Generalul Ion Antonescu a anticipat un apropiat conflict între Germa­nia şi U.R.S.S., care pentru România însemna un prilej de a recupera teri­­toriile pierdute în iunie 1940: Basarabia, Bucovina de nord şi Ţinutul Her­­ţei. În consecinţă, Antonescu a luat măsuri de pregătire a ţării pentru răz­boi:

- la începutul lunii octombrie 1940 a fost înfiinţat un comitet format din miniştri Apărării, Economiei şi Finanţelor;

- la 24 ianuarie 1941 a decis militarizarea marilor întreprinderi, uzine de stat şi particulare, apoi militarizarea căilor ferate, aerodromurilor, porturilor;

- din punct de vedere militar, din februarie 1941 s-a trecut la mobi­li­za­rea treptată a marilor unităţi.

În iunie 1941 Antonescu este informat de către Hitler de planurile germane de atacare a U.R.S.S. generalul Antonescu a oferit sprijinul arma­tei române, care urma să fie angajată în luptele din Basarabia şi Bucovina de nord. Participarea a fost parafată prin acordurile de la München şi Berchtersgaden, semnate pe 11 şi 12 iunie 1941. Prin ele s-a stabilit ca gene­ra­lul Ion Antonescu să preia comanda tuturor trupelor română-germane aflate pe frontul din Moldova. Acestea au fost reunite în Grupul de Armată Ion Anto­nescu, format din Armatele a III-a şi a IV-a române (comandate de generalii corp de armată Petre Dumitrescu şi Nicolae Ciupercă) şi Armata a XI-a germană (comandată de generalul-colonel Eugen von Schöbert). Acest corp urma să se desfiinţeze după eliberarea provinciilor româneşti.

1. ELIBERAREA BUCOVINEI DE NORD ŞI A BASARABIEI

Armatele a III-a şi a IV-a, la care s-a adăugat şi Corpul II Munte (coman­dat de generalul Nicolae Macici), numărau la 22 iunie 325.685 militari, slab echipaţi şi instruiţi. România intra în cel de-al doilea război mondial mai nepregătită decât în 1916. Noul conflict era un război al motoarelor, tancul şi avionul jucând un rol capital, un război de mişcare, de iniţiative rapide la toate nivelurile. Armata română era slab echipată cu blindate, iar aviaţia – deşi dispunea de un personal bine pregătit – era departe de a răspunde exigenţelor războiului.

Propaganda oficială a lansat formula: „Războiul sfânt”. România lupta să-şi redobândească teritoriile răpite de U.R.S.S., dar, în acelaşi timp, dorea să contribuie la lichidarea regimului bolşevic, al cărui ateism este pus stăruitor în evidenţă.

Războiul a consolidat poziţia lui Ion Antonescu de conducător al statului. Regele Mihai a aflat că ţara sa intrase în război de la regina - mamă Elena, ea însăşi auzind aceasta de la B.B.C. Aceasta ilustra perfect poziţia monarhului, total marginalizat de Antonescu. Intrarea României în război a stârnit un entuziasm deosebit în sânul românilor, inclusiv liderii politici din opoziţie manifestându-şi simpatia şi sprijinul.

Pe segmentul românesc al frontului marea ofensivă urma să înceapă abia la 2 iulie, adică după ce lovitura principală dată în zona centrală a frontului avea să permită Wehrmachtului o înaintare rapidă, ameninţând cu învăluirea unităţilor Armatei Roşii din sectorul sudic (aici, pentru a apăra Ucraina, cu marile ei bogăţii economice, fuseseră aduse efective numeroase şi bine pregătite).

Luptele locale din perioada 22 iunie – 1 iulie au constituit semne premergătoare ale marilor dificultăţi cu care avea să se confrunte armata ro­mâ­nă pe frontul de est. Armata sovietică a iniţiat o ofensivă peste frontieră în câteva acţiuni locale, realizând în zona Fălciu un cap de pod peste Prut şi au ocupat Chilia Nouă.

Acţiunile militare pentru elaborarea nordului Bucovinei şi a Ba­sa­rabiei au durat până la 26 iulie când ultimele unităţi ale Armatei Roşii s-au retras peste Nistru.

Eliberarea teritoriilor anexate de U.R.S.S. la 28 iunie 1940 a cerut eforturi deosebite trupelor române. Dacă în nordul Bucovinei Cernăuţii au fost eliberaţi încă la 5 iulie, în Basarabia s-au dat lupte grele. Chişinăul a fost eliberat la 16 iulie.

Entuziasmul soldaţilor români, substitut al carenţelor de instruire şi înzestrare, a cunoscut, în aceste lupte, cotele cele mai înalte din timpul răz­bo­iului. Armata română a suferit pierderi considerabile, aproximativ 24.000 de morţi, răniţi, bolnavi, prizonieri.

2. TRECEREA NISTRULUI DE CĂTRE ARMATA ROMÂNĂ O DECIZIE CONTROVERSATĂ

La 27 iulie 1941, după dizolvarea Grupului de Armate General An­to­nescu, Hitler l-a contactat pe Antonescu şi i-a solicitat ca armata română să continue operaţiunile la est de Nistru. Obiectivul era cucerirea Odessei, important port la Marea Neagră, nod feroviar şi bază a bombardierelor sovietice ce atacau zona petroliferă din Valea Prahovei.

Ideea de a angaja armata română în operaţiuni independente la est de Nistru nu a găsit ecou favorabil în opinia publică românească, în rân­du­rile oamenilor politici şi ale corpului de comandă al armatei. Iuliu Maniu va trimite o scrisoare de protest adresată Conducătorului statului în care arăta că armata ar trebui păstrată pentru eliberarea Transilvaniei de nord-vest. Antonescu i-a replicat însă că „... drumul spre Transilvania trece prin Rusia”.

În realitate disputa nu-şi mai avea rostul deoarece încă din 17 iulie, Armata a III-a română comandată de generalul Petre Dumitrescu, forţase Nistrul şi opera în Ucraina în subordinea Armatei a XI-a germane. Ion Anto­nescu a acceptat cererea lui Hitler la 30 iulie, iar la 3 august Armata a IV-a română, comandată de generalul Nicolae Ciupercă, a început să treacă Nistrul.

Hotărârea lui Antonescu a fost determinată de un considerent mi­li­tar şi de un altul politic. Din punctul de vedere al desfăşurării opera­ţiuni­lor militare, oprirea pe un aliniament – în speţă Nistrul – înainte ca inamicul să fie înfrânt sau să manifeste intenţia de a cere pace era o imposi­bi­litate de ordin strategic. Cel de-al doilea motiv al deciziei lui Antonescu de a con­ti­nua operaţiunile militare dincolo de Nistru era de caracter politic. Generalul dorea să refacă frontierele României Mari şi, mai ales, să obţină anularea Dictatului de la Viena. El îşi imagina că dovedindu-i lui Hitler o loialitate perfectă îl va determina pe Führer să revină asupra deciziei dată la Viena la 30 august 1940. Generalul Ion Antonescu nu a pus însă nici o condiţie Ger­maniei în schimbul sprijinului militar şi nu a încheiat o convenţie militară care să stabilească termenii colaborării româno-germane.

3. ASEDIUL ŞI CUCERIREA ODESSEI

Bătălia pentru cucerirea Odessei (18 august – 16 octombrie 1941) a confirmat atât elanul de luptă al trupei cât şi nepregătirea armatei române pentru marea conflagraţie în care România se angajase. Odessa era foarte bine fortificată şi apărată de un contingent sovietic numeros. La 14 august 1941 Armata a IV-a română a încercuit portul, totuşi, datorită superiorităţii navale şi legăturilor aeriene, sovieticii aveau posibilitatea de a primi întăriri din Crimeea. În plus, în localitate exista o puternică industrie de armament şi mijloace blindate.

După două asalturi eşuate asupra Odessei, soldate cu mari pierderi umane şi materiale, Nicolae Ciupercă a procedat la o evaluare a situaţiei forţelor sale, care suferiseră pierderi între 2 august şi 11 septembrie de aproximativ 60.000 de oameni. El a ajuns la concluzia, că aproape toate divi­ziu­nile din primul eşalon se găseau la limita posibilităţilor fizice şi morale. Nemulţumit de acest raport, Ion Antonescu l-a demis pe generalul Ciupercă imputându-i lipsa spiritului ofensiv şi încrederea în capacitatea de luptă a armatei române. La conducerea Armatei a IV-a române a fost numit generalul Iosif Iacobici.

La 16 octombrie Armata a IV-a română a declanşat atacul final, reu­şind să cucerească oraşul - port. La asediul Odessei au participat apro­xi­mativ 340.000 militari ajutaţi de câteva unităţi de infanterie şi artilerie germane. Pierderile s-au ridicat la circa 98.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi.

4. LUPTELE DIN UCRAINA ŞI CRIMEEA

Dupa eliberarea bucovinei de nord, Armata a III-a română coman­dată de generalul Petre Dumitrescu a fost subordonată Armatei a XI-a germa­­ne din Grupul de armate „Sud”, în vederea continuării operaţiunilor ofensive peste Nistru. Între trupele româneşti şi sovietice au avut loc lupte crâncene în zona localităţilor Balki, Vladimirovka, Mianovka, Akimovka. Pierderile românilor au fost foarte mari, la unele unităţi ele situându-se la aproximativ 50 % din efectiv.

La mijlocul lunii octombrie 1941 Armata a III-a română a revenit sub autoritatea Marelui Stat Major Român, unităţile sale fiind dispuse în po­ziţii defensive pe litoralul Mării Negre şi Mării Azov. O parte din unităţile acesteia au continuat însă să fie prezente în linia întâi.

La 12 septembrie 1941 Armata a XI-a germană ajungea la poarta „principală” din nord a Crimeei, foarte bine fortificată. Deşi, conform pla­nu­rilor strategice ale lui Hitler, Crimeea era considerată obiectiv primordial, acestei operaţiuni nu i s-au acordat trupele necesare. În aceste condiţii, lipsa de forţe a fost compensată prin aportul românesc. Până la 26 noiembrie 1941, întreaga peninsulă Crimeea, cu excepţia Sevastopolului, se afla în stă­pânirea trupelor germane şi române. La 17 decembrie a început ofensiva generală spre Sevastopol. Asediul acestui port important la Marea Neagră va dura până în iulie 1942, cucerirea lui făcându-se cu pierderi foarte mari din partea unităţilor germane şi româneşti.

La cumpăna anilor 1941-1942 au început să apară primele semne ale nemulţumirilor acumulate de comandamentele şi trupele diviziilor ro­mâ­ne faţă de conducerea germană. Principalele motive erau: fragmentarea unităţilor româneşti şi utilizarea lor în acest mod se către comandamentul german; unii comandanţi români erau puşi în situaţii de subordonare umi­li­toare; unităţile româneşti erau supuse unor eforturi supradimensionate în raport cu posibilităţile lor; oboseala fizică şi psihică a armatei române; situaţia aprovizionărilor cu materiale de război. De asemenea, în Crimeea nu a existat un comandament român unic, ceea ce a făcut imposibilă iniţie­rea şi purtarea unor operaţiuni militare pe cont propriu.

5. ACŢIUNILE TRUPELOR ROMÂNE ÎN CONFRUNTĂRILE DIN COTUL DONULUI, KUBAN ŞI CAUCAZ

Acţiunile ofensive ale armatei române în Cotul Donului, spre Sta­lin­grad, au fost declanşate prin operaţiunile Corpului VI armată, care la 22 iunie 1942, în cooperarea cu unităţi germane au forţat râul Doneţ. Ofensiva a avut drept rezultat ocuparea unor poziţii la sud de Stalingrad. Două săptă­mâ­ni mai târziu, în cadrul aceleiaşi operaţiuni ofensive, în sudul frontului a fost angajată în lupte Armata a III-a română. La 5 august 1942, aceasta trecea Donul pe la Rostov. Între 12-24 august, unităţi ale Armatei a III-a române au ocupat un aliniament defensiv, de-a lungul râului Kuban. La 28 octombrie este cucerit oraşul Nalcik, cu pierderi importante ale armatei române. Ocuparea Nalcik-ului a reprezentat ultimul succes al Axei în acţiu­nile ofensive din 1942 şi, totodată, cel mai îndepărtat punct atins de trupele acesteia pe parcursul războiului din Europa.

6. BĂTĂLIA DE LA STALINGRAD

Conform înţelegerilor intervenite între Hitler şi Antonescu în iarna 1941/1942, armata română a remobilizat în vara anului 1942 un număr important de unităţi pe care le-a trimis în Caucaz şi la Stalingrad. Armata a III-a română a fost transferată din Caucaz şi a înlocuit cinci divizii italiene şi două germane în poziţiile din nord‑ves­tul Stalingradului. Armata a III-a română avea de apărat un front de aproape 138 km lungime, mult prea lung pentru efectivele de care dispunea. Armatei a IV-a română, comandată de generalul Constantin Constantinescu, i s-a rezervat un front în sudul Stalin­gra­dului, cu o lungime de aproximativ 250 km. Cele două armate române aveau un efectiv de aproximativ 228.000 de soldaţi.

De la intrarea în dispozitiv şi până la începerea contraofensivei sovie­tice, unităţile armatelor române au avut confruntări permanente cu trupele sovietice, soldate cu pierderi importante în oameni şi materiale. La acestea se mai adăugau problemele privind aprovizonarea cu muniţii, mijloa­ce de luptă, alimente şi echipament (cea mai gravă problemă pentru armata română era lipsa artileriei antitanc).

La 19 noiembrie 1942 a început contraofensiva sovietică în sectorul Armatei a III-a române, iar a doua zi în cel al Armatei a IV-a române. Trupele sovietice erau superioare numeric şi din punct de vedere al dotării tehnice. În plus, ele au atacat diviziile româneşti cele mai uzate din punct de vedere numeric şi al armamentului. Contraatacul sovietic a dus la încer­cuirea Armatei a VI-a germane şi a unor unităţi româneşti din Armata a III‑a română (circa 40.000 de militari), conduse de generalul Mihail Lascăr.

După 1 ianuarie 1943 a început replierea spre vest a forţelor române care au reuşit să scape de pe frontul de la Stalingrad. Marele Stat Major a hotărât la 16 ianuarie 1943 aducerea în ţară a trupelor Armatelor a III-a şi a IV-a române, operaţiunea terminându-se în 17 aprilie 1943. Pierderile celor două armate româneşti între 19 noiembrie 1942 – 7 ianuarie 1943 s-au ridicat la circa 159.000 de militari, morţi, răniţi şi dispăruţi. Pe frontul de la Stalingrad s-au pierdut aproximativ 16 divizii din cele 18 angajate, reprezentând jumătate din totalul celor 13 divizii active ale armatei. Corpul Aerian Român a pierdut 73 de avioane şi peste 500 de militari.

7. RETRAGEREA DIN CAUCAZ, KUBAN ŞI CRIMEEA

După retragerea în România a efectivelor care luptaseră la Stalin­grad, în zona de operaţiuni din Caucaz şi din Crimeea au mai rămas 8 mari unităţi, aflate sub comandă germană. Ruperea frontului la Stalingrad punea în pericol retragerea trupelor din Caucaz. În acest context, Marele Stat Major a hotărât ca unităţile româneşti să fie evacuate în Crimeea. Opera­ţiu­nea a început la 15 septembrie şi s-a încheiat la 2 octombrie 1943 (au fost evacuaţi aproximativ 50.000 militari). La rândul lor şi germanii au procedat la evacuarea trupelor proprii.

Puternica ofensivă declanşată de Armata Roşie la 1 noiembrie 1943 a dus la izolarea trupelor germane şi române aflate în Crimeea (7 divizii româneşti, cu un efectiv de 75.000 de militari). Sovieticii nu vor reuşi să pătrundă în Crimeea. La sfârşitul lui februarie 1944, Armata Roşie a reluat ofensiva în Peninsula Crimeea, obligând trupele germane şi române la repli­eri succesive. Între 14-27 aprilie 1944 s-a desfăşurat operaţiunea de eva­cuare pe mare în porturile Constanţa şi Varna a celor aproape 150.000 de soldaţi, dintre care circa 65.000 erau români. Această operaţiune de sal­vare se va încheia la 14 mai în condiţii foarte grele. Cifra militarilor români evacuaţi a fost de 42.190, dar câteva batalioane de vânători de munte au rămas în peninsula Herson.

Spulberarea mitului invincibilităţii germane, evidentă încă din 19­42, a tensionat relaţiile româno-germane şi a amplificat pagubele mate­ria­le şi pierderile umane. Dezastrul de la Stalingrad l-a convins pe Antonescu că Germania nu dispunea de mijloace pentru a înfrânge Uniunea Sovietică şi că trebuiau găsite soluţii pentru salvarea României. Începând cu primăvara anului 1943, el l-a autorizat pe Mihai Antonescu, care îndeplinea (din iunie 1941) pe lângă funcţia de ministru de externe şi pe cea de prim-ministru interimar, să demareze contacte cu puterile occidentale.

Cu ştirea mareşalului Antonescu, ministrul de externe Mihai Anto­nescu a negociat încheierea păcii separate cu Naţiunile Unite, sondând terenul la Berna, Stockholm, Vatican, Lisabona, Madrid, Ankara, Cairo. La rândul său, liderul opoziţiei democrate, Iuliu Maniu, a adresat memorii în acelaşi scop Londrei şi a iniţiat tratative care s-au desfăşurat în capitalele unor ţări neutre. Acestea nu s-au finalizat cu rezultate concrete, deoarece S.U.A. şi Marea Britanie hotărâseră la Casablanca (ianuarie 1943), să im­pună Germaniei şi aliaţilor ei formula „capitulării necondiţionate”. Pe de al­t­ă parte, guvernele de la Londra şi Washington au decis să nu poarte discuţii separate cu Germania şi cu aliaţii ei, ci să acţioneze de comun acord cu U.R.S.S. La conferinţele de la Moscova şi Teheran din 1943 s-a convenit asupra sferelor de influenţă care reveneau S.U.A., Marii Britanii şi Uniunii Sovietice. În privinţa României, cuvântul decisiv îl avea guvernul sovietic.

În martie 1944, Armata Roşie a ajuns la Nistru, iar în aprilie a pătruns în nordul Moldovei. Până la acea dată, armata română pierduse 600.000 de oameni, iar pericolul transformării ţării în teatru de război deveni­se imin­e­nt. În aprilie 1944, U.R.S.S. a transmis guvernului român con­diţiile de ar­mis­ti­ţiu, care prevedeau: ieşirea României din război, întoar­cerea armelor împotriva Germaniei, acceptarea frontierelor estice din iunie 1940, eliberarea pri­zonie­­rilor şi plata unor despăgubiri de război. Dictatul de la Viena era considerat nedrept, iar Moscova promitea ajutor pentru eliberarea părţii de nord-vest a Transilvaniei (anexată de Ungaria). Antonescu a respins aceste condiţii, considerându-le inacceptabile. El a decis conti­nua­rea negocierilor cu sovieticii la Stockholm pentru amelio­ra­rea condiţiilor de armistiţiu.