (nov. 1982 – febr. 1984) cât şi Constantin Cernenko (febr. 1984 – mart. 1985) vor ilustra, la rândul lor, „era Brejnev”.

Mihail Sergheevici Gorbaciov, devenit numărul 1 în URSS în 1985, iniţiază o direcţie de radicală reformare a societăţii sovietice, urmărind depăşirea crizei sistemului prin abandonarea dogmelor şi o nouă eficienţă în plan economic şi politic, o politică de radicală reformă a societăţii sovietice (glastnosti şi perestroika), iar în viaţa internaţională prin atingerea unei reale destinderi: a contribuit la încheierea Războiului Rece, a netezit drumul spre unificarea Germaniei şi spre liberalizarea Europei de Est.

Libertatea cuvântului, desfiinţarea cenzurii aduc dintr-o dată în prim planul vieţii probleme blocate sau nerezolvate de decenii, imposibilitatea soluţionării peste noapte a acestora contribuind, însă, la sporirea tensiunilor în societate.

Mai mult, o serie de populaţii revendică o autonomie sporită, răbufnesc cu brutalitate conflicte etnice (de exemplu, între armeni şi azeri), statele baltice (Estonia, Letonia, Lituania), anexate de URSS în 1940, îşi revendică independenţa, punând în discuţie integritatea teritorială a colosului sovietic.

GORBACIOV (Mihail Sergheevici Gorbaciov, n. 2 martie 1931, Privolnoie, ţinutul Stavropol; conducător al Uniunii Sovietice între anii 1985–1991)

Dincolo de orice dispută privind comunismul şi orizontul său istoric, este evident că Mihail Gorbaciov a jucat un rol esenţial, în bună măsură fără să vrea, în „căderea comunismului”.

Dacă în martie 1985 venea la conducerea colosului sovietic un lider gen Stalin, Hruşciov sau Brejnev soarta lumii era, evident, alta decât cea de astăzi.

Întâmplător sau nu, în lupta pentru putere după moartea lui Cernenko (al treilea lider sovietic trecut în lumea celor drepţi, după Brejnev şi Andropov, în numai doi ani şi ceva!) a ieşit învingător un om necunoscut Occidentului, ideea cunoscutului „conservator” Andrei Gromîko (ministru de externe al Uniunii Sovietice din 1957, vechi membru al temutului Birou Politic) de a fi ales ca Secretar General al PCUS cel mai tânăr dintre membrii faimosului POLITBURO/Biroul Politic, prinzând astfel viaţă.

Cel mai tânăr conducător sovietic de după cel de-al Doilea Război Mondial, Gorbaciov va veni cu idei şi proiecte îndrăzneţe de reformare a societăţii sovietice, care vor surprinde lumea:

-  perestroika (reformă)

-  glasnosti (transparenţă)

-  a încurajat libertăţi democratice (inclusiv dreptul de a critica conducerea PCUS, ceea ce nu se mai întâmplase)

-  a acţionat în direcţia liberalizării economiei.

Numai că problemele economice şi sociale cu care se confrunta Uniunea Sovietică, multă vreme ascunse cu grijă, erau foarte grave şi acum ieşiseră la suprafaţă.

În plus, conservatorii de la Kremlin, care aveau în continuare sprijinul Armatei şi al temutului KGB, nu vedeau cu ochi buni marea deschidere pe care se străduia s-o realizeze Gorbaciov, aşa că l-au sacrificat, primul pas fiind puciul din 18 august 1991, dejucat de populaţie, iar patru luni mai târziu demisia sa din funcţia de preşedinte al Uniunii Sovietice (25 decembrie 1991) şi, imediat, dezmembrarea acesteia.

Nou înfiinţata Comunitate a Statelor Independente (C.S.I.) nu va reuşi să fie, cum se spera, continuatoarea defunctei URSS.

În plan extern, Gorbaciov a contribuit la încheierea „Războiului Rece”:

-  dizolvarea CAER/Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (28 iunie 1991)

-  dizolvarea Tratatului de la Varşovia (1 iulie 1991), al doilea mare bloc militar de pe Glob

-  semnarea, la Paris, a „Cartei pentru o nouă Europă” (noiembrie 1990)

-  acceptarea unificării Germaniei

-  retragerea trupelor sovietice din ţările comuniste europene

-  neintervenţia în evenimentele ce vor duce în final la căderea regimurilor comuniste şi liberalizarea Europei de Est.

Pentru multe dintre aceste merite a primit, în 1990, Premiul Nobel pentru Pace.

În referendumul din 17 martie 1991 majoritatea republicilor unionale votează pentru transformarea URSS într-o federaţie de republici egale în drepturi, cu numele de Uniunea Republicilor Sovietice Suverane.

După transformările radicale din Europa de Est, unde regimurile comuniste instalate după al Doilea Război Mondial se prăbuşesc rând pe rând, URSS acceptă dizolvarea CAER (28 iunie 1991) şi a Tratatului de la Varşovia (1 iulie 1991), semnând la Paris Carta pentru o nouă Europă, care încheie formal Răboiul Rece şi confruntarea Est–Vest.

În noiembrie 1990, Rusia adoptă declaraţia de suveranitate, iar în alegerile generale din 12 iunie 1991 Boris Elţân este ales prin vot universal preşedinte al acestei republici. Un puci organizat de forţele conservatoare din conducerea PCUS şi a URSS, în august 1991, împotriva lui Gorbaciov, eşuează, întărind poziţia forţelor reformatoare grupate în jurul preşedintelui Rusiei, Boris Elţân. În urma acestor evenimente, PCUS este interzis, iar republicile unionale îşi proclamă independenţa.

La 8 decembrie 1991 Rusia, Ucraina şi Belarus decid crearea Comunităţii Statelor Independente (CSI) – comunitate de state egale în drepturi, cu instituţii coordonatoare – actul constitutiv fiind semnat la Alma Ata (astăzi Almaty, pe atunci capitala Kazahstanului), la 21 decembrie 1991, de către 11 foste republici ale URSS, devenite între timp state independente. O dată cu retragerea lui M.S. Gorbaciov din funcţia de preşedinte (pe care a deţinut-o în anii 1990–1991), URSS, ultimul imperiu al secolului XX, îşi încetează oficial existenţa la 25 decembrie 1991.

Analistul Zbiegniew Brzezinski  remarcă:

            „Prăbuşirea Uniunii Sovietice a produs o confuzie geopolitică enormă. În decursul a doar două săptămâni, poporul rus – care, în general, era chiar şi mai puţin prevenit asupra apropiatei dezintegrări a URSS decât lumea  din afara acesteia – a descoperit brusc că nu mai era stăpânul unui imperiu transcontinental, ci frontierele Rusiei se restrânseseră la ceea ce fuseseră la începutul secolului al XIX-lea în Caucaz, la jumătatea aceluiaşi secol în Asia Centrală şi – mult mai spectaculos şi dureros – la ceea ce fuseseră cam la 1600 spre Vest, adică imediat după domnia lui Ivan cel Groaznic. Pierderea Caucazului a reînviat temerile strategice faţă de reapariţia influenţei din partea Turciei; pierderea Asiei Centrale a generat un sentiment de sărăcire având în vedere enormele resurse energetice şi de minereuri ale regiunii, ca şi teama faţă de o posibilă provocare islamistă; iar independenţa Ucrainei a contestat esenţa pretenţiilor Rusiei de a fi purtătorul învestit de Dumnezeu al identităţii pan-slave”.

Istoria Rusiei se desfăşoară, după 1991, într-un ritm ameţitor şi dramatic.

Personalitatea care domină viaţa politică este preşedintele Boris Elţân, care orientează procesul de reformă în direcţia unei economii de piaţă şi a pluripartidismului. El are însă de înfruntat opoziţia elementelor legate de vechiul regim sovietic şi a celor rămase fidele ideologiei comuniste, care alcătuiesc o mare parte a celor două camere ale Parlamentului (în octombrie 1993, de pildă, armata este forţată să ia cu asalt clădirea Parlamentului, „Casa Albă”, ocupată de elementele conservatoare).

În alegerile prezidenţiale din 26 martie 2000, Vladimir Putin (preşedinte interimar al Rusiei din 31 decembrie 1999) iese victorios din primul tur de scrutin, devenind al doilea preşedinte ales al Federaţiei Ruse. Putin este asociat de populaţie cu începutul unei noi etape istorice (unii sperând în refacerea „Mamei Rusii”), deja denumită în mass-media „era Putin”. Câştigă la fel de uşor şi alegerile din 2004, pe fondul unui bilanţ economic pozitiv (pentru prima dată de la dezmembrarea Uniunii Sovietice) şi al sublinierii rolului pe care Rusia trebuie să-l joace din nou în lume – un exemplu concludent fiind constituirea Consiliului comun NATO – Rusia, în mai 2002, care stipulează că Alianţa Nord – Atlantică nu mai poate lua decizii în probleme precum lupta împotriva terorismului, gestionarea crizelor internaţionale, neproliferarea armelor de distrugere în masă, controlul armamentului fără a avea acordul Moscovei.

Rusia se confruntă încă, atât intern cât şi extern, cu multe probleme: deşi în iunie 2000 şi-a asumat controlul asupra Ceceniei şi a anulat orice autonomie locală, problema nu este rezolvată (dovadă atentatele antiruseşti de la Moscova, Beslan ş.a.), în Daghestan apele nu sunt limpezi, în „vecinătatea apropiată” (fostele republici unionale) au loc schimbări care marchează distanţarea de Moscova (Georgia 2003, Ucraina 2004 ş.a.) şi reducerea sferei sale de influenţă.

La sfârşit şi, respectiv, început de mileniu, Rusia, cea mai întinsă ţară a Europei şi a Terrei, a doua putere militară a lumii, cu un potenţial uriaş al resurselor, este un stat în căutarea unei noi identităţi, cu o societate în care totul rămâne de reinventat.

Privitor la mult vehiculatele „resurse” ale Rusiei este foarte interesantă aprecierea unui foarte bun cunoscător al realităţilor ruseşti, politologul Evgheni Primakov, fost ministru de externe şi prim-ministru după dezmembrarea colosului sovietic: „Locul oricărei ţări în ierarhia mondială este determinat de mai mulţi factori. Pentru Rusia, un rol deosebit, îl au perspectivele ei economice. Pronosticarea lor este dificilă. Accentul este pus, de obicei, pe faptul că Rusia se remarcă prin bogăţiile sale – resursele naturale, potenţialul intelectual al populaţiei, teritoriul imens. Dar cum vor fi folosite aceste avantaje evidente în economie?”

Referitor la „căutarea unei noi identităţi”, unii analişti apreciază că implozia Imperiului Sovietic a dat naştere, în Rusia, unei enorme căutări de sine, unor intense controverse pentru a răspunde la întrebări care pentru alte ţări, alte popoare, sunt simple: ce este Rusia (un stat naţional, bazat pe o etnicitate pur rusă, sau altceva şi ce este acel altceva? ce înseamnă să fii rus: etnic rus = Ruskii sau rus politic, nu şi etnic = Rossyanin?) etc.

Cu numai un an şi ceva înainte de dezmembrarea Uniunii Sovietice, un naţionalist rus, Aleksandr Prohanov, unul dintre puţinii sovietici care au simţit că se apropie acest sfârşit, făcea în articolul „Tragedia centralismului” (revista „Literaturnaia Rossiia”, ianuarie, 1990) următoarea apreciere disperată: „Dacă groaznicul dezastru, de neconceput pentru poporul rus, se întâmplă intr-adevăr şi statul este sfâşiat, şi poporul – jefuit şi escrocat de 1000 de ani de istorie – sfârşeşte brusc singur, iar recenţii săi «fraţi» îşi iau ceea ce le aparţine, dispar «bărcile lor de salvare naţională» îndepărtându-se de vapor, ei bine, nu avem unde să ne ducem”.

Oricum, indiferent de unele prognoze nefavorabile, Rusia rămâne în toate schemele posibile ale unei lumi multipolare.