Istorie

-   Suprafaţa: 9 826 630 km2 (locul 3 pe Glob)

-   Populaţia: 303 824 650 locuitori (locul 3 pe Glob)

Ţară imensă, cât întregul continent european, cu largă ieşire la cele două mari oceane ale planetei (Pacific şi Atlantic) şi cu imense resurse de sol şi subsol, Statele Unite au fost parcă predestinate – după cum s-au şi exprimat unele personalităţi americane, în decursul timpului – să domine lumea.

Evenimentele din ultimul deceniu al secolului XX au propulsat SUA într-o poziţie singulară pe Glob, cea de unică superputere a lumii.

Un stat care ocupă, atât prin suprafaţă, cât şi prin populaţie, locul 3 pe Glob şi deţine cel mai mare PIB din lume (în jur de   15 000 mld. dolari), adică este prima putere economică mondială (circa o treime din PIB-ul planetei).

Deşi reprezintă mai puţin de 5% din populaţia mondială, americanii de astăzi consumă 1/4 din resursele planetei, alcătuind cea mai importantă piaţă de desfacere a Globului. Moneda naţională, dolarul, rămâne – în ciuda concurenţei Euro-ului, Yen-ului şi Yuan-ului – principala valută de schimb în lume.

O ţară care şi-a sărbătorit destul de recent 200 de ani de existenţă statală, o naţiune, constituită ca nici o alta de pe Glob, exclusiv din emigranţi, domină astăzi Lumea.

Analistul american Z. Brzezinski: „actuala supremaţie a Americii este distinctă prin rapiditatea apariţiei, anvergura mondială şi modul de exercitare. În decursul unui singur secol, America s-a transformat – şi a fost transformată de către dinamica internaţională – dintr-o ţară relativ izolată în emisfera vestică într-o putere de o bogăţie şi forţă de dominaţie fără precedent în istoria omenirii”.

Istoricul Horia C. Matei afirmă:

„Prima putere industrială, SUA sunt, totodată, şi principala putere militară a lumii. Nu numai în termeni cantitativi şi calitativi aplicaţi forţelor armate ci, mai ales, prin capacitatea de intervenţie în orice punct al Globului sau de a controla, graţie reţelei de baze militare externe, principalele rute intercontinentale. Putere militară bazată pe cea mai sofisticată reţea de sateliţi de observaţii şi comunicaţii, cât şi pe ultimele progrese înregistrate în domeniul cuceririi spaţiului cosmic, SUA sunt şi singura ţară capabilă să folosească cel mai subtil instrument de putere, influenţarea comportamentului socio-politic şi cultural prin exportul propriului mod de viaţă şi al propriilor valori morale. De peste un secol, SUA se consideră învestite cu misiunea de propagare a idealurilor de libertate, a principiilor proprietăţii individuale şi a celor ale democraţiei reprezentative. Difuzarea acestor valori universale a devenit baza ideologică a naţionalismului american şi condiţionarea morală a tuturor intervenţiilor externe ale statului. Aspiraţia la un universalism cultural american este sprijinită, după cel de-al Doilea Război Mondial, de rolul şi responsabilităţile de superputere pe care şi le-a asumat, de triumful limbii engleze (care stă la baza limbajului economic şi a celui al ordinatorului şi, de ce nu, este şi limba muzicii uşoare, domeniu de comunicare extrem de important – completarea noastră) şi de capacitatea de penetrare a mediilor de informare, în primul rând a celor audiovizuale (CNN şi Fox sunt prezente oriunde în lume – de asemenea completarea noastră)”.

Statele Unite fac parte din categoria statelor aşa-numite „fără istorie”.

O colonizare sistematică este organizată în principal de către Anglia, între anii 1607 şi 1733 luând fiinţă pe coasta Atlanticului 13 colonii: Virginia (1607), Massachusetts (1620), New Hampshire (1623), Maine (1623), Maryland (1634), Connecticut (1635), Rhode Island (1636), Delaware (1638), Carolina de Nord (1663), New Jersey (1664), Carolina de Sud (1670), Pennsylvania (1682), Georgia (1733).

Începând cu anul 1619, pe plantaţiile de bumbac din statele sudice sunt aduşi sclavi negri din Africa, SUA fiind unul dintre ultimele state care au abolit scalvia (în 1865 pe întreg teritoriul).

Coloniile de pe teritoriul nord-american sunt antrenate în conflictele dintre marile puteri europene.

Prin Pacea de la Paris (1763), care încheie războiul de 7 ani, mai rămân doar doi stăpâni coloniali, Anglia, în regiunea de la est de Mississippi, şi Spania, în cele de la vest de fluviu. Măsurile discriminatorii adoptate la Londra, în a doua jumătate a secolului al XVIII–lea, faţă de coloniile nord-americane dau naştere unei mişcări comune antibritanice de emancipare, care culminează în Războiul de Independenţă (1775–1783).

La 4 iulie 1776, cele 13 colonii engleze adoptă Declaraţia de Independenţă, iar intervenţia în războiul împotriva  Angliei, a Franţei şi Spaniei înclină balanţa în favoarea americanilor. Tratatul de Pace de la Paris (3 septembrie 1783) recunoaşte deplina independenţă a noului stat, primul de pe teritoriul Americilor, care se întinde acum de la Oceanul Atlantic la fluviul Mississippi.

George Washington, conducătorul suprem al armatei în timpul Războiului de Independenţă, este ales în 1789 ca prim preşedinte al ţării (până în 1797). Cele două partide politice, cel republican, cristalizat în jurul lui Thomas Jefferson (preşedinte între 1801 şi 1809), şi cel federalist, în frunte cu John A. Adams (preşedinte între 1797 şi 1801) şi George Washington (devenit, din 1830, sub influenţa lui Andrew Jackson, preşedinte între 1829 şi 1837, Partidul Democrat), urmăresc, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, aceeaşi politică de expansiune teritorială şi de dezvoltare industrială.

Expansiunea teritorială s-a făcut prin trei modalităţi:

-  faimoasa „colonizare a Vestului Sălbatic” (cu Biblia în mâna stângă şi cu puşca în mâna dreaptă!), ce a dat naştere unei monumentale literaturi şi filmografii; în fapt ocuparea pământurilor ameridienilor („pieilor roşii”), aceştia fiind exterminaţi sau băgaţi în rezervaţii;

-  cumpărarea de teritorii (cele mai notabile fiind Louisiana, Florida şi Alaska), pe sume care în timp vor părea derizorii având în vedere valoarea acestora;

-  în urma unor războaie (Texas, New Mexico, California ş.a.);

Graţie acestei politici teritoriale SUA evoluează de la 2,3 milioane km² şi 4 milioane de locuitori, în momentul naşterii lor, la 9,8 milioane de km² şi peste 300 milioane de locuitori, câţi numără azi. Vestul american propriu-zis se desfăşoară la vest de Mississippi şi cuprinde 24 de state: 13 între marele fluviu şi Munţii Stâncoşi (Middle West) şi 11 între acest lanţ muntos şi ţărmul Pacificului (Far West).

Expansiunea de la Est spre Vest este marcată de includerea în Uniune a altor state: Kentucky (1792) şi Tennessee (1796), de cumpărarea Louisianei (un teritoriu imens, cu o suprafaţă de 2,3 milioane de km², desfăşurat între Golful Mexic şi Marile Lacuri şi de la fluviul Mississippi la Munţii Stâncoşi) de la Franţa napoleoniană (1803; pentru suma modică de 15 milioane de dolari). Mai târziu (1619) va cumpăra, de la Spania, pentru suma de 5 milioane de dolari, Florida, marea peninsulă din SE, dintre Oceanul Atlantic şi Golful Mexic.

În condiţiile emancipării de sub dominaţia spaniolă a Americii Latine, preşedintele James Monroe lansează (1823) aşa-numita „doctrină Monroe” („America americanilor”), în dorinţa de a împiedica revenirea puterilor coloniale europene pe continentul american.

Această doctrină se va dovedi benefică pentru o vreme întrucât, dat fiind avertismentul pentru puterile europene de a nu se amesteca în problemele continentului, Statele Unite se vor concentra asupra dezvoltării economice, mai întâi asupra celei industriale. În urma războiului cu Mexicul (1846–1848), sunt incluse în federaţie teritorii întinse precum: Texas, New Mexico şi California (însumând aproape 1,5 milioane de  km²), iar graniţa americano-mexicană este fixată pe fluviul Rio Grande. Contra sumei de numai 7,2 milioane de dolari, SUA cumpără de la Rusia, în 1867, Alaska, un teritoriu incredibil de bogat (de la aur şi tot felul de minereuri la petrol şi gaze naturale, plus păduri, vânat etc.), care va deveni cel mai vast stat al federaţiei (peste 1,5 milioane de km²).

Paralel cu extinderea federaţiei, se adânceşte contradicţia dintre statele nordice, care porniseră pe calea dezvoltării industriale şi erau adversare ale sclaviei, şi cele sudice, care-şi bazau economia pe munca sclavilor.

Alegerea lui Abraham Lincoln, un liberal adversar al sclaviei, ca preşedinte (1860–1865), are ca urmare părăsirea Uniunii de către 14 state sudice (care au format o Confederaţie – Statele Confederate ale Americii) şi izbucnirea Războiului de Secesiune (1861–1865).

Forţele angrenate în conflict au fost inegale:

 Nordul cu 23 de state (dintre care, paradoxal, patru sclavagiste – Delaware, Kentucky, Maryland şi Missouri), 22 milioane de locuitori şi o armată iniţială de 186 000 persoane (ulterior 990 000)

 Sudul cu 11 state (Carolina de Sud, Carolina de Nord, Mississippi, Florida, Alabama, Georgia, Louisiana, Texas, Virginia, Arkansas şi Tennessee), 9 milioane de locuitori (din care 3,5 milioane sclavi negri) şi o armată iniţială de 150 000 persoane (ulterior 690 000).

Purtat la maximă violenţă, războiul se încheie cu victoria Nordului (industrializat) în faţa Sudului (agricol, care avea nevoie de forţă de muncă gratuită) şi cu abolirea definitivă a sclaviei (1865), nu însă şi cu integrarea în societate a populaţiei de culoare.

LINCOLN (Abraham Lincoln, n. 12 februarie 1809, Kentucky – m. 14 aprilie 1865, Washington; preşedinte al S.U.A 1861–1865)

Fără tenacitatea şi intrasigenţa lui Lincoln, Statele Unite erau astăzi doar una dintre ţările, probabil importante, de pe continentul american, şi nu o supraputere.

Tânărul care luptase în tinereţe ca voluntar împotriva indienilor (pieilor roşii), va deveni un adept înflăcărat al abolirii sclaviei, militând pentru aceasta atât ca avocat (din 1832), cât şi ca membru al Congresului (din 1847) şi mai ales ca preşedinte (1861–1865).

Venirea sa la putere are ca urmare părăsirea Uniunii de către 11 state sudice (Alabama, Arkansas, Carolina de Sud, Carolina de Nord, Florida, Georgia, Louisiana, Mississippi, Texas, Tennessee, Virginia), care nu doreau să abolească sclavia (întrucât aveau o economie bazată pe agricultura de plantaţie, iar forţa de muncă era dată de sclavii negri – care însumau 3,5 milioane din totalul de 9 milioane de locuitori), aşa cum făcuseră statele nordice, care păşiseră pe calea industrializării.

„Nordiştii” vor impune revenirea în federaţie a „sudiştilor” prin forţa armelor, bătăliile decisive fiind cele de la Gettisburg, Pennsylvania (1–3 iulie 1863), Vicksburg (4 iulie 1864), şi, finală, Appomattox, în Virginia (9 aprilie 1865), unde generalul Ulysses Grant îl înfrânge pe generalul Robert Lee.

Cel mai important preşedinte american din secolul al XIX-lea va sfârşi tragic, ucis de un sudist fanatic, actorul John Edwin Booth, aceeaşi soartă având-o, peste aproape 100 de ani, poate cel mai proeminent preşedinte american din secolul XX.

În timpul acestui război civil au apărut germenii uneia dintre cele mai importante teorii geopolitice: Sea Power (Puterea Maritimă). Tânărul locotenent de marină, pe vremea aceea, Alfred Mahan (1840–1914), a realizat cât de importantă a fost, în victoria finală a Nordului, blocada totală a porturilor din Sud, care a făcut ca sudiştii să nu poată să-şi comercializeze produsele de bază (tutun, bumbac ş.a.), şi nici să se aprovizioneze cu armament.

Şi tot în acest război s-a remarcat şi românul George Pomuţ (1818–1882), care a devenit erou al S.U.A, remarcându-se în bătăliile de la Shiloh, Atlanta, Savannah şi Vicksburg, obţinând rangul de general şi devenind primul diplomat american în Rusia (la Sankt Petersburg, în calitate de Consul general).

În deceniile care se scurg de la sfârşitul Războiului de Secesiune, SUA cunosc o dezvoltare economică explozivă, devenind, către 1900, prima putere industrială şi agricolă a lumii, devansând astfel toate marile puteri europene (Germania, Marea Britanie sau Franţa).

Explicaţia rezidă în imensitatea teritoriului şi a resurselor naturale, practic nelimitate, în afluxul milioanelor de emigranţi europeni atraşi de mirajul „Lumii Noi” şi al distribuirii de pământuri virgine.

La acestea se adaugă afluxul considerabil de capital furnizat de băncile europene interesate de rata ridicată a profitului (în prim plan, cele britanice), progresul înregistrat de mijloacele de transport şi comunicaţie, dinamismul şi lipsa de prejudecăţi proprii unei societăţi tinere, mai mult sau mai puţin egalitară.

Noua poziţie economică îşi găseşte expresia în prefigurarea unei politici expansioniste. La aceasta a contribuit din plin şi amiralul Alfred Mahan (1840–1914), care, constatând izolarea Statelor Unite în perimetrul Americilor, lansează teoria puterii maritime (Sea Power), argumentând că va domina Lumea acea ţară care domină mările şi oceanele lumii.

Drept urmare, SUA vizează includerea Americii Centrale continentale şi insulare, ca şi a Oceanului Pacific, în sfera de influenţă proprie.

În urma scurtului război hispano – american (aprilie – decembrie 1898), anexează insulele Puerto Rico (în Marea Caraibilor), Filipine şi Guam (în Oceanul Pacific) şi îşi extind controlul asupra Cubei şi a insulelor Hawaii (acestea din urmă devenind, mai târziu, în 1959, al 50-lea stat al Federaţiei, unicul insular), iar în anul 1903 devin stăpâne asupra zonei viitorului Canal Panama, punct geostrategic extrem de important.

„Începutul secolului al XX-lea vede astfel instalată o Americă imperială, decisă să controleze, direct sau indirect, împrejurimile sale strategice. În afara Caraibelor şi a Pacificului, Washingtonul priveşte spre America Centrală unde intervine încă din 1912, în Honduras, apoi în Guatemala şi spre America de Sud, unde încearcă să se substituie influenţei britanice. Aceasta este America imperială, care observă cum Europa începe să se ucidă, în aceeaşi zi în care se deschide, la iniţiativa Washingtonului, Canalul Panama. În acel an 1914, coincidenţa este izbitoare. De o parte o Europă în culmea puterii sale, intrând într-un conflict care va nimici dominaţia sa mondială, iar pe de altă parte, o putere tânără, la începutul ascensiunii sale spre supremaţia mondială”.

                                               Aymeric Chauprade, François Thual

După trei ani de neutralitate, SUA intervin, la 6 aprilie 1917, în Primul Război Mondial de partea Antantei, participând cu un milion de soldaţi la luptele de pe Frontul de Vest, înclinând balanţa victoriei de partea Antantei.

Este prima intervenţie directă a SUA în politica continentului european, care se transformă acum dintr-o mare putere într-o putere mondială, preluând locul deţinut până atunci de Marea Britanie. În epoca interbelică însă, SUA adoptă o politică de „izolaţionism” faţă de problemele politicii europene.

Boom-ul economic şi remarcabila prosperitate cunoscute după sfârşitul Primului Război Mondial vor fi curmate drastic de marea criză izbucnită în 1929, care va cuprinde apoi, de fapt, întreaga economie capitalistă mondială. Franklin Delano Roosvelt, reprezentantul Partidului Democrat, ales preşedinte în 1932 (şi reales în 1936, 1940, 1944), reuşeşte, prin politica dirijistă a „New Deal”-ului, să asaneze economia şi să atenueze discrepanţele din domeniul social.

După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial (1939), SUA îşi proclamă neutralitatea, dar atacul japonez asupra bazei aeronavale americane din Oceanul Pacific, de la Pearl Harbour, în Hawaii (7 decembrie 1941), aduce SUA în tabăra antifascistă în timpul marii conflagraţii.

Prin potenţialul economic şi militar, SUA contribuie decisiv la victoria asupra forţelor Axei, participând la operaţiunile de pe fronturile din Pacific, Africa de Nord şi Europa.

Capitularea necondiţionată a Germaniei (mai 1945) şi bombele atomice lansate asupra oraşelor japoneze Hiroshima şi Nagasaki (6 şi, respectiv, 9 august 1945) încheie, prin capitularea Japoniei (august 1945), cel de-al Doilea Război Mondial.

Întreaga politică postbelică ajunge să fie condiţionată de confruntarea dintre cele două superputeri rezultate în urma încheierii celei de-a doua conflagraţii mondiale – SUA şi URSS.

Înfrângerea şi divizarea Germaniei, staţionarea de trupe americane pe pământ european, ocuparea militară a Japoniei, destrămarea sistemului colonial al Marii Britanii şi Franţei, ca şi dorinţa şi voinţa de a se opune expansiunii comunismului în Europa şi în lume, constrâng SUA să elaboreze o politică externă la scară planetară.

SUA sprijină redresarea economică a statelor europene ameninţate de spectrul comunist prin lansarea „Planului Marshall” (1947; 15 miliarde $ timp de cinci ani, contribuind la refacerea economiilor vest-europene), pune bazele unor alianţe militare – NATO (1949), ANZUS (1951), SEATO (1954), CENTO (1955) – şi sprijină pretutindeni forţele anticomuniste angajate în deceniile 5-9 în conflictele locale de pe Glob: Coreea, Vietnam, Laos, Cambodgia, America Latină, Orientul Mijlociu, Afghanistan etc.

Pericolul unui nou război mondial, termonuclear de data aceasta, determinat de sufocanta cursă a înarmărilor, determină SUA să poarte, după dispariţia lui Stalin, tratative la vârf cu URSS la Geneva (1955), Paris (1960), Viena (1961 – cele mai importante, între Kennedy şi Hrusciov) pentru încheierea unor acorduri care să ducă la reducerea tensiunii internaţionale şi la o dezarmare controlată. Se trece de la politica de „rezistenţă” („containment”) la cea de „coexistenţă paşnică”.

Progresul tehnologic înregistrat de SUA este ilustrat de lansarea primului satelit artificial al Pământului de construcţie proprie (31 ianuarie 1958), de primul vehicul orbital american cu om la bord (20 februarie 1961), ambele în întârziere faţă de cele similare ale URSS.

În rivaliatea cu URSS, SUA îşi iau o strălucită revanşă, la 20 iulie 1969, prin Neil Armstrong şi Edwin Aldrin, aparţinând echipajului navei spaţiale „Apollo – 11”, care devin primii locuitori ai Pământului ce debarcă pe Lună.

În 1981 este lansată „Columbia”, prima navetă spaţială recuperabilă, care deschide o nouă etapă în cursa de exploatare a spaţiului cosmic, marcând şi mai mult superioritatea americană.

Deceniile 7–9 ale secolului XX sunt marcate de câţiva preşedinţi care au făcut autoritate în plan internaţional.

John F. Kennedy (1961–1963), care a creat un nou stil în politica americană, caracterizat prin flexibilitate (de exemplu negocierile cu Hruşciov de la Viena, din 1961, desfăşurate în Palatul Schönnbrunn), dar şi fermitate în rezolvarea problemelor internaţionale (soluţionarea intransigentă a „crizei rachetelor din Cuba”, în 1962).

Richard M. Nixon (1969–1974, nevoit să demisioneze în urma „afacerii Watergate” – ascultarea telefoanelor staffului Partidului Democrat în timpul campaniei prezidenţiale din 1972). Avea mare experienţă politică, fiind, printre altele, vicepreşedinte în timpul lui Eisenhower (1952–1960). A continuat politica de destindere şi normalizare a relaţiilor cu statele comuniste, începută de predecesorii săi: vizite în România, URSS, China – pentru a împiedica o prea mare apropiere a acesteia de Uniunea Sovietică (aceasta fiind considerată o mare realizare politică) –, semnarea tratatului de dezarmare SALT I, cu URSS, în 1972, încheierea războiului din Vietnam, 1973.

KENNEDY (John Fitzgerald Kennedy/cunoscut şi drept Jack Kennedy, n. 29 mai 1917, Brookline, Massachusetts – m. 22 noiembrie 1963, Dallas, statul Texas; preşedinte al S.U.A 1961–1963)

Jack Kennedy este, probabil, primul „produs” de marcă al mass-mediei. L-a învins în alegerile prezidenţiale din 1960 pe republicanul Richard Nixon, printre altele şi graţie imaginii pe care a oferit-o americanilor, prin intermediul televiziunii: „arăta sănătos, foarte îngrijit şi părea relaxat”, spre deosebire de contracandidatul său, care, suprasolicitat probabil de cele două mandate de vicepreşedinte al S.U.A, „părea uzat, şifonat şi sub un stres puternic”. S-a adăugat finalul tragic din 1963 de la Dallas – o crimă în direct la o oră de maximă audienţă.

Nu puţini sunt aceia care, independent unii de alţii, au ajuns la aprecierile sintetice ale lui Seymour Hersh: „cu şarmul lui aparte, cu inteligenţa, umorul şi înfăţişarea plăcută deţinea aşa-numita <<putere a frumuseţii>>. A fost <<cel mai carismatic lider>> din istoria Statelor Unite, <<reuşind să-i seducă prin magnetismul său deopotrivă pe bărbaţii şi femeile altminteri puternici>>”. Chiar şi duşmanul său numărul unu, liderul sovietic Hruşciov, avea să recunoască, în Memoriile sale, cât de impresionat a fost de imaginea tânărului preşedinte american („părea picat dintr-o revistă de modă”) cu ocazia întâlnirii de la Viena, din iunie 1961.

Kennedy a creat un nou stil în politica americană, şi nu numai, caracterizat, pe de o parte, prin flexibilitate (ştiind să dea înapoi sau să amâne o hotărâre decisivă atunci când Congresul n-o agrea), dar şi de intransigenţă în rezolvarea problemelor interne (de pildă reducerea puterii faimosului CIA) şi externe (cel mai bun exemplu fiind modul tranşant în care a rezolvat „criza rachetelor” din Cuba, în octombrie 1962, practic prima victorie americană împotriva sovieticilor din timpul Războiului Rece).

A promovat o politică dinamică, poate prea dinamică şi, în plus, dispersată pe prea multe planuri, de unde şi grupurile de putere sau de interese pe care şi le-a ridicat împotriva sa şi, ducând şi mai departe raţionamentul, imposibilitatea de a stabili cu certitudine cine a ordonat asasinarea sa:

-   Uniunea Sovietică (întrucât se dovedise un anticomunist convins şi deja supărase colosul sovietic);

-   CIA (pentru că i-a redus din prerogative, supărându-l şi chiar concediindu-l pe faimosul Allen Dulles, director al faimosului serviciu de aproape două decenii);

-   exilaţii cubanezi, întrucât după sprijinul acordat la începutul mandatului (episodul Baya de Cochinos/Golful Porcilor, din 17 aprilie 1961, soldat cu eşecul debarcării comandoului care urmărea înlăturarea lui Fidel Castro);

-   Cosa Nostra (Mafia americană), care, după ce îl sprijinise în lupta pentru Casa Albă (prin naşul mafiot Sam/„Mooney” Giancana – omul de legătură fiind actorul Frank Sinatra), s-a văzut în pericol datorită campaniei antimafia lansată de Kennedy, prin intermediul fratelui său, Robert Kennedy, numit Ministru al Justiţiei; tot legat de Cosa Nostra era şi Jimmy Hoffa, preşedintele puternicului Sindicat al camionagiilor (Teamstears).

Un alt preşedinte, Jimmy Carter (1977–1981), deşi nu a reuşit mare lucru pentru S.U.A., fiind confruntat cu efectele crizei energetice mondiale şi cu problema spinoasă a ostaticilor americani de la ambasada din Teheran (1979), pe care a gestionat-o prost, intră în istorie întrucât reuşeşte să medieze acordurile de pace israeliano-egiptene (Camp David, 1979), inaugurând o nouă etapă în Orientul Mijlociu.

Penultimul deceniu al secolului XX este marcat de republicanul Ronald Reagan (1981–1989), care adoptă o linie intransigentă în relaţiile cu lumea comunistă.

S-a manifestat foarte dur împotriva invaziei sovietice în Afghanistan şi a amplasării de rachete nucleare sovietice cu rază medie de acţiune în Europa de Est. Ca urmare, a pus la punct un imens program de reînarmare, care a inclus amplasarea de rachete „Pershing” în Europa Occidentală şi a culminat cu lansarea Iniţiativei Strategice Americane (1983), cunoscută drept „Războiul Stelelor”, respectiv realizarea scutului antirachetă, care va determina riposta dură a sovieticilor. Însă după preluarea puterii, în 1985, în URSS, de către Mihail Gorbaciov, tot Reagan este cel care stabileşte un nou limbaj cu superputerea rivală, în urma unor întâlniri bilaterale la nivel înalt.

A urmat la preşedinţia SUA un om politic foarte versat, fost preşedinte al Partidului Republican, vicepreşedinte al SUA (1981–1989, în vremea lui Reagan), director al CIA (1976–1977), ambasador la ONU şi în China etc.

Este vorba de George Bush care, deşi nu reuşeşte să obţină decât un singur mandat (1989–1993), va face istorie: semnează la Paris, în cadrul Conferinţei pentru Securitate Europeană, la 21 noiembrie 1990, Carta pentru o nouă Europă, care pune capăt formal confruntării Est – Vest şi obţine o victorie de prestigiu în Războiul din Golf împotriva Iraqului (ianuarie – februarie 1991), prin eliberarea Kuweitului de către forţele reunite ale ONU sub comanda americană (faimoasa operaţiune „Furtună în deşert”).

Războiul împotriva Iraqului din 2003, în vremea preşedinţiei fiului său, George Bush Jr., în care SUA are ca aliat numai Marea Britanie, se încheie cu înlăturarea lui Saddam Hussein şi chiar cu capturarea acestuia (13 decembrie 2003), dar nu şi cu rezolvarea problemelor, drumul spre linişte şi democraţie fiind presărat cu multe piedici, în principal atentate.

Prin implozia, în 1991, a fostei Uniuni Sovietice şi apariţia a 15 noi state pe teritoriul ei, SUA s-au trezit brusc, peste noapte, în postura de unică superputere, într-o lume în care persistă multe vechi conflicte (Orientul Mijlociu, Cornul Africii) şi apar noi focare de tensiune (Peninsula Balcanică, fundamentalismul islamic sau terorismul internaţional). SUA s-au implicat în războaiele din Peninsula Balcanică (Bosnia – Herţegovina, Kosovo), Afghanistan, Iraq etc.

Statele Unite încheie secolul XX şi, totodată, mileniul II cu a doua perioadă de boom economic, după cea din anii 1961–1969, în timpul celui de-al doilea mandat prezidenţial al democratului Bill Clinton (1996–2000), cu un excedent al bugetului federal de peste 70 miliarde de dolari.

Deşi a pus accentul pe politica internă, a avut şi succese pe plan extern: a pus capăt dictaturii din Haiti (1993), a jucat un rol important în acordul de la Dayton privind Bosnia-Herţegovina şi ca mediator în procesul de pace din Irlanda de Nord etc. Numai că, aşa cum sesizează un analist, „Clinton a fost propriul său duşman, pentru că slăbiciunile omeneşti (cazul Monica Lewinsky era pe punctul de a-i atrage aplicarea impeachment-ului, respectiv suspendarea de către Congres – nota noastră) l-au împiedicat să realizeze cele mai ambiţioase proiecte.” (Jan Palmowski )

Tot în timpul preşedinţiei lui Clinton, în condiţiile eşuării Conferinţei pentru Kosovo, SUA, împreună cu alte state membre NATO, declanşează operaţiunile militare (martie – iunie 1999) împotriva Iugoslaviei. Analiştii vor remarca faptul că intervenţia n-a fost autorizată de ONU şi, mai mult, nu se înscria în principiile NATO (nu fusese atacat un membru al Alianţei Nord–Atlantice, ci era o problemă internă a statului respectiv) – motivaţia găsită va fi aceea a „sprijinului umanitar” pentru o minoritate afectată. Concluzia unor analişti a fost aceea că hegemonul mondial a ajuns la o asemenea putere încât îşi poate permite să nu mai ţină seama de reglementările internaţionale.

Începutul mileniului III nu s-a arătat de bun augur pentru superputerea americană, atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001, în afară de faptul că vor produce un mare şoc şi o mare traumă poporului american, vor spulbera visul invulnerabilităţii „fortăreţei America”.

Practic, în dimineaţa acelei zile, într-o acţiune sinucigaşă coordonată, un grup de 19 terorişti (de origine arabă şi religie islamică) deturnează patru avioane ale unor linii aeriene civile pe care le folosesc pentru a afecta simbolurile Statelor Unite: două sunt proiectate asupra celor două turnuri ale World Trade Center din New York (într-o vreme cea mai înaltă construcţie din lume, simbolul puterii economice americane), altul este proiectat asupra clădirii Pentagonului de lângă Washington (cea mai mare construcţie din lume ca suprafaţă construită, sediul Ministerului Apărării), în timp ce al patrulea destinat probabil Capitoliului (sediul Congresului) sau Casei Albe (reşedinţa preşedintelui), nu îşi atinge ţinta, prăbuşindu-se în statul Pennsylvania (există şi ipoteza că se îndrepta spre oraşul Pittsburgh, simbolul revoluţiei industriale americane).

Afirmaţia „nimic nu va mai fi la fel în lume după 11 septembrie” devine, în scurt timp, un clişeu unanim acceptat, atentatele relevând, printre altele, o nouă faţetă a globalizării, cea a terorismului îndreptat împotriva valorilor lumii democrate.

Reacţia Statelor Unite a fost rapidă.

Întrucât atentatele au fost revendicate de reţeaua teroristă Al – Qaeda, condusă de multimilionarul saudit refugiat în Afghanistan, Osama bin Laden, Administraţia Bush, care reuşeşte să coalizeze peste 60 de state în frontul antiterorist, atacă Afghanistanul, după refuzul de îndepărtare a lui bin Laden, determinând prăbuşirea sistemului taliban.

Mai mult, Statele Unite adoptă o nouă doctrină în planul politicii externe, radical diferită de cea din trecut, potrivit căreia securitatea statului nu mai poate fi realizată în cadrul sistemului organismelor internaţionale şi al alianţelor militare existente, considerându-se libere de orice obligaţie statuată de normele unanim recunoscute în viaţa internaţională după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi, totodată, îndreptăţite să folosească forţa militară în lovituri preventive împotriva oricărui stat care sprijină mişcări teroriste sau intenţionează să producă arme de distrugere în masă.

Pe scurt, teoria „războiul preventiv” (preemtive war), aparţinând preşedintelui George Bush Jr., pe care de altfel a şi pus-o în practică în Războiul din Iraq, declanşat la 20 martie 2003, în absenţa vreunei rezoluţii ONU care să-i asigure o legitimitate internaţională.

De altfel, urmare unor asemenea acte, a apărut teoria leadership-ului global.

Analistul Zbigniew Brzezinski afirmă:

„Autoîncoronarea preşedintelui american ca lider global a fost un moment al timpului istoric, chiar dacă nu o dată precisă în calendar, având loc după prăbuşirea Uniunii Sovietice şi sfârşitul Războiului Rece. Preşedintele american a început să se comporte pur şi simplu ca lider global, fără să aibă vreo binecuvântare internaţională oficială. Presa americană l-a proclamat ca atare, străinii s-au plecat în faţa lui, iar vizita la Casa Albă (ca să nu mai vorbim de Camp David) a devenit punctul culminant din viaţa politică a oricărui şef de stat sau guvern.”

„... de vreme ce succesele sau eşecurile preşedinţilor sunt şi succesele sau eşecurile Americii, miza este mult mai mare decât palmaresul individual al celor trei personaje principale (se referă la cei trei preşedinţi de după 1990: cei doi Bush şi Clinton – nota noastră). La urma urmelor, toată discuţia se referă la rezultatele Americii în calitate de lider global”

Analistul P.J. O’Rourke afirmă:

„America trebuie să acţioneze. Dar când America acţionează, alte naţiuni ne acuză că suntem <<hegemonişti>>, că ne angajăm în <<multilateralism>>, că ne purtăm de parc-am fi singurul stat de pe pământ care contează. Asta şi suntem (...) Orice efort militar sau diplomatic multilateral care include Statele Unite e ca o echipă de canotaj în care Arnold Schwarzenegger este cârmaciul, iar Nadia Comăneci la rame. Când celelalte ţări cer un rol în exercitarea puterii globale America poate pune o altă întrebare americană fundamentală: <<Şi cu ce armată?>>.”

La începutul mileniului III, SUA, care rămâne prima putere economică şi militară a lumii şi continuă să creadă în miturile fondatoare ale societăţii americane şi în rolul diriguitor hărăzit de providenţă, au însă de înfruntat concurenţa Uniunii Europene (care se străduieşte să adauge dimensiunii economice – domeniu în care a depăşit SUA – şi una politică) şi, în perspectivă, a celui mai populat stat de pe Glob şi cu cea mai dinamică evoluţie economică, China, dar şi evoluţia imprevizibilă a celei de a doua puteri nucleare a planetei şi, totodată, una dintre forţele energetice mondiale, Rusia.

În loc de alte concluzii, o apreciere a unor geopoliticieni francezi de data aceasta, care, în nici un caz, nu pot fi acuzaţi de sentimente pro americane: „La două sute de ani după revolta coloniilor dintr-o îndepărtată colonie britanică, nici o naţiune a lumii nu poate face abstracţie de existenţa şi de influenţa Statelor Unite. Într-un mod direct sau nu, lumea a intrat într-un sistem de gravitaţie în jurul Statelor Unite, care constituie acum singura putere ce dispune de voinţa şi de capacitatea de a se amesteca în ansamblul regiunilor planetei” (Aymeric Chauprade, François Thual)