Fascismul a apărut la începutul secolului al XX-lea în Italia, fiind folosit pentru prima dată de o grupare militară antisocialistă italiană, Fasci di Combattimento, în 1919, înfiinţată de un învăţător şi ziarist, iniţial cu vederi socialiste (membru al Partidului Socialist încă de la vârsta de 17 ani, devenit chiar redactor şef al oficiosului partidului, ziarul Avanti), metamorfozat apoi într-un radical antisocialist.
Termenul derivă din latinescul fasces (fascii), mănunchi de nuiele de mesteacăn legat cu o curea, având la mijloc, în partea superioară, o secure, purtat de lictorii care mergeau înaintea înalţilor demnitari (consuli, dictatori etc.), fiind însemnul autorităţii în Roma antică.
Trei ani mai târziu, ajuns la putere, învăţătorul, care nu era altcineva decât Benito Mussolini, preia reprezentarea grafică folosind-o ca emblemă a mişcării pe care a iniţiat-o.
Ideologie totalitară, fascismul a fost antiliberal şi antidemocratic şi, odată ajuns la putere, s-a bazat pe un aparat de stat autoritarist pentru a se menţine la conducere. Spre deosebire de comunism, fascismul nu s-a opus în esenţă existenţei proprietăţii private, în pofida existenţei unei tendinţe anticapitaliste.
În ciuda titlului adoptat de Mussolini, Il duce („Conducătorul”) – pentru a-şi defini poziţia autoritară, neconstituţională de altfel, de şef al mişcării fasciste şi de conducător al Italiei (1922-1943) – „puterea reală de care dispunea Mussolini – remarcă istoricul Jan Palmowski – a continuat să fie controlată de elite, cu ajutorul cărora a dobândit-o. Faptul că trebuia să ţină cont de părerile monarhului, Victor Emanul III, ale Bisericii, ale elitei din lumea afacerilor şi din sistemul administrativ a făcut ca, spre deosebire de Germania nazistă, în Italia să nu fie posibilă înfiinţarea lagărelor de concentrare sau a altor forme extreme de persecutare a minorităţilor”.
După al Doilea Război Mondial au apărut unele mişcări catalogate drept neofasciste (în fapt o combinaţie între fascism şi nazism), între cele mai recente înscriindu-se Frontul Naţional din Franţa (înfiinţat în 1972, de Jean-Marie Le Pen, sub lozinca „Franţa pentru francezi”), Partidul Libertăţii din Austria (condus de Jörg Haider, care nu şi-a ascuns niciodată admiraţia pentru Hitler şi regimul nazist, precum şi sentimentele xenofobe; a fost la guvernare în cadrul unei coaliţii), Alianţa Naţională în Italia (condusă de Gianfranco Fini, care a participat la guvernul de coaliţie condus de Silvio Berlusconi), Lista Pim Fortuyn în Olanda.