Între cele două războaie mondiale, România a prezentat contrastul iz­bitor dintre o înapoiere adânc înrădăcinată, pe de o parte, şi înflorirea, chiar dacă inegală, a industrializării şi urbanizării, pe de altă parte. Struc­tu­ra sa economică şi socială a păstrat în linii mari configuraţia de dinainte de război. Industria se dezvolta şi devenea tot mai capabilă să satisfacă nece­sităţile consumatorilor, iar importurile de materii prime şi de semi­fabri­cate creşteau mai repede decât acelea de produse manufacturate. Populaţia urba­nă s-a mărit, întrucât oraşele şi-au sporit rolul în organizarea şi conducerea economiei. Chiar şi agricultura punea în evidenţă o schimbare, întrucât accentul pus pe tradiţionala producţie de cereale a suferit o mutaţie în favoarea cultivării legumelor şi a plantelor industriale. În toate ramurile economiei statul şi-a asumat un rol de conducere sporit. Deşi respecta proprietatea privată asupra pământului şi a mijloacelor de producţie şi deşi acorda capitalului privat, autohton şi străin, numeroase avantaje, statul şi-a arogat pentru sine planificarea şi administrarea a ceea ce avea să fie în mod obişnuit numit „economia naţională” .

Într-o altă ordine de idei, înfăptuirea unităţii naţional-statale a produs modificări benefice, provinciile unite întărind potenţialul economic al ţării. În raport cu situaţia din 1916 industria reprezenta, în 1919, 235 %. O contribuţia majoră la sporirea potenţialului industrial al ţării l-au avut provinciile unite, mai ales Transilvania. Astfel, Vechiul Regat reprezenta 4 % din numărul întreprinderilor, 50 % din capitalul investit, 39 % din valoarea combustibilului, 53 % din valoarea producţiei. Transilvania vine cu o zestre de 35 % din întreprinderi, 29 % din capitalul investit, 40 % din forţa motrice, 39 % din valoarea combustibilului, 28 % din valoarea materiilor prime. Banatul, spre deosebire de Transilvania, venea cu o zestre înjumătăţită; Bucovina şi Basarabia aduceau, de asemenea, o contribuţie mai mică. Noile provincii aduceau avantaje teritoriale şi bogate resurse agricole şi industriale; suprafeţelor agricole ale Vechiului Regat de cca. 10 milioane ha. se adaugă 11 milioane ha.

Situaţia economică a României la sfârşitul războiului mondial. Haosul economic şi consecinţele sale. Primul război mondial s-a purtat pe o supra­faţă întinsă a teritoriului naţional şi a produs distrugeri însemnate. Principalele consecinţe pe care le-a avut asupra economiei româneşti au fost: deteriorarea masivă a aparatului de producţie din industrie şi transpor­turi; distrugerea surselor de energie precum şi a unei părţi din forţele de producţie din agricultură; inflaţia; dezechilibru bugetar ş.a. La toate acestea se pot adăuga pierderile umane din timpul războiului, foamete, epidemii ş.a.m.d.

Datorită distrugerilor de război dar şi jafului organizat de trupele germane de ocupaţie, producţia industrială şi extractivă a scăzut mai mult de jumătate, comparativ cu anii 1915-1915. Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi în agricultură, aici problemele fiind agravate de lipsa braţelor de muncă, a inventarului agricol viu şi mort. Suprafaţa însămânţată a scăzut faţă de media anilor 1911-1915 la 40 % în 1919-1920.

Agricultura. Reprezenta sectorul dominant al economiei şi refa­ce­rea acesteia depindea într-o mare măsură de relansarea producţiei agricole. Aproximativ 80 % din populaţia României Mari era angrenată în diferitele ramuri ale agriculturii. Exportul de cereale condiţiona în bună măsură sol­dul balanţei comerciale şi de plăţi a statului. Sectorul economic-agricol avea însă cea mai complicată problematică socială.

Statisticile indică faptul că între 1920-1940 România ocupa locul al IV-lea în Europa din punct de vedere al suprafeţelor cultivate; locul al V‑lea sub raportul producţiei agricole totale; pământul folosit în agricultură reprezenta în 1930 peste 62 % din suprafaţa ţării; peste 83 % din terenul agricol era cultivat cu cereale, procentul scade spre sfârşitul perioadei inter­belice în favoarea plantelor industriale şi a legumelor.

Structura proprietăţii a fost schimbată fundamental prin reformele agrare efectuate în perioada 1917-1921. Acestea au diferit de la provincie la provincie, reflectând specificul condiţiilor economice şi sociale în care au evoluat fiecare din provincii. De exemplu, legislaţia din Transilvania şi Basarabia a fost mai radicală decât cea din Vechiul Regat şi Bucovina. Toate aceste legi agrare aveau drept scop primordial împărţirea pământului către ţărani şi erau motivate mai mult sub raport social decât sub raport strict economic.

În Vechiul Regat, guvernul Brătianu a elaborat, în decembrie 1918, un decret-lege prin care a proclamat deplina expropriere a tuturor pămân­tu­ri­lor deţinute de Coroană, de instituţiile publice şi private, de proprietarii absenţi şi de către străini, ca şi a domeniilor particulare depăşind 500 ha. Dar proprietarii ce deţineau mai multe moşii erau protejaţi prin prevederea potrivit căreia exproprierea avea în vedere fiecare proprietate şi nu tota­li­tatea proprietăţilor deţinute de către un individ. Foştii proprietari urmau să fie compensaţi cu bonuri de tezaur cu 5 % dobândă, răscumpărabile în 50 de ani. Ţăranii care au primit pământ trebuiau să achite două treimi din compensaţie, iar statul o treime.

Schimbările politice au împiedicat aplicarea legii. O nouă lege a refor­­mei agrare va fi promulgată la, 17 iulie 1921, în timpul guvernului con­dus de generalul Alexandru Averescu. Autorul proiectului de lege era fostul conservator Constantin Garoflid, ministru al Agriculturii. Legea agra­ră nu se deosebea în puncte esenţiale de legea anterioară. Garoflid a pornit de la presupunerea că un teren de 5 ha. era suprafaţa potrivită pentru o gospodărie ţărănească viabilă şi în consecinţă, a propus ca pământul expro­­priat să fie distribuit în loturi de 5 ha. sau în „suplimente” mai mici, pen­tru a aduce gospodăriile existente la limita de 5 ha. El a încercat, de ase­me­nea, să rezolve două probleme fundamentale ale agriculturii româneşti: fâşiile ţărăneşti risipite şi continua fragmentare a micilor gospodării. În acest sens, legea agrară a interzis împărţirea gospodăriilor, obţinute în virtutea prevederilor sale, în loturi de mai puţin de 2 ha. la câmpie şi de 1 ha. în zona de dealuri.

În provinciile unite legile agrare au urmat aceleaşi principii aplicate în Vechiul Regat. Schimbările în structura proprietăţii pământului au vizat satisfacerea cererilor ţăranilor şi nu neapărat măsuri economice menite să reorganizeze agricultura. Reforma agrară din provinciile alipite a stârnit nemulţumirea minorităţilor etnice, a saşilor, şi mai ales a maghiarilor.

În Transilvania, Consiliul Dirigent a elaborat un proiect de lege agrară, adoptat de Marele Sfat Naţional la 12 septembrie 1919, ce prevedea exproprierea în întregime a moşiilor străinilor, a unor instituţii publice şi par­ticulare anume şi a tuturor proprietăţilor depăşind 500 de iugăre cadastra­le. Legea considera toate proprietăţile unui singur proprietar drept o unitate. Proprietăţile între 200 şi 500 de iugăre, făceau obiectul unei expro­pri­eri parţiale iar proprietăţile puteau fi expropriate dacă terenul respectiv era necesar pentru aplicarea reformei în judeţul respectiv. Ţăranii care au luptat în război se aflau în fruntea listei celor îndrituiţi să fie împroprietăriţi.

Basarabia a cunoscut şi ea o reformă agrară radicală. A fost realiza­tă de ţăranii înşişi în timpul primului an de după revoluţia din martie 1917 din Rusia. La 27 martie 1918, când Sfatul Ţării a votat Unirea cu România, aproape două treimi din suprafeţele marilor moşii ajunseseră în mâinile ţăranilor. Legea agrară prevedea şi aici răscumpărarea pământului de către ţărani, la un preţ ridicat, 800 lei ha.

Reforma agrară din Bucovina nu s-a deosebit în general de aceea din Vechiul Regat. Au fost expropriate aproximativ 75.000 ha. Micile gos­po­­dării au sporit cu 28 % pe seama marilor moşii, pe care reforma agrară le-a redus până la limita a 250 ha de pământ arabil.

Reforma agrară din România a fost cea mai radicală din Europa Orientală – fără a lua în calcul Rusia Sovietică – transformând din temelii structura proprietăţii. Dintr-o ţară de mari proprietăţi, România devine o ţară a gospodăriilor mici şi mijlocii. Cu toate acestea, efectele imediate nu au fost pozitive. Reforma agrară a dus în prima fază la scăderea producţiei şi a productivităţii în agricultură, întrucât numeroase proprietăţi erau prea mici pentru a fi economic viabile şi au continuat să fie reîmpărţite prin moştenire. Un efect negativ al reformei l-a constituit lipsa unei politici de credit la care ţăranii să aibă acces, lipsa inventarului agricol ş.a.

Aplicarea reformei agrare a produs numeroase nemulţumiri ţăranilor datorită insuficienţei pământului, abuzurilor întâlnite în aplicarea legilor agrare, prelungirea, întârzierea împroprietăririlor produse mai ales din lipsa specialiştilor. În 1927, doar cca. 50 % din moşiile care făceau obiectul exproprierii fuseseră măsurate şi doar o parte relativ mică din acestea, în jur de 1.100.000 ha., fuseseră parcelate pentru a fi distribuită.

Criza economică izbucnită în 1929 a lovit din plin gospodăriile mici şi mijlocii din România. O mare parte a ţăranilor sărăciţi îşi vor vinde lotu­rile ţăranilor înstăriţi, astfel că, în 1938 o anchetă efectuată în câteva sate a constatat că ţăranii care au primit loturi în anii ’20 au pierdut, în general, între 30-40 % din pământurile lor. În perioada 1930-1941 numărul gospo­dă­riilor între 10-100 ha. a scăzut de la 7,6 % la 6,4 % din totalul gospodăriilor.

Sunt greu de cântărit efectele legilor de reformă agrară asupra organi­zării agriculturii, dar ele nu par să fi schimbat în mod semnificativ structurile existente. Marii moşieri, care au mai rămas, continuau să folo­seas­­că doar ei maşinile agricole şi forţa de muncă angajată; practica închirierii pământului către ţăranii săraci nu a dispărut. Legile reformei nu au afectat în mod drastic axarea agriculturii româneşti pe producţia de cere­ale, deşi era evidentă tendinţa diferitelor categorii de ţărani de a diver­si­fica culturile. Cu toate acestea, în 1939 cerealele acopereau 83,5 % din totalul pământului arabil, în comparaţie cu 84,7 % în 1927.

Reforma agrară nu a îmbunătăţit radical nivelul de trai al majorităţii ţăranilor. În general, ţăranul cu o gospodărie sub 3 ha. nu reuşea să se descur­ce în cazul în care lucratul pământului era singura sa sursă de veni­tu­ri. Pe de altă parte, incapacitatea diverselor categorii de ţărani de a-şi îmbunătăţi nivelul de trai s-a datorat şi politicilor fiscale şi economice guvernamentale, care l-au împovărat pe ţăranul obişnuit. De asemenea, disproporţia mare dintre produsele agricole şi cele industriale, în favoarea celor din urmă, a avut consecinţe negative asupra proprietăţii ţăranilor.

Totuşi, reformele agrare au fost în avantajul anumitor segmente ale ţărănimii şi astfel au avut consecinţe favorabile pentru viaţa economică şi socială a statului şi a ţării în general. Se poate stabili o legătură între aceste reforme şi sporirea consumului pe cap se locuitor la anumite alimente, o îmbunătăţire în construcţia caselor ţărăneşti, ca şi a altor clădiri, creşterea ştiinţei de carte.

Adevărata natură a structurii agrare a României – agricultura ţără­neas­că, ceea ce înseamnă agricultură făcută de familiile ţărăneşti pe proprie­tă­ţile lor – a fost cauza fundamentală a crizei agrare. Această agri­cultu­ră era ne­eco­­nomică sub raportul organizării, primitivă ca metode şi îm­po­vărată de suprapopulare şi datorii. Mai devreme sau mai târziu, toţi refor­­matorii au descoperit că aceste deficienţe erau atât de strâns inter­co­nectate, încât nu puteau să separe cauzele de efecte.

Agricultura ţărănească era extensivă şi se baza pe cultivarea cerea­lelor, în special a porumbului şi a grâului. Unii analişti considerau că aceas­tă concentrare asupra cerealelor a descurajat creşterea animalelor, grădi­­nă­ri­tul şi cultivare plantelor industriale. Aceasta a împiedicat, de asemenea, diver­si­ficarea culturilor, care ar fi dus la o folosire mai intensivă a mâinii de lucru şi ar fi uşurat astfel povara suprapopulaţiei rurale.

Erau totuşi regiuni ale ţării unde se practica o agricultură intensivă. Spre exemplu, în Ţara Bârsei se realiza cea mai variată agricultură din România, incluzând cultivarea plantelor industriale, a sfeclei de zahăr, cul­tu­rile de seră şi zootehnia. Agricultura era aici cea mai productivă.

Industria. Războiul a provocat distrugeri enorme în industrie şi a dezorganizat aproape totalmente producţia, dar, cu toate acestea, refacerea în anii ’20 a fost rapidă şi substanţială. Ea se datorează în mare măsură liberalilor, care s-au aflat la guvernare cea mai mare parte a deceniului şi care şi-au pus considerabila putere politică şi economică în slujba indus­tria­li­zării. Alipirea noilor provincii, în special a Transilvaniei şi a Banatului, a sporit semnificativ capacitatea productivă a Vechiului Regat, cea dintâi provincie în domeniul ceramicii, industriei lemnului, energiei electrice şi metalurgiei, cea de-a doua provincie în industriile metalurgică şi textilă. Dinamismul anilor ’20 este sugerat de creşterea numărului de întreprinderi de tot felul, de la 86.000 în 1918 la 273.000 în 1930, şi de creşterea produc­ţiei între 1924-1928, în minerit cu 189 % şi în producţia bunurilor manufacturate cu 188 %. Dezvoltarea industriei petroliere, care a fost stimulată de investiţiile substanţiale de capital, în special străin, a fost spectaculoasă. Producţia a crescut de la 968.000 tone în 1918 la 5.800.000 tone în 1930, plasând România pe locul al şaselea printre producătorii mon­di­ali. Industria metalurgică a cunoscut o creştere impresionantă, producţia de oţel sporind de la 38.000 tone în 1925 la 144.000 tone în 1928. Liberalii au acordat o atenţie deosebită metalurgiei, asigurându-i o masivă finanţare şi o protecţie continuă împotriva concurenţei străine.

Criza economică de la începutul anilor ’30 a stopat temporar aceas­tă creştere promiţătoare a industriei. În anii 1929-1932 numărul marilor întreprinderi industriale, volumul capitalului investit în aceste şi numărul muncitorilor pe care îl foloseau au scăzut, iar producţia în aproape fiecare ramură industrială a suferit o scădere drastică.

Odată ce industria a depăşit efectele depresiunii, ea a atins noi niveluri de productivitate între 1934-1938. Valoarea globală a producţiei in­dustriale aproape s-a dublat, ajungând de la 34.900 milioane lei 64.600 mi­lioane lei. Industria metalurgică s-a extins, întrucât a sporit constant cantitatea de minereu de fier extras şi cea de oţel produs. A crescut, de asemenea, producţia de cărbune, ca răspuns la cererile industriei grele şi ale căilor ferate, dar ea nu a reuşit să pună în valoare întregul său potenţial, deoarece mari sume de bani erau îndreptate spre industria petrolieră, ce oferea beneficii mai mari. Producţia petrolieră a înregistrat un record în 1936 – 8,7 milioane tone – înainte de a scădea la 6,6 milioane tone în 1938. Descreşterea a fost determinată de treptata epuizare a rezervelor cunoscute şi, între 1934-1937, şi de o diminuare a consumului intern.

Un fenomen întâlnit şi în România anilor ’30 a fost acela al con­cen­tră­­rii capitalului. Concentrarea capitalului, a capacităţilor productive şi a des­facerii s-a realizat cu sprijinul liberalilor, care au acceptat argumentul că monopolul înseamnă raţionalizarea industriei, reducerea costurilor şi, în con­­­secinţă, a preţului impus consumatorului, precum şi o încetare a con­cu­ren­ţei inutile într-o vreme în care industria românească se lupta să-şi con­fir­me rolul de ramură independentă şi profitabilă a economiei naţionale.

Multe ramuri ale industriei progresaseră suficient la sfârşitul anilor ’30 pentru a fi în măsură să satisfacă aproape toate necesităţile interne în materie de alimente, textile şi chimicale. Dar industria românească nu era în măsură să asigure suficiente maşini şi alte utilaje necesare pentru propria sa dezvoltare. Acestea trebuiau să fie importate, situaţie care indică perpe­tua­rea subdezvoltării industriale. Sub raport tehnologic, majoritatea uzinelor româneşti erau în urma celor din Occident. În industria grea doar Uzinele Malaxa şi Oţelăriile Reşiţa se aflau la nivelul celor mai bune din Europa Occidentală; fabricile textile erau, de asemenea, echipate, în general, cu utilaje moderne.

În ciuda dezvoltării impresionante din toate sectoarele industriale, structura economică de bază a ţării nu s-a schimbat în mod semnificativ. În 1939, 78 % din populaţia activă continua să-şi găsească în agricultură prin­ci­­­pala sursă de venit, în timp ce doar 10 % era angajată în industrie. România era încă dependentă de importuri pentru a-şi echipa industria şi a asigura con­su­matorilor o gamă largă de bunuri. O altă problemă era aceea a per­sis­tenţei unei incapacităţi a pieţei interne de a absoarbe produsele industriale; ţărănimea avea o putere scăzută de cumpărare a bunurilor manufacturate.

Comerţul exterior al României de-a lungul anilor interbelici a urmat orientările de dinainte de primul război. Exporturile tindeau să rămână acelea ale unei ţări predominant agrare, întrucât grânele, animalele, lemnul, împreună cu petrolul reprezentau 90 % din exporturile României. O dată cu trecerea timpului, s-au înregistrat însă schimbări notabile sub raportul importanţei deţinute de fiecare dintre aceste articole. Mai ales în timpul crizei economice, guvernul român a încurajat exportul produselor petroli­e­re, pentru a compensa pierderea pieţelor de cereale, provocată de impunerea unor înalte bariere vamale de către clienţii tradiţionali ai României, ca mijloc de a-şi proteja propriile lor interese agricole. Principalul partener economic al României la sfârşitul anilor ’30 devenise Germania. Aceasta prelua 32 % din exporturile ţării şi era principalul furnizor, deţinând 39 % din totalul importurilor României.

BIBLIOGRAFIE

1. Axenciuc, V., Evoluţia economică a României, Bucureşti, 1992
2. Bozga, Vasile, Criza agrară în România dintre cele două războaie mondiale, Bucureşti, 1975.
3. Hitchins, Keith, România 1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
4. Istoria românilor, vol. VIII, România Întregită (1918-1940), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003.
5. Madgearu, Virgil, Evoluţia economiei româneşti după război, Bucureşti, 1940.
6. Muşat, Mircea, Ardeleanu, Ion, România după Marea Unire, vol. II, Partea I-II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, 1988.
7. Saizu, Ioan, Modernizarea României contemporane (perioada inter­be­lică). Pas şi impas Editura Academiei, Bucureşti, 1991.
8. Idem, Politica economică a României între 1922-1928, Editura Aca­de­miei, Bucureşti, 1981.
9. Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria Românilor în secolul XX, Editura Paideia, Bucureşti, 1999.
10. Şandru, Dumitru, Reforma agrară din 1921 în România, Editura Aca­de­miei, 1975.
11. Ştirban, Marcel, Din istoria României 1918-1921. Probleme ale vieţii po­li­tice, economice şi sociale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987.