Istorie

Soarta ţării i-a preocupat pe politicienii români de la guvernare şi din opoziţie. Marile pierderi de pe front şi agravarea situaţiei României au determinat forţele de opoziţie să nu se limiteze doar la negocieri cu occi­den­talii, ci să se coalizeze pentru a găsi soluţii de salvare a situaţiei. În aprilie 1944, Partidul Social -Democrat şi Partidul Comunist au încheiat un acord de Front Unic Muncitoresc. La 20 iunie 1944 s-a constituit Blocul Na­ţional - Democrat, alcătuit din Partidul Naţional -Ţărănesc, Partidul Naţio­nal - Liberal, Partidul Social - Democrat şi Partidul Comunist. În Decla­ra­ţia semnată de Iuliu Maniu, Constantin I. C. Brătianu, Constantin-Titel Petres­cu şi Lucreţiu Pătrăşcanu se arăta că cele patru partide urmăreau: înche­ierea armistiţiului cu Naţiunile Unite, ieşirea Românie din Axă, înlă­tu­rarea regimului de dictatură, instaurarea unui regim democratic.

După 20 iunie 1944, între Blocul Naţional - Democrat şi cercurile Palatului s-au purtat intense discuţii privind modalităţile concrete de acţiune şi structura guvernului ce urma să preia conducerea ţării după înlăturarea lui Antonescu.

Declanşarea ofensivei sovietice pe frontul Iaşi - Chişinău la 20 augu­st 1944 şi activitatea desfăşurată de Ion Antonescu în acele împrejurări au determinat o profundă preocupare din partea tuturor factorilor politici din opoziţie. Deoarece, în consfătuirile avute, se ajunsese la concluzia că cea mai bună soluţie era arestarea lui Ion Antonescu la Palatul regal din Bucure­şti, au fost luate măsuri speciale: sporirea capacităţii de luptă a batalionului de gardă, introducerea în garajul Palatului a două plutoane de tancuri, gata de intervenţie în cazul unei acţiuni a trupelor germane, formarea unei echipe de rezervă alcătuite din militari aparţinând gărzii palatului cu misiunea de a-l aresta pe Antonescu, în eventualitatea că echipa pregătită de Partidul Comunist nu ar fi putut intra în Palat.

În seara zilei de 20 august (ora 23), regele, aflat de două zile la Sinaia, a plecat spre Bucureşti împreună cu Mircea Ionniţiu, I. Mocsony-Styrcea, generalul Gh. Mihail şi colonelul Emilian Ionescu. Ajuns la Palat, regele a participat la o reuniune secretă, la care erau prezenţi Iuliu Maniu, Constantin I. C. Brătianu, Constantin-Titel Petres­cu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Grigore Niculescu-Buzeşti, Constantin Sănătescu, Aurel Aldea, colonelul Dumitru Dămăceanu, Ioan Mocsony-Styrcea şi colonelul Emilian Ioanescu, unde s-a discutat situaţia legată de plecarea lui Ion Antonescu pe front şi s-a stabilit ca acţiunea să fie declanşată în ziua de 26 august. În noaptea de 21/22 august a avut loc la Palat o nouă consfătuire; au participat cei din noaptea precedentă (mai puţin Maniu, Brătianu şi Petrescu), în plus generalul Constantin Anton şi comandorul Nicolae Udriţki; cu acest prilej a fost reconfirmată data de 26 august pentru răsturnarea lui Antonescu, dar nu a fost exclusă posibilitatea devansării acestei acţiuni, optându-se pentru ziua de 24 august.

Aflat pe front, Antonescu a dat ordin, la 22 august, ca trupele române să se retragă pe linia fortificată Focşani – Nămoloasa - Brăila, pentru a opri înaintarea armatelor sovietice. În concepţia lui, stabilizarea frontului constituia „un atu” pentru negocierea şi încheierea armistiţiului, care tre­buia ­­­­­­­­­­­să asigure noul statut internaţional al României. La rândul său, Mihai Antonescu i-a comunicat ministrului plenipotenţiar al Turciei în România că guvernul era decis să semneze armistiţiul cu Naţiunile Unite.

Pe de altă parte, regele Mihai, sfătuit de anturajul său, a hotărât să acţioneze decisiv. El dorea să-şi asigure cariera politică, separându-se de Antonescu. De asemenea, Mihai I era convins că, dacă mareşalul Anto­nes­cu ar fi reuşit să încheie armistiţiul cu Naţiunile Unite, el, suveranul României, ar fi rămas în acelaşi con de umbră în care se afla după 6 septembrie 1940. În momentul în care Aliaţii l-ar fi înlăturat pe Antonescu (pentru că îl susţinuse pe Hitler), regele s-ar fi aflat şi el într-o situaţie incertă. De aceea, pentru rege era vital să ia o iniţiativă istorică.

În noaptea de 22/23 august a avut loc ultima consfătuire cons­pi­ra­ti­vă a reprezentanţilor Blocului Naţional - Democrat; Lucreţiu Pătrşcanu a cerut, în numele Partidului Comunist, formarea unui guvern politic prezidat de Iuliu Maniu. Preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc a acceptat, în prin­ci­piu, promiţând să prezinte lista membrilor cabinetului a doua zi dimi­nea­ţă. S-a convenit ca acţiunea de înlăturare a lui Antonescu să aibă loc cât mai curând, ceea ce însemna reconfirmarea datei de 26 august, cu posibilitatea unei devansări de două zile, în funcţie de programul mareşalului, ale cărui deplasări trebuiau, în continuare, supravegheate.

În zorii zilei de 23 august, Iuliu Maniu a avut o întrevedere cu Con­stan­­tin-Titel Petrescu, Lucreţiu Pătrăşcanu şi Constantin Agiu, cărora le-a exprimat opinia potrivit căreia era preferabil ca armistiţiul să fie semnat de Antonescu; cât privea lista guvernului, Maniu afirma că nu o putea prezen­ta, deoarece de la consfătuire lipsea preşedintele Partidului Naţional - Liberal, dar că în cursul dimineţii avea să îl întâlnească pe Constantin I. C. Brătianu. El a dat asigurări că, în după-amiaza acelei zile, reprezentanţii Partidului Social - De­mocrat aveau să primească răspunsul cerut. Preşedintele Partidu­lui Na­ţio­nal -Ţărănesc  l-a vizitat într-adevăr pe Brătianu, împreună cu Con­stan­tin-Titel Petrescu, dar nu a discutat lista guvernului, ci necesitatea unui nou demers pe lângă Antonescu – care se întorsese în seara zilei de 22 august de pe front – pentru a i se cere în mod imperativ încheierea armistiţiului, preci­zându-se că opoziţia avea să-l sprijine. Drept urmare, Gheorghe Brătianu s‑a deplasat la Snagov, în jurul orei 10, unde a pledat în sensul celor sta­bi­li­te. Mareşalul Antonescu s-a declarat de acord, cu condiţia să obţină asen­ti­mentul scris al opoziţiei. Gheorghe Brătianu a promis să-i aducă, până la ora 15, scrisori de garanţie semnate de Maniu şi Brătianu, preşedinţii celor două partide istorice.

În şedinţa Consiliului de Miniştri pe care a prezidat-o în acea dimi­neaţă, mareşalul Antonescu a anunţat că va pleca pe front. În jurul orei 10³⁰, el l-a însărcinat pe colonelul Radu Davidescu, şeful cabinetului său militar, să telefoneze la Palat spre a cere o audienţă personală şi separată la rege, pentru ora 15³⁰. În memoriile lor, colaboratorii mareşalului susţin că acesta era ferm hotărât să comunice regelui încheierea armistiţiului.

Decizia mareşalului de a pleca pe front a schimbat cu totul datele planului elaborat. Nu se ştia cât timp avea să rămână acolo şi dacă se va întoarce în Bucureşti până la 26 august, când se hotărâse acţiunea decisivă, vizând scoaterea României din război.

După ce au aflat rezultatul misiunii lui Gheorghe Brătianu, pre­şe­dinţii partidelor Naţional - Ţărănesc, Naţional - Liberal şi Social - Democrat s‑au declarat de acord să dea mareşalului documentul scris cerut de acesta. În consecinţă, Gheorghe Brătianu i-a comunicat lui Mihai Antonescu, cu câteva minute înainte de ora 15, că putea folosi acest argument în audienţa pe care ministrul de externe o avea anunţată la rege. Dar, în după-amiaza zilei de 23 august, Constantin I. C. Brătianu a plecat la conacul Florica din Ştefăneşti (Argeş), iar Maniu a apreciat că nu era nici o grabă, astfel că „scri­soarea de garanţie” cerută de mareşalul Antonescu n-a mai fost redactată.

După ce Ion Antonescu s-a anunţat în audienţă, regele, împreună cu generalul Constantin Sănătescu, generalul Aurel Aldea, Grigore Niculescu-Buzeşti, Ioan Mocsony-Styrcea şi Mircea Ioaniţiu au discutat în legătură cu atitudine ce trebuia adoptată. Întrucât nu ştiau motivul pentru care mare­şa­lul ceruse audienţa, s-a convenit ca, în cazul în care acesta ar fi exprimat hotărârea de a încheia armistiţiul, regele să-i ceară să comunice imediat Aliaţilor decizia; dacă Ion Antonescu ar fi anunţat intenţia de a continua războiul alături de Germania sau ar dori să-i ceară încuviinţarea prealabilă a lui Hitler, conducătorul statului să fie demis din funcţia sa şi arestat. În acest scop, garda Palatului a fost pusă în alarmă; începând cu ora 12 toate intrările în Palat, mai puţin cea din aripa Creţulescu, pe unde urmau să intre cei doi Antoneşti, au fost baricadate şi pregătite pentru respingerea unui eventual atac. Aceste măsuri arătau limpede că, în fapt, obiectivul funda­men­tal al regelui Mihai era arestarea mareşalului.

Devansarea momentului trecerii le reţinerea lui Antonescu a creat la Palat o stare de nelinişte. De aceea, Constantin Sănătescu a fost însărcinat să discute cu Iuliu Maniu, iar I. Mocsony-Styrcea cu Lucreţiu Pătrăşcanu şi Constantin-Titel Petrescu. În jurul orei 13, C. Sănătescu s-a întâlnit cu Maniu, care a precizat că nu accepta să prezideze noul guvern şi a repetat vechea argumentaţie. Astfel, după luni de negocieri şi zeci de întâlniri nu se ajunsese la o formulă de guvern care să intre în funcţiune în momentul ares­tării lui Antonescu. Totul începea să se deruleze sub semnul improvizaţiei şi al deciziilor de moment.

Mihai Antonescu s-a prezentat la Palat la ora 15­­­­­­­­­­­³⁰, unde a avut loc o discuţie cu regele, în cursul căreia a pledat pentru încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite. Regele s-a mulţumit să asculte, după care l-a rugat să rămână şi la audienţa acordată mareşalului. Conducătorul statului a sosit la ora 16 ⁰⁵, fiind introdus în Salonul Galben; aici se aflau regele Mihai, ministrul de externe Mihai Antonescu şi generalul Constantin Sănătescu, mareşalul Palatului.

După arestarea lui Antonescu, regele l-a numit pe generalul Sănă­tes­cu în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri, iar acesta a în­tocmit lista noului guvern. Spre seară, postul de radio a început să anun­ţe că va transmite „un comunicat important pentru ţară”. Armata aflată în Bucureşti a primit, la 18³⁰, ordinul de a trece la anihilarea trupelor germane din Capitală şi din împrejurimi.

Începând cu ora 22¹² s-a transmis la radio Proclamaţia, citită de regele Mihai, al cărei text fusese convenit şi aprobat, cu mai multe zile în urmă, de liderii Blocului Naţional - Democrat.

La aflarea ştirii că regimul antonescian a fost înlăturat, românii au trăit o stare euforică. Ei îşi puneau mari speranţe într-o evoluţie pozitivă a situaţiei interne şi internaţionale, în asigurarea păcii şi a unei existenţe materiale şi spirituale fără îngrădirile impuse de un regim dictatorial. Dar starea euforică s-a risipit în numai câteva ore.

În Proclamaţia către români li se cerea acestora să primească „soldaţii acestor armate [ale Naţiunilor Unite] cu încredere”. Armata româ­nă – în temeiul Proclamaţiei regale şi al directivelor şefului Marelui Stat Major, generalul Gheorghe Mihail – s-a desprins din frontul pe care îl sus­ţi­nuse până atunci în comun cu trupele germane, pentru a „reîncepe lupta alături de forţele armate ale acestora [Naţiunilor Unite] pentru elibe­rarea Ardealului de Nord”. Dar, în acelaşi timp, Naţiunile Unite continuau să considere România stat inamic, iar Armata Roşie trecuse la ocuparea ţării. S-a creat astfel, încă din noaptea de 23/24 august 1944, o stare de confuzie şi panică generală, pe care sovieticii au exploatat-o din plin. În acest context, Armata Roşie a dezarmat şi capturat peste 6.000 ofiţeri, 6.000 subofiţeri şi mai mult de 150.000 soldaţi. Linia fortificată Focşani -Nă­mo­loasa - Brăila a fost trecută, fără nici o rezistenţă, de armatele sovietice, care în câteva zile au ajuns la graniţa cu Bulgaria şi Iugoslavia. Practic, din seara zilei de 23 august 1944, România se afla în stare de război atât cu Ger­ma­nia, cât şi cu Uniunea Sovietică. Statutul ei internaţional era extrem de confuz, iar relaţiile sale diplomatice, ca şi inexistente.

Actul de la 23 August 1944 a îmbrăcat forma unei lovituri se stat, realizându-se a schimbare „la vârf”, fără modificări în profunzimea socie­tăţii româneşti.

Cum se întâmplă adesea în istorie, şi în cazul actului de la 23 august 1944 a existat o serioasă discrepanţă între speranţe şi realitate. Făp­tu­itorii lui, în frunte cu regele Mihai I, au dorit să scoată ţara dintr-un război distrugător, să încheie armistiţiul cu Naţiunile Unite şi să revină la regimul democratic. În realitate, după acest act au urmat ocuparea Români­ei de către Armata Roşie şi impunerea unui regim de tip bolşevic. Evoluţia istorică a României, ca şi a celorlalte state din zona centrală şi sud-este europeană, a fost determinată nu de factori interni, ci de acordurile dintre Marile Puteri – U.R.S.S., S.U.A. şi Marea Britanie.

Pe plan intern, 23 August 1944 a marcat revenirea României, pentru scurtă vreme, la un regim democratic.

Decretul - regal de la 3 august 1944 – prin care s-au repus în vigoare 37 articole din cele 138 ale Constituţiei din 1923 – a creat baza juridică a măsurilor adoptate de noul guvern şi, totodată, izvorul de drept pentru măsu­rile ulterioare. În fapt, acest decret a avut un caracter mai cuprinzător decât cele menţionate în textul lui, fiind aplicate şi alte prevederi ale Consti­tuţiei din 1923.

De la 23 August 1944, forma de guvernământ a înregistrat o nouă schimbare, fiind circumscrisă celei stabilite în 1866. România a redevenit o monarhie constituţională, suveranul exercitându-şi prerogativele în confor­mi­tate cu legea fundamentală din 1923. Partidele politice şi-au preluat activitatea legală, presa a fost eliberată din chingile cenzurii, iar dreptul de întrunire a devenit o realitate.

Actul de la 23 august 1944 a avut şi o mare importanţă inter­na­ţio­nală, deoarece a constituit o grea lovitură pentru Germania, contribuind la prăbuşirea întregului front hitlerist din Balcani şi la scurtarea războiului în Europa. Începând cu 23 august 1944, armata română (aproximativ 500.000 de oameni) a trecut la punerea în practică a programului noului guvern, luptând împotriva trupelor germane şi reuşind ca până la 31 august 1944 să elibereze două treimi din teritoriul naţional.

La 12 septembrie 1944, România a semnat Convenţia de armisti­ţiu cu Naţiunile Unite, prin care i se impuneau condiţii grele: plata a 300 mi­li­oane de dolari despăgubiri de război (în produse); o Înaltă Comisie Aliată de Control (sovietică) supraveghea respectarea Armistiţiului; frontiera româno-sovietică rămânea cea stabilită în iunie 1940. se mai prevedea că Transilvania „sau cea mai mare parte a ei” urma să fie restituită României, sub rezerva recunoaşterii acestei situaţii prin tratatele de pace; armata română urma să participe la lupte pe Frontul de Vest cu minimum 12 divizii de infanterie etc.