La 27 ianuarie 1941, Antonescu a format un nou guvern compus în special din militari, dar şi din tehnicieni, a căror principală misiune era de a asigura ordinea publică şi o administraţie eficientă. El a început să pună bazele unui tip propriu de autoritarism. Conducătorul statului deţinea pute­rea legislativă, executivă şi controla justiţia; el conducea prin decrete-legi, numea sau concedia orice funcţionar al statului, iniţia sau modifica legile, dirija politica externă.

Regimul instituit de Antonescu nu poate fi caracterizat drept fascist. O descriere mai exactă ar fi dictatură militară. Spre deosebire însă de dictatura lui Hitler şi a lui Mussolini, aceasta era lipsită de o ideologie şi nu era susţinută de un partid politic de masă. Existenţa acesteia nu era justi­fi­cată de consideraţii filozofice, ci de ordine şi securitate pe care Antonescu le considera esenţiale pentru progresul oricărei societăţi. El nu se baza nici pe mase, nici pe politicieni. În locul acestora, folosea armata şi aparatul de siguranţă pentru a conduce şi a suprima disidenţa. Semnificativ este faptul că guvernul instituit la 27 ianuarie a suferit până în august 1944 mai multe remanieri, numărul militarilor reducându-se continuu. Astfel, în august 1944 militarii mai deţineau preşedinţia Consiliului de Miniştri şi patru depar­ta­men­te cheie (Apărarea Naţională, Internele, Înzestrarea Armatei şi Economia Naţională), iar civilii deţineau vicepreşedenţia Consiliului de Miniştri (Mi­h­ai Antonescu) şi opt departamente. Un proces asemănător se constată şi la nivelul organelor locale: din 48 de prefecţi doar 9 mai erau militari.

În împrejurări şi condiţii excepţionale, Antonescu a recurs la măsuri excepţionale. Instituţia monarhică a fost subdimensionată, devenind un simplu decor; Antonescu, invocând faptul că Mihai era prea tânăr, l-a ţinut departe de viaţa politică şi a evitat consultarea lui.

Pe plan intern au fost luate o serie de măsuri: militarizarea între­prinderilor, controlul statului asupra economiei, interzicerea organiza­ţi­ilor politice şi sindicale.

Regimul antonescian a promovat o politică antisemită, acţionând împotriva evreilor din Basarabia, pe care îi acuza de comunism. După intra­rea României în război alături de Germania nazistă s-au înregistrat pogromuri (Iaşi, Odessa), numărul evreilor morţi şi dispăruţi ridicându-se la circa 124.000. Se cuvine făcută precizarea că Ion Antonescu nu a admis „soluţia finală” (exterminarea tuturor evreilor) cerută de Hitler.

În politica externă Antonescu a strâns relaţiile cu Germania nazistă considerând că România nu putea în acea perioadă să procedeze în alt mod. Conducătorul statului va pune la dispoziţia lui Hitler resursele economice ale României şi va angaja armata împotriva U.R.S.S. în speranţa reîntregirii statului. Ion Antonescu a continuat să coopereze cu Germania, în ciuda dovezilor tot mai clare ale catastrofei militare, clară începând cu anul 1943, pentru că nu vedea nici o altă alternativă posibilă.

BIBLIOGRAFIE

1. Buzatu, Gheorghe, Mareşalul Ion Antonescu, vol. I-II, Institutul European, Iaşi, 1990.
2. Heinen, Armin, Legiunea „Arhanghelul Mihail”. O contribuţie la istoria fascismului internaţional, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
3. Hillgruber, Andreas, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile germano-române (1938-1944), Editura Humani­tas, Bucureşti, 1994.
4. Hitchins, Keith, România. 1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
5. Hlihor, Constantin, Mareşalul Ion Antonescu: „Istoria mă va judeca”, Edi­tura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1993.
6. Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideia, Bucureşti, 1999.
7. Scurtu, Ioan, Istoria contemporană a României (1918-2001), Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.
8. Veiga, Francisco, Istoria Gărzii de Fier 1919-1941. Mistica ultranaţio­na­lismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.
9. Watts, Larry, O Casandră a României. Ion Antonescu şi lupta pentru reformă 1918-1941, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994.