EVOLUŢIA LEGISLAŢIEI ELECTORALE. CONSIDERAŢII PRIVIND ELECTORATUL
Formarea României ca stat naţional a determinat clasa politică să procedeze la realizarea unor reforme structurale de anvergură. Adoptarea în 1866 a unei Constituţii moderne a permis cetăţenilor exercitarea unor libertăţi individuale şi colective fără restricţii administrative. De asemenea, s-au creat condiţiile necesare dezvoltării unui sistem partidist viabil şi a unei prese autonome. Cu toate acestea, legea fundamentală a statului şi aşezământul electoral au impus anumite restricţii electorale care făceau din Parlament apanajul unei minorităţi culte şi relativ avute. Accesul cetăţenilor la exercitarea puterii era reglementat deci în funcţie atât de condiţiile economice, cât şi de nivelul cultural şi intelectual.
Sistemul electoral cenzitar adoptat în 1866 reflecta, pe lângă interesele speciale ale burgheziei şi marilor proprietari funciari, un anumit stadiu de imaturitate a societăţii româneşti, o fază de tranziţie spre un regim democratic, spre o societate în care cetăţenii ei urmau să fie chemaţi să participe cu drepturi egale la viaţa politică. Elita politică şi intelectuală a fost conştientă de imperfecţiunile sistemului electoral şi de aici preocuparea ei pentru modernizarea lui. Astfel, la sfârşitul secolului al XIX-lea în România are loc o interesantă dezbatere ideologică pe această temă.
Datorită censului ridicat, peste 90 % din populaţie era lipsită de posibilitatea de a se pronunţa în problemele publice. Corupţia colegiilor electorale era arhicunoscută, devenise proverbială. Mulţi vedeau în îndreptarea acestor stări de lucruri o condiţie determinantă pentru ieşirea ţării din criză şi accelerarea modernizării. Restrângerea numărului colegiilor electorale, scăderea censului sau votul universal erau identificate drept singurele căi care puteau crea condiţiile propice pentru o mai bună dezvoltare social‑economică şi politică a României. Cei care se pronunţau pentru o asemenea schimbare (liberalii, social-democraţii, radicalii-democraţi), deşi aveau concepţii diferite în ceea ce priveşte reforma propriu-zisă, au avut de înfruntat un adversar comun, identificat în Partidul Conservator. Acesta, în spiritul doctrinei, se arăta reticent oricărei încercări de lărgire a corpului electoral, considerând că poporul era nepregătit şi că exista riscul ca ţara să fie cuprinsă de anarhie.
Adversitatea conservatorilor faţă de reforma electorală, şi mai ales faţă de votul universal, nu se explică numai prin teama că o dată lărgit dreptul de vot, ei şi-ar putea pierde privilegiile specifice clasei sociale sau prin aceea că se opuneau modernizării ţării. Opoziţia venea mai degrabă din profunda lor convingere că într-o ţară înapoiată ca România, cu un analfabetism generalizat, în care corupţia era nelipsită, nu se puteau face, într-un ritm accelerat reforme după reforme. Conservatorii susţineau că o asemenea schimbare putea să aducă mai mult rău decât bine în societatea românească. Fără să se opună ideii de progres, ei încercau doar să tempereze ritmul reformator.
Iniţiativa Partidului Liberal de a revizui Constituţia în sensul introducerii colegiului unic al ştiutorilor de carte în 1914 a fost stopată de izbucnirea primului război mondial. Ideea reformei electorale, precum şi a celei agrare, a fost redimensionată în timpul războiului sub impactul împrejurărilor care au generat o nouă conştiinţă politică, o nouă stare de spirit, o nouă înţelegere şi nevoie de abordare a fenomenelor social-politice şi economice. Problema revizuirii legii fundamentale a statului a fost reluată în primăvara anului 1917 în condiţii extrem de grele pentru ţară. Regele Ferdinand şi guvernul prezidat de Ion I. C. Brătianu, pentru a stimula capacitatea de luptă şi rezistenţă a armatei, au promis ţăranilor-soldaţi reforma agrară şi votul universal. Iniţiatorii reformelor au avut de înfruntat o puternică opoziţie, nu atât prin numărul opozanţilor, cât prin vehemenţa lor. În cele din urmă, în iulie 1917 au fost revizuite trei articole din legea fundamentală a statului, 19, 57 şi 67, scopul fiind acela de a transforma în principii constituţionale împroprietărirea ţăranilor şi sufragiul universal.
Introducerea sufragiului universal în România nu s-a datorat unui proces de maturizare politică a clasei rurale, ci mai degrabă voinţei clasei politice şi a regelui Ferdinand. A însemnat, cu alte cuvinte, o reformă impusă „de sus”. Deşi declarat universal, drept de vot aveau doar bărbaţii.
La sfârşitul războiului, mai precis în 16 noiembrie 1918, a fost promulgat primul Decret - Lege electoral care consacra aplicarea principiului votului universal în alegerea deputaţilor şi senatorilor în Vechiul Regat şi Basarabia. Această primă reglementare a noului regim reprezentativ a fost compilată după legea electorală belgiană, bazată pe sistemul divizorului comun. Decretul a fost întocmit în grabă şi, ca urmare, a avut încă de la început o serie de imperfecţiuni. Guvernanţii au încercat să le corecteze din mers, fiind permanent convinşi de necesitatea adoptării unei legi electorale unice, cu aplicabilitate la nivelul întregii ţări. Votul era declarat universal, egal direct şi obligatoriu, cu scrutin de listă şi pe baza reprezentării proporţional. Alegerea se făcea pe circumscripţii electorale; fiecare judeţ forma o circumscripţie electorală şi alegea câte un deputat la fiecare număr de 30.000 locuitori şi la fracţiune suplimentară numărului de 20.000 locuitori. Toţi cetăţenii români de la vârsta de 40 ani în sus alegeau, pe circumscripţii, câte un senator la fiecare număr de 70.000 locuitori şi la fracţiunea suplimentară superioară numărului de 47.000 locuitori. În fiecare Universitate, profesorii şi agregaţii titulari alegeau din sânul lor câte un senator. Erau membrii de drept ai Senatului: moştenitorul Tronului de la vârsta de 18 ani împliniţi, mitropoliţii şi episcopii eparhioţi.
Pentru Bucovina guvernul Ion I. C. Brătianu a elaborat un alt Decret ‑ Lege electoral în august 1919 care, deşi se inspira din cel aplicabil în Vechiul Regat, cuprindea numeroase deosebiri în ceea ce priveşte procedura de vot, repartizarea mandatelor ş.a.
În Transilvania, Consiliul Dirigent, invocând un anumit specific local, a preferat să elaboreze un proiect de lege electorală propriu, adoptat de Marele Sfat Naţional şi promulgat de regele Ferdinand în august 1919. Legea electorală din Transilvania, Banat, Sătmar şi Maramureş însemna un pas înainte pe calea modernizării şi democratizării vieţii politice în comparaţie cu vechie stări de lucruri, dar şi unul înapoi faţă de prevederile Rezoluţiei din 1 Decembrie 1918. Elita politică transilvăneană, cu idei atât de generoase în privinţa drepturilor electorale, din nevoia rezolvări unei concepţii unitare la scara României Mari, a renunţat la acordarea dreptului de vot pentru femei, aşa cum cereau prevederile de la Alba Iulia. De asemenea, conţinea deosebiri principiale faţă de legislaţia electorală din Vechiul Regat, lucru ce a îngreunat unificarea sistemului electoral din România.
Existenţa unor reglementări electorale diferite a determinat naşterea unei dezbateri pe tema căilor şi a modalităţilor de unificare a sistemului electoral. De altfel, unificarea legislativă a statului a constituit un deziderat vital al anilor de după 1919. O asemenea dezbatere a pus în evidenţă existenţa unor opinii diferite aparţinând formaţiunilor politice din România întregită. Elita politică transilvăneană, mai ales, nu a acceptat ca legislaţia Vechiului Regat să se extindă în mod mecanic în provincia intra-carpatică. În acelaşi timp, transilvănenii erau de părere că o unificare grăbită nu ar fi servit cu adevărat nici interesele vechii Românii, nici Transilvaniei.
Se poate aprecia, că unificare legislativă s-a realizat datorită îmbinării eforturilor atât ale clasei politice din Vechiul Regat, cât şi ale celei din provinciile unite. Cu toate acestea, unificarea s-a desfăşurat în cea mai mare parte sub egida şi în condiţiile impuse de Vechiul Regat, ale cărui instituţii au jucat un rol disproporţionat în statul român unificat.
Primul pas pe calea uniformizării instituţional-legislative a României Mari l-a constituit adoptarea Constituţiei în 29 martie 1923, operă a Partidului Naţional Liberal. Deşi contestată vehement de opoziţie, îndeosebi de naţionali, Constituţia a fost în cele din urmă acceptată în mod unanim şi aplicată de toţi factorii politici, deoarece contestarea ei nu privea conţinutul în sine, ci procedura de adoptare.
În conformitate cu prevederile constituţionale, în iunie 1925 se făcea un nou pas în sensul unificării sistemului electoral prin adoptarea Legii pentru unificarea administrativă a României. Aceasta stabilea modalitatea de organizare a scrutinului pentru comune, oraşe, municipii şi judeţe. În baza acestei legi, în februarie 1926 au fost organizate, după un sistem unic, primele alegeri locale la scara întregii ţări, care au fost câştigate de Partidul Liberal aflat la guvern.
Adoptarea Legii electorale din martie 1926 a constituit etapa finală în ceea ce priveşte unificarea sistemului electoral din România Mare. Noua reglementare era, de asemenea, tot opera liberalilor. Specific acestei legi electorale era acordarea unei „prime electorale”, reprezentând jumătate din mandatele Adunării Deputaţilor, acelui partid care obţinea în alegeri un minim de 40 % din totalul voturilor valabil exprimate. Sistemul primei majoritare, care avea rolul de a fortifica guvernul, formând în parlament o majoritate guvernamentală masivă, a fost copiat de legislativul liberal din legea electorală italiană din 1923. Legea menţinea principiul obligativităţii exercitării dreptului de vot, prevăzând şi sancţiuni pentru cei care nu se prezentau la urne.
Legea electorală din martie 1926 a fost primită de către partidele din opoziţie cu o critică virulentă, care viza în principal sistemul „primei” dar nu numai. În general, istoriografia românească a interpretat această lege electorală drept una care a restrâns caracterul democratic al votului, dar a subliniat în acelaşi timp şi meritul ei, interpretabil după părerea noastră, în asigurarea stabilităţii politice a statului. Într-adevăr, guvernele au beneficiat de un puternic sprijin parlamentar care era dat de majorităţile absolute rezultate în urma aplicării „primei electorale”, acesta având drept rezultat uşurarea procesului legislativ, trecerea prin Parlament a unor legi într-un timp scurt. Pe de altă parte, legea electorală nu a reuşit să aducă stabilitatea politică în România. O simplă privire asupra evoluţiei guvernărilor, în perioada 1926-1937, confirmă această afirmaţie. Astfel, cu o singură excepţie, – guvernarea Partidului Liberal, 1933-1937– nici un alt executiv nu a reuşit să-şi exercite mandatul constituţional de 4 ani. Alegeri parlamentare vor fi organizate în anii: 1926, 1927, 1928, 1931, 1932, 1933, 1937.
Legea electorală din martie 1926 a redus opoziţia la un rol de figuraţie, aceasta nereuşind, datorită numărului redus de mandate obţinute, să joace un rol constructiv în cadrul Parlamentului. Astfel, partidele din opoziţie s-au rezumat la a critica guvernul şi la întreprinderea unor acţiuni menite să răstoarne partidul de la putere.
Este important de menţionat faptul că, imediat după adoptarea legii electorale din martie 1926, formaţiunile politice din România au luat în discuţie modificarea regimului electoral. Critici şi propuneri de revizuire apar, în mod surprinzător, şi în sânul Partidului Liberal. Modificarea legii electorale a fost cerută de majoritatea partidelor şi grupărilor politice din România în perioada 1926-1937. Se avea în vedere în principal renunţarea la „prima electorală” şi introducerea principiului proporţionalităţii, dar şi alte aspecte ale legii. Explicaţia menţinerii în vigoare a legii electorale din martie 1926, pe toată perioada de funcţionare a regimului parlamentar, rezidă în faptul că toate partidele care s-au perindat la putere au preferat să exploateze avantajele oferite de prima electorală în scopul asigurării unei guvernări stabile, decât să respecte promisiunile de revizuire a legii electorale făcute în anii de opoziţie.
Legislaţia electorală din România în perioada 1918-1937 se poate caracteriza ca fiind una modernă, mult mai avansată comparativ cu aşezământul electoral al colegiilor cenzitare. Cu toate acestea, acordarea drepturilor politice depline pentru femei a rămas doar un deziderat pentru clasa politică românească. În anul 1938 în Europa, doar România, Albania şi Iugoslavia mai aveau legi electorale care excludeau femeile de la vot.
Evoluţia sistemului electoral a fost oprită de instituirea regimului personal al regelui Carol al II-lea. Constituţia din februarie 1938 a adus schimbări radicale în sensul restrângerii caracterului universal şi democratic al votului. Prevederile electorale vor fi dezvoltate prin publicarea unei noi legi electorale în mai 1939 întocmită în baza principiilor corporatiste.
În ceea ce priveşte electoratul din România interbelică, sub impactul războiului, reformelor agrară şi electorală, precum şi al unirii din 1918, s-au produs schimbări şi mutaţii radicale în componenţa corpului electoral şi în mentalul alegătorilor. Masele au ieşit din război cu conştiinţa că ele au dus greul războiului, că formează suportul adevărat al vieţii statelor şi instrumentul de căpetenie al puterii lor. Pentru cei mai mulţi ţărani, deveniţi alegători, războiul, reformele şi unirea însemnau sfârşitul unei epoci şi începutul alteia, fără însă ca cineva să fi putut preciza în ce va consta această transformare şi înnoire.
Intrarea în componenţa corpului electoral a alegătorilor din provinciile unite a determinat pe lângă o dublare a masei electorale şi un entuziasm general extraordinar. Între noii alegători, un număr relativ mare erau de naţionalitate străină: maghiari, germani, evrei, ucraineni, ruşi etc. Unele dintre aceste minorităţi se vor adapta cu greutate sistemului politic românesc. Maghiarii şi germanii, după realizarea Marii Uniri, s-au trezit într-o situaţie inedită. Din naţiuni dominante ele s-au văzut reduse la postura unor minorităţi etnice, şi de aici apariţia unei profunde nemulţumiri faţă de elementul românesc.
Într-un alt registru, sufragiul universal a obligat partidele politice să-şi îndrepte atenţia spre lumea rurală. Pentru a penetra acest câmp electoral nou, partidele politice au trecut printr-un proces de readaptare, nu numai a programelor politice, ci şi a structurilor organizatorice din teritoriu şi, în anumite cazuri, chiar a titulaturilor.
De asemenea, discursul electoral va trece printr-o fază de adaptare la cerinţele, aşteptările şi idealurile noilor alegători care difereau de cei ai colegiilor cenzitare. Necesitatea captării voturilor ţărănimii a dat naştere acelei supralicitări de promisiuni, fapt ce explică în parte şi naşterea grupărilor şi partidelor politice ce şi-au făcut din chemarea clasei rurale la viaţa politică, obiectul principal al preocupărilor şi existenţei lor. Caracteristic vieţii politice de după primul război mondial a fost şi dezvoltarea unor discursuri politice în care principala „armă” utilizată a constituit-o demagogia şi denigrarea adversarilor politici.
Educaţia politică a electoratului este determinată în mod direct de pregătirea culturală a cetăţeanului şi, implicit, de nivelul ştiinţei de carte. În România dintre cele două războaie mondiale nivelul ştiinţei de carte a variat în funcţie de stadiul de dezvoltare social-economică a provinciilor istorice. Problema ştiinţei de carte, a culturii alegătorilor, a ridicat o serie de probleme între care coeficientul participării la vot şi al abţinerilor, precum şi cel al voturilor anulate.
Privită în ansamblu, participarea alegătorilor la vot în perioada 1919-1937 se poate aprecia ca fiind relativ bună. Se poate însă observa în anii ’30 o scădere a interesului electoratului faţă de sistemul partidist şi implicit de alegerile parlamentare.
Nivelul scăzut de pregătire politică este evidenţiat şi de numărul mare de voturi anulate înregistrat la primele alegeri parlamentare postbelice (noiembrie 1919), aproximativ 30 %. Acest procent ridicat se datorează în principal lipsei de experienţă a alegătorilor, mare parte dintre ei necunoscând procedura complicată a votării. În anii următori se va observa o scădere continuă a numărului de voturi anulate, situaţie ce se explică prin însuşirea mecanismului electoral de către alegătorii ţărani.
Pasivitatea unei părţi însemnate a corpului electoral, procentul ridicat al voturilor nule din primul deceniu interbelic, precum şi dezorientarea politică a alegătorilor, erau determinate într-o măsură importantă de subcultura alegătorilor. Insuficienta maturitate politică a electoratului este ilustrată şi de oscilaţiile procentajului de voturi obţinute de un partid în funcţie de poziţia în care se afla, la guvern sau în opoziţie.
Spre deosebire de alegătorii români, minorităţile etnice, mai ales cea maghiară şi cea germană, au demonstrat un spirit de solidaritate naţională şi o disciplină politică respectând întocmai directivele conducerii formaţiunilor politice care le reprezentau interesele. Conştiinţa, cultura politică a alegătorilor minoritari este mai dezvoltată decât a românilor, fapt explicabil şi prin gradul mai ridicat al ştiinţei de carte.
Imaturitatea politică a alegătorilor a făcut posibilă transformarea unei părţi însemnate a corpului electoral într-o masă amorfă, fără opinii politice, care se constituie într-o adevărată „zestre guvernamentală”. Aceşti alegători nu aderau la nici un partid, nu se lăsau impresionaţi de propaganda electorală şi votau în mod invariabil cu partidul aflat la putere. Din această categorie făceau parte cetăţenii care nu voiau „să se pună rău” cu autorităţile.
Faptul că toate partidele au beneficiat, la guvern fiind, de „zestrea guvernamentală”, uneori şi în unele provincii, până la proporţii de 60 % din voturile exprimate, denotă în cele din urmă tot o educaţie politică precară a masei alegătorilor şi, în consecinţă, absenţa unor convingeri şi concepţii politice ferme. Numai astfel era cu putinţă ca, de exemplu, un partid care în opoziţie fiind, nu a întrunit în anumite provincii sau chiar pe ţară, decât 5-6 % din voturile exprimate, câştigă, totuşi, 60 % până la 70 % pe ţară din voturile exprimate, când a ajuns după un singur an de zile la putere. Trecând în opoziţie (după o guvernare adeseori mai scurtă de un an) obţine din nou un procentaj de voturi foarte mic, uneori chiar inferior aceluia din anul de opoziţie anterior guvernării sale.
În opinia analiştilor interbelici, oscilaţia electorală excesivă înregistrată în alegerile interbelice îşi are explicaţia în situaţia şi standardul general de viaţă modest al masei alegătorilor, în majoritate ţărani. „Zestrea” de voturi pe care o dă o provincie guvernului este cu atât mai mică, cu cât standardul de viaţă al maselor este mai ridicat. În această ordine de idei, primul loc, cu cea mai mică „zestre guvernamentală” îl deţine Banatul, în toate alegerile parlamentare, urmează Ardealul, Bucovina, Vechiul Regat, Basarabia şi pe ultimul loc Dobrogea. Până în anul 1928, în toate provinciile, „zestrea” este în creştere însemnată şi atinge valori maxime de: 34 % în Transilvania; 67 % în Vechiul Regat; 74 % în Basarabia. După această dată, ea manifestă o tendinţă de scădere până în 1937. Descreşterea pronunţată a acesteia denotă un început de orientare politică pozitivă, o deşteptare a acelei părţi a corpului electoral care forma „zestrea”. „Zestrea guvernamentală” a descrescut într-o asemenea măsură, încât la alegerile parlamentare din 1937, partidul de la putere nu a mai obţinut 40 % din voturi pentru a beneficia de „prima electorală”.
Amplitudinea oscilaţiei electorale, precum şi faptul că partidul însărcinat să organizeze alegerile le câştiga întotdeauna, a individualizat România faţă de celelalte ţări democrate din anii interbelici. Acelaşi sistem care a funcţionat în România între 1919-1937, a fost practicat în Anglia la începutul secolului al XIX-lea şi în Spania din perioada primelor două decenii ale secolului al XX-lea (cu precizarea că în ultimele două cazuri alternanţa la putere a partidelor funcţiona într-un sistem de vot cenzitar).
Acordarea dreptului de vot universal unei populaţii nepregătite din punct de vedere cultural şi cu o situaţie economică precară a avut ca efect imediat dezvoltarea fără precedent a demagogiei, falsificarea voinţei electoratului datorită presiunii guvernamentale, transformarea unei părţi însemnate a corpului electoral într-o „zestre guvernamentală”. În acest context, în România apare o critică a votului universal la scurt timp după introducerea lui şi va persista în toată perioada interbelică. Interesant este faptul că această critică nu aparţine doar partidelor, grupărilor politice extremiste, ci se naşte chiar în interiorul unor formaţiuni democrate.
Dezvoltarea unei critici la adresa regimului sufragiului universal, precum şi obiecţiile aduse pregătirii politice a alegătorilor, se explică prin modul viciat de funcţionare a mecanismului electoral; ele nu vizau reforma votului universal în sine, ci faptul că partidele politice, clasa politică în general, nu s-au străduit suficient pentru a pregăti corpul electoral din punct de vedere cultural şi pentru a-i crea posibilităţi de bunăstare economică. Majoritatea celor care criticau votul universal nu au mers până acolo încât să propună renunţarea la acest sistem politic, ci, mai degrabă, au oferit soluţii, au propus amendamente menite – în viziunea lor – să pună în valoare acest drept, mizând pe educaţia politică treptată a electoratului. Se poate aprecia, totuşi, că manifestarea unor rezerve faţă de regimul sufragiului universal în anii interbelici a compromis, într-o oarecare măsură, tânăra democraţie românească, servind astfel interesele celor care şi-au făcut din renunţarea la democraţie un scop politic.
În acelaşi timp, frecventele schimbări de guvern şi repetarea alegerilor legislative la intervale scurte de timp, a creat priveliştea tulburătoare a acelui bellum omnium contra omnes. O astfel de atmosferă a indus în corpul electoral un dezgust faţă de luptele politice şi mai ales faţă de acţiunea politicienilor.
Oferta electorală a fost destul de bogată. Alegătorii au putut să-şi stabilească opţiunile în condiţiile în care pe timpul campaniei electorale avea loc o concurenţă intensă între partide. Modalităţile de influenţare a electoratului erau diverse: de la cele legale (publicarea de ziare, gazete, broşuri de propagandă, afişe etc., organizarea de întruniri sau adunări electorale; specularea imaginii, a popularităţii unor lideri politice, discursul electoral sau folosirea inteligentă a unor semne electorale) până la instituirea unor măsuri sau exercitarea unor forme de presiune de către partidul aflat la putere asupra unor instituţii ale statului ( instituirea cenzurii şi a stării de asediu, presiunea asupra aparatului administrativ şi a justiţiei, folosirea forţelor de ordine şi chiar a armatei, ş.a.).
O componentă importantă a propagandei electorale a constituit-o discursul electoral, parte a discursului politic. O privire de ansamblu asupra mesajelor electorale pe care partidele politice le-au emis în alegerile parlamentare şi locale din perioada monarhiei constituţionale pune în lumină faptul că majoritatea actorilor politici au încercat să-şi facă din problemele rurale o platformă în ascensiunea către putere. Într-o ţară cu o economie predominant agrară ca România, cu o clasă rurală ce reprezenta aproximativ 80 % din populaţie, neglijarea, cel puţin teoretică, a doleanţelor sătenilor nu era posibilă, ceea ce explică prezenţa constantă a unor prevederi referitoare la ei. Totodată, oamenii politici au pus un accent deosebit pe crearea unei imagini negative a adversarului.
Analiza discursului electoral promovat de partidele politice în alegerile din perioada 1919-1937 scoate în evidenţă existenţa unor trăsături întâlnite constant, a unor clişee, precum: demagogia, inexistenţa unei dispute de idei serioase, dispute personale, denigrarea adversarului, exagerarea meritelor şi realizărilor unor candidaţi, violenţa limbajului, imaginea opoziţiei întotdeauna democratice şi a puterii autoritare şi, nu în ultimul rând, lipsa unor programe electorale concrete.
Un alt factor de influenţare al corpului electoral l-a constituit însuşi regele, care, desemnând un partid să formeze guvernul şi să organizeze alegerile, conferea acestuia un important ascendent asupra celorlalte formaţiuni politice. Partidul guvernamental beneficia de legitimitatea conferită de „voinţa regală”, opinia publică receptându-l ca atare. Aceasta avea o importanţă deosebită deoarece în popor regalitatea se bucura de o mare popularitate care se revărsa în parte asupra guvernului.
De asemenea, un rol important în influenţarea opiniei alegătorilor l‑a jucat elita intelectuală rurală. Preoţii şi învăţătorii se bucurau de o reală popularitate în lumea satului, opiniile şi sfaturile lor fiind de regulă ascultate şi urmate. Cei mai mulţi nu au ezitat să facă politică militantă, ei ocupând un loc fruntaş pe listele de candidaţi depuse în alegeri de către partidele politice.
Campaniile electorale din perioada 1919-1937, – cu toate neregulile şi disfuncţionalităţile întâlnite – au avut o desfăşurare mai democratică decât în trecut, determinând constituirea unui parlament cu o compoziţie deosebită faţă de rezultatele aplicării votului cenzitar şi permiţând pătrunderea în Adunările legiuitoare a unor formaţiuni politice noi.
Intensitatea luptelor politice, mergând chiar până la fanatism, din timpul campaniilor electorale a determinat apariţia unor exagerări întâlnite în propaganda opoziţiei, aşa cum a fost, spre exemplu, clişeul „terorii electorale” de care era acuzat guvernul. Din acest punct de vedere, cuvintele rostite de P. P. Carp la 1892 erau relevante şi pentru România votului universal: „… libertatea alegerilor, toate guvernele au zis că au dat-o şi toate opoziţiunile au zis că n-au primit-o”.
În cele aproape două decenii de funcţionare a regimului sufragiului universal s-au făcut paşi însemnaţi în sensul evoluţiei culturii şi conştiinţei politice a electoratului. Sistemul electoral din România anilor interbelici, cu toate limitele şi insuficienţele lui, s-a înscris în parametrii democraţiei; alegerile au fost libere dar nu şi corecte. Instaurarea unui regim dictatorial în februarie 1938 a oprit însă evoluţia democratică a României.