Constituţia din martie 1923, prin art. 34, prevedea că Puterea legislativă se exercită colectiv de către Rege şi Reprezentanţa Naţională. Reprezentanţa Naţională se compune din Senat şi Adunarea Deputaţilor. Se făcea precizarea că „membri Adunărilor reprezintă Naţiunea” (art. 42). Orga­nizarea puterii legislative după acest sistem bicameral era identică cu cea consfinţită prin legea fundamentală a statului la 1866.

Potrivit art. 67 din Constituţia de la 1923, Senatul se compune din două categorii de membri: senatori aleşi şi senatori de drept, în timp ce Adunarea Deputaţilor sau Camera este compusă doar din membri aleşi de cetăţenii români majori, prin vot universal, egal, direct obligator şi secret pe baza reprezentării minorităţii.

Senatorii aleşi erau împărţiţi în patru categorii:

1 – senatorii aleşi prin vot universal, cu unele restricţii, toţi cetăţenii români de la vârsta de 40 de ani împliniţi care aleg, pe circumscripţii electorale, prin vot obligator egal, direct şi secret, un număr de senatori (art. 68). Numărul senatorilor de ales în fiecare circumscripţie se stabilea de legea electorală, proporţional cu populaţia.

2. – membri aleşi în consiliile judeţene şi în consiliile comunale urbane şi rurale, întruniţi într-un colegiu, aleg prin vot obligator, egal direct şi secret, câte un senator în fiecare judeţ (art. 69).
3. – membri Camerelor de Comerţ, de Industrie, de Muncă şi de Agri­cultură, întruniţi în colegii separate, aleg din sânul lor câte un senator pen­­tru fiecare categorie şi pentru fiecare circumscripţie. Constituţia, prin art. 70, arată că numărul circumscripţiilor se fixează prin legea electorală, pâ­­nă la maximum de 6 circumscripţii, aceasta însemnând că fiind 4 catego­rii şi 6 cir­cum­­scripţii, maximul de senatori din această categorie ar putea fi 24. Legea electorală din martie 1926, stabileşte însă prin art. 38 numărul cir­cum­scrip­ţi­i­lor la 4, aşa că numărul senatorilor aleşi de camerale profesio­nale este de 16.
4. – fiecare Universitate alege din sânul său, prin votul profeso­ri­lor săi, câte un senator de drept. În ţară funcţionau patru universităţi, deci numărul senatorilor desemnaţi este de patru.

Senatorii de drept sunt de două categorii:

1. art. 72 arată că sunt senatori de drept în virtutea funcţiei pe ca­re o exercită: moştenitorul Tronului de la vârsta de 18 ani împliniţi, având însă dreptul de vot deliberativ doar de la vârsta de 25 de ani împli­niţi, mitro­­­poliţii ortodocşi şi mitropolitul unit de Blaj; episcopii eparhioţi ai Bisericilor ortodoxe române şi greco-catolice; capii confesiunilor recu­noscu­­te se stat, câte unul de fiecare confesiune; preşedintele Academiei Române. Mandatul acestor senatori înceta odată cu calitatea sau demnitatea care le atribuia acest drept.
2. senatori pe viaţă, din cauză că au exercitat anumite funcţii superioare în stat. Există prezumţia, în acest caz, că aceşti funcţionari, au ex­pe­rienţa afacerilor publice şi deci pot fi folositori ca membri ai corpului le­gislativ. Conform art. 73, din această categorie fac parte: foştii preşedinţi de Consiliu de Miniştrii care au o vechime de 4 ani, precum şi foştii miniştrii cu o vechime de cel puţin 6 ani într-una sau mai multe guvernări; foştii Preşedinţi ai Corpurilor Legiuitoare, care vor fi exercitat această demnitate cel puţin în cursul a 8 sesiuni ordinare; foştii senatori sau deputaţi aleşi în cel puţin 10 legislaturi independent de durata lor; foştii Prim - Preşedinţi ai Înal­tei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care au ocupat această funcţie, sau pe cea de Preşedinte la Casaţie, timp de 5 ani; generalii în rezervă şi în retragere (ca­re au exercitat comanda unei armate în faţa duşmanului, ca titulari, cel pu­­ţin 3 luni; care au îndeplinit funcţia de Şef al Marelui Stat Major, sau de ins­­pector general de armată în timp de pace cel puţin 4 ani); foştii Pre­şe­dinţi ai Adunărilor Naţionale din Chişinău, Cer­nă­uţi şi Alba Iulia care au de­clarat unirea. Legea electorală din martie 1926 adăuga la această catego­rie de senatori şi pe fostul Preşedinte al Consiliului Dirigent din Transilvania.

Parlamentul îşi începea activitatea la 15 octombrie (atât Camera cât şi Senatul) şi durata unei sesiuni era de cinci luni. Regele avea dreptul să amâne începerea activităţii dar numai cu cel mult o lună, după; tot el putea convoca Adunările mai devreme. Deschiderea se făcea printr-un Me­saj, atât de rege, dar uneori şi de prim-ministru. În Vechiul Regat se crease obiceiul ca deschiderea să se facă de către suveran şi închiderea de prim-ministru. După citirea Mesajului în Parlamentul reunit urma răspunsul acestuia, dar în adunări separate. Răspunsul era, ca şi Mesajul, axat pe proble­mele generale ale momentului. Cele mai însemnate discursuri din parlament erau rostite cu acest prilej. Cu această ocazie, arta oratorică se putea etala în toată voia.

Parlamentarii se bucurau de iresponsabilitate, liberi să aducă de la tribuna parlamentului orice acuzaţii la adresa funcţionarilor de orice rang sau a particularilor care nu erau prezenţi în Adunare. Ei nu puteau, pentru aceasta, să fie chemaţi în judecată. Dreptul de iresponsabilitate acţiona asupra tuturor actelor unui parlamentar: discursuri, observaţii, vot, dezba­teri în comisii, rapoarte. Era un drept general şi perpetuu, un parlamentar neputând fi chemat la răspundere nici după ce nu mai era parlamentar.

De asemenea, membri parlamentului erau inviolabili, adică nu pu­teau fi urmăriţi penal în timpul sesiunii parlamentare, decât cu auto­ri­zarea Adunării din care făceau parte, afară de cazul de flagrant delict. Parla­men­tarii erau scutiţi de unele sarcini publice (juriul criminal, tutelă, serviciul militar în rezervă).

În România, ca de altfel în toate ţările cu regim parlamentar, se acorda senatorilor şi deputaţilor indemnizaţie parlamentară de 200 de lei pe zi. În timpul sesiunii se acorda şi o diurnă, care în preajma anului 1938 ajunsese la 200 de lei pe zi, micşorată pentru parlamentarii din Capitală cu 20 %. Această indemnitate nu era supusă nici unui impozit (doar 10 % pentru casa pensiilor).

Parlamentarii îşi puteau pierde mandatul dacă acceptau o funcţie publică retribuită, afară de cazul când deveneau miniştri, subsecretari de stat sau comisari ai guvernului, primar al Capitalei. Parlamentarii nu aveau dreptul să cumuleze mai multe mandate electorale pentru a ferii funcţiunile administrative de amestecul politicii şi a lăsa şi altora posibilitatea mani­festării publice. Parlamentarii puteau, însă, exercita pe timpul mandatului lor funcţii private.

Parlamentarii îşi mai puteau pierde mandatul prin demisie, dacă acea­s­­­­ta era aprobată. Situaţia este întâlnită în toate ţările cu regim parlamen­tar.

În ceea ce priveşte caracterul reprezentativ al instituţiei parla­mentare, sub impactul votului universal numărul alegătorilor a crescut consi­derabil, iar reprezentativitatea Corpurilor legiuitoare a devenit şi mai pregnantă. Dacă în 1914 un deputat era ales de circa 400 de cetăţeni, în 1919 el era ales de 30.000, iar în 1920 de 50.000 de cetăţeni. De asemenea, paleta forţelor politice reprezentate în Parlament s-a lărgit considerabil, iar structura socio-profesională a deputaţilor şi senatorilor a cunoscut mutaţii sensibile. Cu toate că o analiză foarte exactă este greu de făcut, având în vedere numărul mare de cetăţeni care s-au perindat prin Adunarea Depu­taţilor şi Senat, se poate observa că în mod constant în perioada 1919-1937 avocaţii au ocupat cel mai însemnat procent, urmaţi de profesori, ingineri, doctori, arhitecţi, proprietari agricoli, preoţi, ş.a.m.d.

Prezenţa unor personalităţi ale vieţii politice şi culturale în parla­men­tul României Mari a sporit prestigiul acestei instituţii, a ridicat nivelul intelectual al dezbaterilor.

Toate marile probleme ale României au format obiectul dezbaterilor şi hotărârii Parlamentului. Aici s-au discutat probleme economice, sociale, de politică internă şi externă, culturale, juridice, administrative etc., aici s‑au confruntat în mod direct doctrine şi idei, poziţii politice, aici s-a decis, prin vot, legislaţia care a jalonat evoluţia statului român.

Principala atribuţie a Adunării Deputaţilor şi Senatului era discuţia şi adoptarea proiectelor de lege, depuse fie de guvern, fie din iniţiativă par­la­­mentară. Este semnificativ faptul că, în anii 1919-1937, au fost depuse din iniţiativă parlamentară 1.325 proiecte de lege, ceea ce reprezenta circa 30 % din totalul acestora. Aproape fără excepţie proiectele de lege erau înso­­ţite de expuneri de motive ample, documentate, adevărate studii în materie.

Parlamentul era ales pentru o perioadă de patru ani. Această durată era considerată suficient de lungă pentru a îngădui celor două Camere să-şi îndeplinească misiunea legislativă şi nu atât de mare încât să determine pierderea de către parlamentari a contactului cu alegătorii.

Iniţiativa legilor aparţinea deopotrivă guvernului şi parlamentului. În practică însă majoritatea proiectelor de lege erau iniţiativa guvernului. Această situaţie se explică prin faptul că executivul avea la dispoziţia sa întreg aparatul de stat şi deci avea posibilitatea unei documentări adecvate pe care un grup de deputaţi sau senatori n-o avea. În plus, guvernul venea cu o anumită concepţie politică şi un întreg program de urmat pe care, prin proiecte de legi, le impunea aprobării Parlamentului. Proiectele de legi erau depuse pe biroul Adunărilor, nu înainte de citirea Mesajului regal de trimi­te­re. Erau trimise apoi la imprimat, împreună cu expunerea lor de motive, şi distribuite membrilor Parlamentului. Mesajul de trimitere al fiecărui proiect de lege era semnat de ministrul în resortul căruia cădea. Dar cu el erau soli­dari toţi ceilalţi miniştri, proiectul fiind în prealabil autorizat de membri guvernului, printr-un Jurnal al Consiliului de Miniştri. În cazul proiectului de lege din iniţiativă parlamentară era necesar un număr de 15 deputaţi şi 7 senatori (în funcţie de Adunarea în care era depus) care să-l semneze. Proiectul era făcut în scris, însoţit de expunerea de motive şi era prezentat pre­­­­şedintelui Adunării Deputaţilor sau Senatului, care-l comunica mem­bri­lor prezenţi şi apoi dispunea imprimarea şi distribuirea lui.

Proiectele de legi erau examinate înainte de a fi prezentate în plen de către Comisiile permanente. La Senat se constituiau la începutul fiecărei legislaturi 7 comisii: administrativă, juridică şi a afacerilor străine; finan­cia­ră, comercială şi industrială; agricolă, domenială, silvică şi viticolă; de lucrări publice, comunicaţii şi apărare naţională, de învăţământ, culte şi arte; de sănătate publică, muncă şi ocrotiri sociale. Nici un senator nu putea face parte din mai mult de două comisii permanente.

Adunarea Deputaţilor alegea 15 comisii permanente pe toată durata legislaturii. Nici un deputat nu putea face parte din mai mult de trei comisii per­manente, de regulă toate formaţiunile politice fiind, proporţional, repre­zen­­tate în comisii. Ele erau conduse de un preşedinte, un vicepreşedinte şi doi secretari.

Comisia întocmea un raport asupra proiectului de lege, care cu­prindea modificările ce se considerau necesare, acestea fiind prezentate şi argumen­tate. Raportul asupra proiectului de lege era susţinut în şedinţa publică şi distribuit membrilor Parlamentului. Apoi, era înscris la ordinea zilei, însă fără o regulă anume. Uneori s-a întâmplat ca proiectul să fie înscris şi să nu se discute niciodată.

Discuţia proiectului în Parlament era publică (foarte rar au fost şedin­ţe secrete, dar votul asupra unei legi sau alta era totdeauna în şedinţă pu­­blică). Dezbaterile erau stenografiate şi se publicau în „Monitorul Oficial”. Înainte de publicare erau însă verificate de parlamentarii direct implicaţi în discuţie, pentru a se revedea şi corecta şi de aceea apăreau de obicei cu întârziere. La discuţia proiectului de lege putea participa orice membru al parlamentului. El nu putea vorbi decât de cel mult două ori şi cuvântul său nu putea depăşi două ore (în practică nu s-a respectat totdeauna această regulă). Făceau excepţie miniştrii şi subsecretarii de stat care puteau lua cuvântul de câte ori credeau că e necesar. Numai preşedintele putea să-l întrerupă pe orator şi dialogurile nu erau permise (şi această regulă a fost de obicei încălcată).

După ce discuţia generală asupra unui proiect de lege era terminată şi proiectul era luat în considerare se trecea la discuţii pe fiecare articol; la fiecare se puteau propune amendamente. Un proiect de lege nu putea fi adoptat decât după ce s-a votat articol cu articol. Votul avea valabilitate dacă întrunea majoritatea absolută, adică jumătate plus unul din numărul deputaţilor sau al senatorilor necesari ca Adunarea să se ţină. Existau şi excepţii prevăzute însă de Constituţie, legi sau regulamentul adunărilor.

Votul pe articole se făcea prin ridicare sau şedere sau prin ridicarea mâinii. Cei care constatau rezultatul votului erau secretarii, iar preşedintele îl proclama. După ce toate articolele au fost votate se trecea la votarea proiectului de lege în întregimea lui. De data aceasta votul se făcea cu bile. Aceeaşi procedură se folosea atunci când se puneau în discuţie contestaţiile la validări, moţiunile de încredere sau neîncredere în guvern sau într-un ministru anume, propunerile de ridicare a imunităţii parlamentare, cererile de dare în judecată a membrilor guvernului.

Un alt mod de votare era apelul nominal. De obicei el era folosit în chestiuni importante când guvernul se temea că majorităţile nu vor respecta disciplina de partid. Mai exista şi votul cu buletine. Acesta nu se practica decât atunci când se punea problema unei alegeri de persoane, fie a mem­bri­lor biroului, fie a delegaţilor în diferite consilii de administraţie.

Parlamentul nu a fost, aşa cum s-a afirmat, o maşină de vot. Dezba­te­rile asupra unor proiecte de lege au durat săptămâni în şir, în unele perioade ţinându-se câte trei şedinţe pe zi. Disputa politică era aprigă, fie­ca­re partid susţinându-şi punctul de vedere cu pasiune şi încrâncenare. Guvernele au fost puse adesea în situaţia de a modifica proiectele iniţiale şi de a accepta amendamentele propuse de opoziţie şi chiar de majorităţile parlamentare.

Au existat şi situaţii în care membri ai majorităţii parlamentare au vorbit şi votat împotriva proiectelor de lege depuse de guvern, după cum au fost şi cazuri de demisie din partidul aflat la putere ca urmare a divergen­ţelor de păreri privind anumite proiecte de legi.

Parlamentul în perioada 1919-1937 a desfăşurat o activitate labo­rioa­să, adoptând legi foarte importante pentru organizarea şi funcţionarea României Mari.

O importantă funcţie a parlamentului a fost aceea de control asupra puterii executive, a activităţii guvernamentale. Adresarea de întrebări şi interpelări era o practică obişnuită. Potrivit regulamentului de desfăşurare a lucrărilor Adunării Deputaţilor şi Senatului în fiecare zi se acordau 20 de mi­nute pentru întrebări şi comunicări, iar o zi pe săptămână era rezervată in­­ter­­pelărilor. Ele priveau cele mai variate aspecte, de la abuzul unui primar sau notar comunal până la înzestrarea armatei şi activitatea în politica externă.

Guvernele şi miniştrii au fost ţinuţi sub o strictă supraveghere şi con­­trol din partea deputaţilor şi senatorilor. Nu puţine au fost cazurile în care parlamentarii au depus moţiuni de neîncredere, cerând demisia unor dem­­nitari. Astfel, la 22 iulie 1920, opoziţia a depus o moţiune de neîncredere în ministrul Octavian Tăslăuanu, ministrul industriei şi comerţului acuzat că s-a implicat în „afacerea coroanelor” (preschimbarea acestora în lei); moţiunea a fost respinsă de majoritatea parlamentară, dar peste câteva luni, în decem­brie 1920, Tăslăuanu a trebuit să părăsească guvernul.

Cel mai semnificativ caz este votarea moţiunii de cenzură împotriva unui întreg guvern, cel prezidat de Take Ionescu, în ianuarie 1922, act în urma căruia acesta a trebuit să-şi prezinte demisia. Moţiunea a fost propusă de Octavian Goga în numele majorităţii parlamentare alcătuite din membri ai Partidului Poporului.

Fără a pune în discuţie aspectele prozaice din activitatea parlamen­ta­ră, nu pot fi neglijate anumite deficienţe ale acestei instituţii, care ţin, în pri­­mul rând, de nivelul de înţelegere a sistemului democratic din acea perioa­dă. Intoleranţa, subiectivismul şi înverşunarea faţă de adversarii poli­tici au reprezentat principalele deficienţe a dezbaterilor parlamentare. Lupta parlamentară se desfăşura adesea într-o atmosferă de tensiune. Aprioric, tot ce făcea un adversar politic era rău şi criticabil. Atunci când argumentele con­crete nu erau convingătoare se recurgea la violenţe de limbaj, care uneori degenerau în violenţe fizice.

Procesul de degradare a regimului democratic a cuprins şi instituţia parlamentară, cu consecinţe negative asupra întregii istorii naţionale. Fenomenul este vizibil după anul 1930. Nu este întâmplător faptul că Parlamentul a fost ţinta atacurilor forţelor de extremă-dreapta, care nu acceptau ideea ca problemele ţării să fie dezbătute şi hotărâte într-un for politic larg reprezentativ.

Regretabil este însă şi faptul că factorii politici – partidele, regele, guvernele – au avut propria lor contribuţie la discreditarea instituţiei parlamen­­tare. Au contribuit la aceasta declaraţiile repetate ale partidelor din opoziţie că nu recunosc legitimitatea Parlamentului ales, de fiecare dată, după opinia lor, prin fraude şi violenţe.

A contribuit monarhul prin folosirea abuzivă a dreptului consti­tu­ţional de dizolvare a Corpurilor legislative. Conform Constituţiei, durata parlamentului era de 4 ani, dar, în fapt, între 1919-1937, numai de două ori (1922-1926 şi 1933-1937) s-a respectat acest termen. În şase cazuri, noul guvern nici nu s-a prezentat în faţa parlamentului pentru a-şi expune pro­gra­mul, dizolvarea acestuia făcându-se prin decret regal, fără a fi existat un conflict formal între puterea executivă şi cea legislativă, care să justifice din punct de vedere constituţional, actul dizolvării.

În acelaşi timp, guvernele au căutat să iasă de sub controlul parlamen­­­tu­lui, evitând să dea răspunsuri la toate întrebările şi interpelările ce i se adre­sau.

După 1933, când curentele de dreapta şi-au intensificat agitaţia politică, iar principalele partide democratice au slăbit, măcinate de grave disensiuni interne, se constată o întărire a puterii executive pe seama celei legislative. Pe această lege se înscrie legea „deplinelor puteri” din 9 iulie 1934, prin care guvernul era autorizat ca în perioada vacanţei parlamentare să ia pe cale de decrete-legi măsuri privind simplificarea şi raţionalizarea serviciilor şi instituţiilor publice, să revizuiască bugetele administraţiilor comerciale, să efectueze operaţiuni de trezorerie, putând modifica taxele în vigoare. Decretele-lege adoptate trebuiau supuse ratificării corpurilor legiuitoare în prima lor sesiune. Guvernul Tătărescu a recurs pe scară largă la decrete-legi, fapt ce s-a repercutat negativ asupra rolului parlamentului.

Viaţa parlamentară din România întemeiată pe partidele politice va înceta odată cu instaurarea regimului personal de către regele Carol al II-lea la 10 februarie 1938.

 

 

 

BIBLIOGRAFIE

1. Banciu, Angela, Istoria vieţii constituţionale în România 1866-1991, Bucureşti, 1996.
2. Dogan, Matei, Analiza statistică a „democraţiei parlamentare” din România, Bucureşti, 1946.
3. Istoria românilor, vol. VIII, România Întregită (1918-1940), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003.
4. Negulescu, Paul, Curs de drept constituţional român, Bucureşti, [1927].
5. Negulescu, Paul, Alexianu, George, Tratat de drept public, tomul I, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1942.
6. Scurtu, Ioan, Bulei, Ion, Democraţia la români 1866-1938, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.
7. Scurtu, Ioan, Contribuţii privind structura socio-demografică a par­lamen­­­tului României în anii 1919-1937, în „Memoria Antiquitatis”, Piatra-Neamţ, tomul XV - XVII, 1983-1985.
8. Idem, Noul cadru de dezvoltare a României după Marea Unire din 1918. Rolul parlamentului, în „Studii şi articole de istorie”, tomul XLVII - XLVIII, 1983.
9. Tănăsescu, Florian, Parlamentul şi viaţa parlamentară din România (1930-1940), Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000.

Manner, Christian, Parlamentarismul