Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei* cu Regatul României în anul 1918 a reprezentat o revoluţie care a iniţiat o adevărată operă de organizare a noului stat şi de constituire a naţiunii. România nu s-a transformat doar din punct de vedere demografic, social şi teritorial, ci a fost afectat profund şi domeniul politic ca urmare a războiului, reformelor şi a sporirii fără precedent a populaţiei şi a teritoriului.
Procesul unificării legislative a constituit o problemă care a dat naştere unei dezbateri nu numai teoretice, ci şi politice, preocupând întreaga clasă politică a României Mari. Jurişti mai ales, conducători de instituţii de diverse profiluri, lideri ai tuturor partidelor politice s-au angajat, prin intermediul unor reviste de specialitate, prin presă, dezbateri parlamentare, la un dialog despre cea mai potrivită cale pentru atingerea scopului urmărit, adică unificarea instituţional-administrativă a ţării. Conţinutul dezbaterilor a profilat opţiunea pentru realizarea unei sinteze a tot ceea ce era înregistrat şi recunoscut ca fiind mai bun în legislaţia tuturor provinciilor ţării de până la unire, dar să cuprindă în acelaşi timp şi ceea ce putea fi comun – sub aspect principial – din gândirea lumii moderne.
Problemele de acest fel preocupau toate statele europene întregite sau nou create la sfârşitul primului război mondial. Într-o primă etapă s-au menţinut în vigoare legile existente, sau o parte însemnată a acestora, pentru ca, apoi, unificarea să se realizeze diferenţiat, de la ţară la ţară, fiind sesizabile şi procedee asemănătoare.
Procesul de unificare legislativă, care a stat la baza unificării instituţionale, administrative, politice, economice, culturale etc. s-a produs printr-o împletire a principiilor şi modalităţilor de înfăptuire. Menţinerea pentru un timp a unor legiuiri specifice doar unor provincii s-a interferat cu extinderea, tacită sau explicită, a unor legi din Vechiul Regat, cu promulgarea legilor şi codurilor de unificare, fără a se putea face o periodizare cronologică distinctă între aceste înfăptuiri. Pe de altă parte, trebuie precizat că unificarea legislativă a fost un proces de durată la care au contribuit atât românii din Vechiul Regat cât şi cei din provincii. Cu toate acestea unificarea a avut loc în mare măsură sub egida şi în condiţiile impuse de Vechea Românie, ale cărei instituţii au jucat un rol disproporţionat în statul ce-şi sporise dimensiunile.
Unificarea însemna şi încorporarea unor importante populaţii minoritare în general mai urbanizate, mai educate şi mai moderne decât românii. De asemenea, însemna şi impunerea unor procese democratice occidentale, precum şi drepturi egale acordate minorităţilor naţionale, dar şi demonstrarea lipsei unei concepţii unitare a clasei politice româneşti, afectată, ca şi minorităţile, de tradiţii, culturi şi loialităţi din punct de vedere regional.
Unificarea a fost îngreunată de existenţa unor organisme politice regionale care au elaborat o proprie operă legislativă, mai ales în cazul Consiliului Dirigent din Transilvania. În Basarabia a funcţionat în perioada de la proclamarea unirii (27 martie/9 aprilie 1918) şi până în 27 noiembrie/10 decembrie 1918 Sfatul Ţării şi Consiliul de Directori Generali, care au avut drept sarcină administrarea provinciei. Între realizările mai importante ale acestor instituţii se remarcă legea agrară, cu un pronunţat caracter democratic, adoptată în 27 martie 1918, între primele măsuri legislative de acest gen adoptate în România întregită.
În Bucovina, odată proclamată unirea cu România (14/27 octombrie 1918), s-a constituit un Consiliu Naţional compus din 50 de membri care să reprezinte interesele poporului român din această provincie. Consiliul Naţional a instituit un organism cu caracter de guvern compus din 14 secretari de stat, având în frunte pe Iancu Flondor. În decembrie 1918, în acelaşi timp cu decretul lege de recunoaştere a unirii semnat de Ferdinand I şi I. I. C. Brătianu, se publica un decret care se referea la administrarea Bucovinei. Astfel, se instituia sub conducerea unui ministru delegat de rege un Serviciu administrativ cuprinzând nouă Secretariate de serviciu, în frunte cu un secretar şef. În aprilie 1920 ministrul delegat a fost înlocuit de un preşedinte al Comisiei regionale, cu misiunea de a lichida serviciile şi de a trece atribuţiile lor asupra departamentelor corespunzătoare ale guvernului de la Bucureşti.
În Transilvania la 2 decembrie 1918 s-a constituit Marele Sfat Naţional (organism cu funcţii legislative) şi Consiliul Dirigent, un guvern provizoriu în frunte cu Iuliu Maniu, care cuprindea 15 resorturi. Aceste organisme confereau o oarecare autonomie provizorie provinciei intracarpatice, stare ce avea să dureze până la întrunirea Constituantei Românei Mari aleasă pe baza votului universal, fără a avea a semnificaţie politică.
Consiliul Dirigent, cu sediul în Sibiu, avea puteri legislative şi executive largi. Se supunea Bucureşti-ului doar în probleme militare şi de politică externă, căi ferate şi câteva domenii de jurisdicţie naţională. Consiliul era alcătuit din doi social-democraţi, trei independenţi şi zece membri ai Partidului Naţional.
Întrucât atribuţiile Consiliului Dirigent se exprimau în puterea legislativă şi executivă, el a pus la baza activităţii sale principiul modern al separării puterilor, hotărând asupra exercitării lor în felul următor: puterea legislativă urma să fie exercitată prin Consiliul Dirigent în ansamblul său, cu discutarea chestiunilor şi supunerea lor la vot; puterea executivă a rămas să fie exercitată prin resoarte, iar puterea judecătorească prin judecătorii, tribunale şi Curţi de Apel, cu deplină independenţă în hotărâri faţă de Consiliul Dirigent.
Consiliul Dirigent a trecut la organizarea unei administraţii româneşti descentralizate în Transilvania şi a luat măsuri în toate domeniile vieţii juridice, economice, sociale, culturale şi chiar politice. Între realizările mai importante se remarcă legea agrară şi legea electorală (august 1919).
Argumentul menţinerii temporare a unei asemenea stări, invocat de transilvăneni, rezida în condiţiile istorice diferite în care a evoluat poporul român de peste munţi, situaţie ce a generat existenţa pe acest teritoriu a unor legi şi instituţii diferite. La aceasta se adăuga situaţia specifică a începutului de decembrie 1918, când războiul abia se terminase, tratativele de pace nu începuseră, vechea Românie se resimţea de pe urma distrugerilor provocate de război şi de ocupaţia germană.
În consecinţă, autonomia provizorie şi limitată în timp hotărâtă prin Rezoluţia de la Alba Iulia apărea ca o necesitate practică. În Transilvania trebuia să se organizeze o viaţă de stat românească şi să se întreprindă măsuri energice în toate compartimentele, care să grăbească uniformizarea deplină a situaţiei din provincie cu vechea Românie.
Odată cu deschiderea lucrărilor primului Parlament ales în baza sufragiului universal, la 20 noiembrie 1919, Marele Sfat Naţional s-a autodizolvat. Acest lucru atrăgea după sine, în mod automat, şi desfiinţarea Consiliului Dirigent, dar o parte a oamenilor politici, în frunte cu Iuliu Maniu, nu erau de acord. Ei considerau că nu era momentul ca acest organ autonom să fie desfiinţat, deoarece nu s-au făcut încă paşi însemnaţi pe calea unificării politico-administrative.
La scurt timp însă, în rândul transilvănenilor şi mai ales în cadrul Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român, apar critici tot mai virulente la adresa menţinerii Consiliului Dirigent.
Disputa în jurul desfiinţării Consiliului Dirigent a fost curmată în mod autoritar la 4 aprilie 1920 prin publicarea în „Monitorul Oficial” a unui decret-lege, semnat de prim-ministrul Alexandru Averescu şi Regele Ferdinand I care dizolva acest organism autonom, atribuţiile lui trecând asupra guvernului de la Bucureşti.
Dacă în mediile politice din Vechiul Regat decizia a fost primită cu satisfacţie, reprezentanţii Partidului Naţional au protestat vehement faţă de acest act al guvernului de la Bucureşti, cerând anularea lui. Iuliu Maniu avea să declare că în principiu este de acord cu dizolvarea Consiliului Dirigent, dar nu acceptă modalitatea prin care s-a procedat, deoarece reprezintă o desconsiderare a hotărârilor de la Alba Iulia. Se impune precizarea că Iuliu Maniu nu a făcut greutăţi Comisiei de unificare care a preluat sarcina unificării Transilvaniei cu România.
Se poate aprecia, că activitatea Consiliului Dirigent, organ provincial provizoriu cu atribuţii legislative şi executive, a complicat şi mai mult problema unificării instituţional-legislative a României prin faptul elaborării unei opere cu caracter normativ care impunea o organizare diferită faţă de cea din vechea Românie.
Prin sancţionarea actelor de Unire din 1918 de către Rege şi guvernul român se extindea, în mod tacit, în toate regiunile ţării Constituţia României din 1866 cu modificările intervenite pe parcurs (şi în special cea din iunie 1917 referitoare la votul universal şi reforma agrară). Această extindere se referea la forma statului, la o serie de principii şi drepturi democratice etc. şi nu însemna trecerea la aplicarea tuturor prevederilor sale.
Unirea a pus şi problema unificării stilului calendaristic, prin introducerea stilului nou, gregorian. La 1/14 februarie 1919 s-a introdus, mai întâi, stilul gregorian, în armată, pentru ca la 6/19 martie să fie extins la nivelul întregii ţări. Ziua de 1 aprilie devenea 14 aprilie 1919. Trecerea la noul stil răspundea unor necesităţi interne şi externe, reprezenta o condiţie a modernizării în plan naţional şi european. Introducerea lui nu s-a produs imediat pe întreg teritoriul României şi în toate păturile societăţii. Greutăţi s-au manifestat în acest sens, mai ales în Basarabia, unde o parte însemnată a populaţiei a refuzat să admită „calendarul îndreptat”.
Cel mai important pas pe calea unificării statului l-a constituit adoptarea Constituţiei din martie 1923. Aceasta a stabilit principiile moderne de organizare a statului care vor sta la baza unificării legislative a României Mari. Legea fundamentală prevedea, între altele: „Se vor revizui toate codurile şi legile existente în diferite părţi ale statului român spre a se pune în armonie cu Constituţiunea de faţă şi asigura unitatea legislativă. Până atunci ele rămân în vigoare” (art. 137).
Extinderea unor legi din vechea Românie va continua şi după adoptarea Constituţiei. De pildă, Codul silvic din România din anul 1910, cu modificările ulterioare, a fost extins prin legea din 17 iunie 1923 şi în teritoriile unite cu statul român. Începând cu 11 iunie 1928, s-au extins în Basarabia şi codurile de drept civil, cu unele excepţii. În Bucovina acest lucru s-a petrecut zece ani mai târziu; abia în toamna lui 1938 s-au aplicat codurile civile din vechea Românie.
După 1923, în baza principiilor constituţionale au fost adoptate un număr important de „legi noi de unificare”.
În ceea ce priveşte justiţia, la 25 iunie 1924 s-a promulgat Legea pentru organizarea judecătorească, modificată în noiembrie şi decembrie 1925. În virtutea acestei legi organele puterii judecătoreşti erau: judecătoriile, tribunalele, Curţile de Apel, Curţile de juraţi şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. La 20 decembrie 1925 era promulgată Legea pentru Curtea de Casaţie şi Justiţie care preciza că deciziile Curţilor de apel şi ale Curţilor de juraţi, precum şi sentinţele tribunalelor ordinare date ca instanţe de apel, sentinţele jurisdicţiilor speciale şi ale tribunalelor militare „vor fi pronunţate cu recurs de înalta Curte de Casaţie”, cu unele excepţii, ca cele de competenţa Comitetului Agrar. Prevederile acestor legi, precum şi a celor care au urmat, vor confirma independenţa puterii judecătoreşti şi principiul separaţiei puterilor în stat, stipulate de Constituţia din martie 1923.
O problemă foarte importantă şi imperios necesar de a se realiza era unificarea administrativă a statului. În România Mare, după 1918 funcţionau patru regimuri administrative. Vechiul Regat avea un anumit regim administrativ stabilit prin legile din 1864, 1872, 1894, 1904, 1908 ş.a., în Basarabia se păstrau încă legile ţariste, iar Bucovina păstra organizarea arhaică, tipică unui imperiu alcătuit dintr-o sumă de naţionalităţi. De asemenea, în Transilvania funcţiona un sistem administrativ maghiar reglementat de legea XXII din 1886.
Unificarea administrativă a României Mari s-a făcut potrivit concepţiei politice a Partidului Naţional Liberal. Imediat după război, acesta se pronunţa pentru o „largă descentralizare”: comuna şi judeţul urmând să aibă viaţa lor de sine stătătoare, iar puterea centrală să nu intervină în conducerea lor decât în măsura impusă de cerinţele unităţii şi siguranţei statului. Programul politic elaborat de liberali în noiembrie 1921 se declara, însă, categoric împotriva autonomiei locale. Liberalii se aflau într-o situaţie incomodă, în sensul că, pe de o parte erau convinşi de necesitatea promovării unei politici de centralizare a statului, iar pe de altă parte, doctrina neoliberală impunea respectarea principiilor descentralizării administrative şi autonomiei locale. Din această dilemă ei au ieşit recurgând la un artificiu: s-au proclamat adepţi ai principiului descentralizării, conferindu-i însă o interpretare proprie. Pentru Partidul Liberal afirmarea intenţiei de a asigura o largă descentralizare şi autonomie locală era mai mult un tribut verbal plătit popularităţii de care se bucura acest principiu în rândul opiniei publice. În realitate, liberalii au promovat în mod constant o politică de centralizare.
Legea de unificare administrativă din 14 iunie 1925, elaborată de guvernul Ion I. C. Brătianu, în afară de faptul că a introdus o organizare unitară în administraţie, n-a realizat nici unul din principiile pe care se întemeia. Legislatorii de atunci, deşi şi-au propus drept scop realizarea unei reforme administrative bazate pe descentralizare, nu au reuşit să instituie, în realitate, acest principiu. În conformitate cu prevederile art. 4 din Constituţia din martie 1923, Legea pentru unificare administrativă stabilea împărţirea administrativă a României în: judeţe, comune (rurale şi urbane) şi sate. Între această lege şi textul Constituţiei exista chiar o contradicţie: legea fundamentală a omis să admită, ca circumscripţie teritorială între judeţ şi comună, plasa, dar legea din iunie 1925 o prevedea.
Partidele din opoziţie, mai ales Partidul Naţional, au criticat legea administrativă, în special pentru tendinţele apreciate ca prea centraliste. Cu toate acestea, Legea pentru unificarea administrativă din iunie 1925 a constituit o adevărată reformă în domeniu, ea introducând pe întreg teritoriul ţării acelaşi sistem de organizare administrativă, având ca model realităţile din Vechiul Regat.
Organizarea administrativă a României Mari va fi completată cu Legea pentru Contenciosul Administrativ din 23 decembrie 1925, care reprezenta o aplicare a principiilor cuprinse în noua Constituţie, ca urmare a trecerii Contenciosului Administrativ din competenţa Curţii de Casaţie la instanţele de drept comun.
În categoria legilor de unificare mai intră o serie de legi referitoare la statutul funcţionarilor publici, la pensii, la repausul duminical şi al sărbătorilor legale, care aparţin unei categorii mai largi de măsuri, menite a reglementa raporturile de muncă, sistemul asigurărilor sociale, învăţământul muncitoresc ş.a., categorie cunoscută şi sub numele de legislaţia muncii, ca parte componentă a politicii sociale. Unele din aceste măsuri au pornit din necesitatea înlocuirii regimurilor diferite, moştenite de la fostele stăpâniri, cu un sistem unitar, pe întreaga ţară. S-a acordat o atenţie deosebită acestei legislaţii şi din perspectiva dezvoltării industriale tot mai pronunţate a ţării, a creşterii rolului muncitorimii, meseriaşilor, comercianţilor etc., în viaţa economică şi socială. Se răspundea unor necesităţi interne, onorându‑se prevederea din Rezoluţia votată de Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie („Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus”), în condiţiile în care statul era chemat să ocrotească munca în însuşi interesul intensificării producţiei şi a menţinerii echilibrului social.
O categorie importantă a „legilor noi de unificare” elaborate după anul 1923 o reprezintă cele din domeniul învăţământului: Legea pentru învăţământul primar al statului din 26 iulie 1924; Legea pentru modificarea legii asupra învăţământului secundar şi superior din 8 martie 1925; Legea asupra învăţământului particular din 22 decembrie 1925 şi Legea pentru organizarea învăţământului secundar din 15 mai 1928.
Unificarea sistemului educaţional după 1918 a fost mult mai complicată decât părea la prima vedere. Dincolo de dificultăţile determinate de existenţa a patru regimuri educaţionale diferite, apare necesitatea dezvoltării unui învăţământ pentru minorităţile etnice ce ocupau aproximativ 30 % din populaţia ţării.
Şi în acest proces liberalii au jucat rolul cel mai important. Semnificativ pentru politicile culturale agresive ale naţional-liberalilor era folosirea termenului de „ofensivă culturală” pentru a descrie propriul program de unificare naţională prin intermediul şcolii.
Unificarea sistemului de învăţământ s-a produs într-un proces treptat care a permis existenţa unor stadii de tranziţie ale autonomiei regionale. Acest proces a stârnit însă şi nemulţumirea şi opoziţia unei părţi a elitei româneşti şi minoritare din provinciile unite, nemulţumite de faptul că Bucureşti-ul promova o politică de uniformizare culturală. În opinia acestor „regionalişti” (cum erau calificaţi de politicienii Vechiului Regat) politica de unificare a învăţământului este „nenaturală” sau „formală” întrucât nu permite ca fuziunea dorită a diferitelor sisteme educaţionale să aibă loc gradual.
Legea pentru învăţământul primar al statului din 1924 a reprezentat un moment de referinţă dintr-o acţiune amplă, de dezvoltare şi modernizare a învăţământului de toate gradele, în care statul român s-a angajat cu multă hotărâre şi cu o contribuţie materială substanţială. Legea a prelungit învăţământul primar la şapte ani, adăugând trei ani complementari celor patru obligatorii în Vechiul Regat. Ea sublinia încă o dată obligativitatea învăţământului elementar şi declara obligatorii cursurile pentru analfabeţi până la vârsta de 18 ani.
Legea asupra învăţământului particular din decembrie 1925 oferea posibilitatea înfiinţării şi de şcoli particulare (ale confesiunilor, ale comunităţilor, ale particularilor), sau în familie. Şcolile primare particulare trebuiau să funcţioneze numai cu programa de învăţământ a statului, iar cele secundare puteau avea programă proprie, fiind însă obligatorie predarea în limba română, a limbii române, a istoriei românilor, a geografiei României şi a dreptului constituţional al statului român.
Legea pentru modificarea legii asupra învăţământului secundar şi superior din martie 1925 se referea la modul de promovare al unor clase şi trepte, la reintroducerea examenului de bacalaureat şi la echivalarea diplomelor obţinute în străinătate.
Legea pentru organizarea învăţământului secundar din mai 1928 prevedea un liceu cu şapte clase şi două cicluri, renunţându-se la clasa a VIII-a. această reducere, criticată în epocă, s-a făcut din motive financiare. Legiuitorul şi-a propus să realizeze „liceul unitar”, în care cele trei secţii ale clasei a VIII-a (clasică, reală şi modernă) au dispărut, fiind înlocuite printr-un învăţământ unic pentru toţi elevii, rămânând ca specializarea să de facă în Universitate sau în şcolile superioare existente.
Măsurile adoptate de statul român între anii 1918 şi 1928 au condus la unificarea în plan naţional a sistemului de învăţământ şi au contribuit substanţial la dezvoltarea reţelei de şcoli pe întreg cuprinsul României. S-au manifestat însă şi o serie de greutăţi materiale care nu au permis transpunerea în practică a tuturor dispoziţiilor legii, şi în general, a proiectelor de modernizare a învăţământului.
Într-o altă ordine de idei, Constituţia din martie 1923 prevedea libertatea absolută a conştiinţei, statul garantând tuturor cultelor deopotrivă protecţia şi libertatea de exercitare.
Pornind de la creşterea importantă a numărului de credincioşi, Biserica ortodoxă română a fost ridicată la cea mai înaltă treaptă ierarhică. În februarie 1925 a fost adoptată Legea pentru ridicarea Scaunului Arhiepiscopal şi Mitropolitan al Ungro-Vlahiei, ca Primat al României, la rangul de Scaun Patriarhal. În baza acestei legi, mitropolitul primat Miron Cristea a devenit patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Ceremonia investiturii şi încoronării a avut loc la 1 noiembrie 1925.
La 6 mai 1925 a fost publicată Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române împreună cu un amplu Statut de organizare. Legea confirma caracterul de Biserică dominantă în stat conferit de Constituţia din 1923. Biserica Ortodoxă Română era declarată autocefală, păstrându-şi însă unitatea cu Biserica ecumenică a Răsăritului.
O lege deosebit de importantă pentru toţi locuitorii ţării a fost Legea pentru regimul general al cultelor din aprilie 1928. aceasta a stabilit situaţia de drept a cultelor, raporturile dintre stat şi culte, relaţiile dintre culte şi altele. Următoarele culte erau considerate culte istorice: cultul ortodox, cultul român greco-catolic (unit), cultul catolic (de rit latin, grec-rutean şi armean), cultul reformat (calvin), cultul evanghelic-luteran, cultul unitarian, cultul armeano-gregorian, cultul mozaic (cu diferitele sale rituri), cultul mahomedan. Se recunoşteau drepturile comunităţii baptiste, acordate printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri din 21 noiembrie 1927. Toate cultele, cu excepţia celui romano-catolic, erau autocefale; această neatârnare se întemeia pe principiile lor fundamentale, dogmatice şi canonice.
Procesul de unificare legislativă, care a stat la baza unificării instituţionale, administrative, politice, economice, culturale etc., s-a produs printr-o împletire a principiilor şi modalităţilor de înfăptuire. Menţinerea pentru un timp a unor legiuiri specifice doar unor regiuni s-a interferat cu extinderea, tacită sau explicită, a unor legi din vechea Românie. Intervalul 1918-1928 poate fi numit deceniul unificării, cu precizarea că nu se poate considera încheiat acest proces în momentul formării guvernului Iuliu Maniu (noiembrie 1928).
Cu toate că politică de unificare desfăşurată sub egida Bucureşti-ului a nemulţumit în mare măsură elita politică şi culturală din provinciile unite cu România la 1918, aceasta s-a împăcat cu centralizarea care reprezenta la urma urmei idealul românesc la care aspirase de atâta vreme.
BIBLIOGRAFIE
- Bold, Emilian, Consolidarea unităţii naţional – statale româneşti. Măsuri legislative, economice, politice şi sociale (1918-1940), Iaşi, 1987.
- Agrigoroaiei, Ion, România interbelică, vol. I, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2001.
- Cojocaru, Gheorghe E., Integrarea Basarabiei în cadrul României (1918-1923), Editura Semne, 1997.
- Galea, Aurel, Formarea şi activitatea Consiliului Dirigent al Transilvaniei, Banatului, ţinuturilor româneşti din Ungaria (2 decembrie 1918 – 10 aprilie 1920), Editura Tipomur, Târgu Mureş, 1996.
- Iancu, Gheorghe, Contribuţia Consiliului Dirigent la consolidarea statului naţional român, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985.
- Idem, Unificarea legislativă. Sistemul administrativ al României (1919-1939), în Dezvoltare şi modernizare în România interbelică 1919-1939. Culegere de studii, coord. Vasile Puşcaş, Vasile Vesa, Bucureşti, 1988, p. 39-67.
- Livezeanu, Irina, Cultură şi naţionalism în România Mare 1918-1930. Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.
- Sachelarie, Ovid, Georgescu, Valentin, Unirea din 1918 şi problema unificării legislative, în „Studii. Revistă de Istorie”, tomul XXI, 1968, nr. 6.
- Scurtu, Ioan ş.a., Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1998, Editura Semne, Bucureşti, 1998.
* Noţiunea cuprinde Transilvania propriu-zisă, Banatul, Crişana şi Maramureşul.