Evoluţia politică a României, de la semnarea armistiţiului şi până la abdicarea regelui Mihai, cunoaşte câteva etape distincte. Până la 6 martie 1945 putem vorbi de existenţa unui regim democratic embrionar care, în­cer­­când să se dezvolte, era împiedicat de o forţă externă ostilă. Totuşi, în aces­te prime luni, regula jocului politic a fost oarecum respectată, obstruc­ţiile venind tot mai frecvent pe măsura trecerii timpului. Regele este cel care numeşte guvernul, iar componenţa acestuia este oarecum relevantă pentru întreg spectrul, deşi există o înclinare exagerată spre stânga în raport cu realitatea.

De la 6 martie 1945 până la 30 decembrie 1947 esenţa regimului s-a modificat radical. Acceptat de către rege sub puternica presiune a ruşilor, guvernul Groza şi-a depăşit gradual atribuţiile, fiind la nivel politic, un puternic factor al sovietizării. Semnele încălcării Constituţiei sunt, şi ele, numeroase. Cel mai important s-a consemnat odată cu „greva regală” (august-decembrie 1945). Atunci suveranul a fost practic deposedat de o prerogativă esenţială: aceea de a numi şi destitui un guvern. Relativa detur­nare n-a fost confirmată prin desfăşurarea unor alegeri corecte. Rezultatul votului de la 19 noiembrie 1946 era un nou indiciu al ireversibilităţii involuţiei democraţiei în România.

După semnarea tratatului de pace (la 10 februarie 1947) s-a renunţat la orice subtilitate diplomatică. Au fost interzise partidele democratice şi chiar tovarăşii vremelnici de drum au fost înlăturaţi. Sub privirile pasive ale Occidentului, România devenea republică populară şi păşea spre un drum de tip stalinist.

Un rol esenţial în receptarea corectă a vieţii politice a anilor 1944-1948 îl joacă înţelegerea cadrului economic şi a condiţiilor de ordin social. Aceasta pentru că România a cunoscut rigorile a patru ani de război, fiind devastată, iar sistemul de comunicaţii funcţiona în mod deplorabil. De aici, a rezultat o rezistenţă ineficientă faţă de măsurile de sovietizare, iar ideo­lo­gia de stânga, abil prezentată, avea şanse de reuşită.

Dificultăţile economice au fost accentuate de condiţiile în care s-au aplicat prevederile Convenţiei de armistiţiu, de ocupaţia sovietică şi, apoi, de acordul comercial cu U.R.S.S. din mai 1945. în toamna anului 1944 situaţia era agravată de scoaterea de către ruşi a autorităţilor române din nordul Transilvaniei, de starea generală a Moldovei şi de prezenţa, potrivit unor surse, a peste 80.000 de dezertori ruşi. Eforturile depuse pentru reve­nirea la normalitate cunoşteau o piedică suplimentară în urma introducerii în circulaţie, de către organele sovietice din România, a rublei şi a leului comandamentului militar al trupelor sovietice (paritatea era: o rublă = 100 lei româneşti; un leu al comandamentului militar sovietic = 5 lei române­şti). Astfel, deşi guvernele Sănătescu şi Rădescu au depus o activitate susţinută, rezultatele nu au putut fi pe măsură. Aceasta cu toate că, la 25 septembrie 1944, au fost reconstituite cele 12 circumscripţii administrative în scopul unei descentralizări şi a distribuirii responsabilităţilor la nivelul judeţelor.

Eşecul redresării rapide a fost determinat, după cum am menţionat, şi de dereglarea sistemului de comunicaţii. În Moldova a fost lărgit ecarta­mentul liniilor ferate Iaşi – Ploieşti şi Cernăuţi – Focşani, ceea ce a dus la paralizarea liniilor secundare din zonă. La sfârşitul războiului, în iulie 1945, existau peste 350 km de linii cu ecartament rusesc. De asemenea, porturile de la Dunăre, dar şi Sulina şi Constanţa, au fost folosite după bunul plac al Armatei Roşii.

Imediat după înlăturarea lui Ion Antonescu, se constituia guvernul Constantin Sănătescu, care avea girul Blocului Naţional Democratic. Acest guvern, prin declaraţia din 24 august 1944 se angaja să înfăptuiască un re­gim democratic în care drepturile şi libertăţile democratice să fie garantate, să asigure participarea României la război alături de coaliţia antifascistă.

Printr-un decret regal  emis la 31 august a reintrat în vigoare Cons­tituţia din 1923. Acest decret se constituie într-un izvor de drept pentru măsurile legislative ulterioare. Prin el Consiliul de Miniştri a fost împuter­nicit să organizeze Reprezentanţa Naţională şi a stabilit că până atunci puterea legislativă să se exercite de către rege şi guvern. A fost abrogată întreaga legislaţie elaborată din 1940 până în 1944, prin care o parte a prerogativelor regale au fost preluate de Conducătorul statului.

La 10 octombrie 1944, decretul sus-menţionat a fost completat cu un nou articol care dădea dreptul Consiliului de Miniştri să ia măsuri împo­triva celor care au participat la instaurarea dictaturii. Au fost anulate, în fapt, art. 15 şi 101 din Constituţia din 1923 care prevedeau că nici o lege nu poate înfiinţa pedeapsa confiscării averilor şi că nu se pot crea tribunale excepţionale în vederea judecării anumitor persoane.

Sistemul de partid s-a refăcut, dar era mult diferit de cel interbelic. Asistăm acum la o creştere foarte mare a numărului de partide şi grupări politice, dintre care doar câteva erau viabile: Partidul Naţional Ţărănesc, Pa­r­tidul Naţional Liberal, Partidul Social Democrat, Partidul Comunist Român, Frontul Plugarilor. Este relevant faptul că, cu o singură excepţie – fas­­cismul, interzis prin lege – toate marile curente vor renaşte în noile condiţii.

În plus, măsurile preconizate de guvernele române au fost sabotate sistematic, cel puţin până la 6 martie 1945. Astfel, cabinetul Rădescu adop­ta, la 26 ianuarie 1945, o lege prin care urmărea, în special, eliminarea specu­­lei, controlul transporturilor de cereale, inventarierea disponibilităţilor existente în judeţe şi întocmirea unui plan general pentru aprovizionarea populaţiei şi îndeplinirea clauzelor armistiţiului. Efectele posibile ale legii au fost lovite de nulitate datorită intereselor politice ale Moscovei, care nu dorea un guvern puternic la Bucureşti, ci unul obedient.

În acest context, se înscrie şi agitaţia în legătură cu problema re­for­mei agrare. Aceasta a fost transformată într-o chestiune ideologică, motiv pentru care agricultura a suferit daune însemnate. Pe lângă dezorganizarea acestui sector extrem de important, putem aşeza şi un efect imediat: foa­me­tea din unele zone.

Un indicativ al crizei este, fără îndoială, scăderea drastică a nive­lu­lui de trai al populaţiei.

După 6 martie 1945, Partidul Comunist a preconizat un program pentru depăşirea crizei, prin soluţii pe termen lung. În acest cadru, indus­tria­lizarea era privită ca o necesitate. S-a încercat, de asemenea, atragerea capitalului străin care, în 1946, era de 62,7 miliarde lei. Rentabilizarea agri­culturii a fost considerată a altă supapă de scăpare. În acest sens, fer­me­le de stat şi centrele de închiriat maşini agricole au format Regia Exploatărilor Agricole, Zootehnice, Industriale şi Maşini Agricole (R.E.A.Z.I.M.). Dar, cu toate încercările, în 1947, productivitatea muncii reprezenta doar 40 % faţă de nivelul anului 1938, etalonul interbelic.

Preluând puterea într-o stare de haos economic, guvernul dr. Petru Groza a încercat să rezolve situaţia prin măsuri ce arau, în fapt, paşii spre so­cietatea de tip socialist. Pe aceeaşi linie, a măsurilor pre-socialiste, se înscri­e şi etatizarea Băncii Naţionale a României cu începere de la 1 ianua­r­i­e 1947. Această lege, ca şi propunerile Partidul Comunist Român privind re­dre­­sarea econo­mică şi refacerea monetară din 15 iunie 1947, acea în prin­ci­pal un caracter politic, afectând în primul rând pe liberalii din ambele fracţiuni.

Legea 287 din 15 august 1947, privind stabilizarea monetară, regle­menta raportul de schimb la 20.000 lei vechi pentru un leu nou, pla­fo­nând suma de schimb la 3 milioane lei vechi pentru salariaţi şi pensionari, 5 milioa­ne pentru familiile de agricultori şi 1,5 milioane pentru liber profe­sionişti. În realitate nu a fost o stabilizare ci o confiscare de avere. Efectul imediat a fost ruinarea completă a comercianţilor şi ţăranilor.

Deşi susţinea guvernul Groza, U.R.S.S. îl împiedica în realitate să redreseze economia României. Două elemente vin în sprijinul acestei afir­ma­ţii: crearea Sovrom-urilor şi acordul comercial din 8 mai 1945. Primele au apărut încă din 1945 ca societăţi cu capital mixt (româno-sovietic), pe bază de paritate, partea rusă preluând acţiunile deţinute de Germania. Astfel de societăţi au fost înfiinţate în toate ţările ocupate de Armata Roşie. So­vrom-u­rile erau o modalitate aparent legală prin care s-a obţinut spolierea economică a României, ca o formă suplimentară de exploatare pe lângă condiţiile impuse de armistiţiu.

Principalele companii de acest tip au fost, printre altele, Sovrompe­trol (care controla 30 % din industria petrolieră) şi Sovrommetal (cu uzinele confiscate de la Max Auschinitt), Sovromtransport (în navigaţie),  Sovrom-banc (Banca Sovieto-Română), Sovromlemn.

Practic, nu se poate înainta o cifră susţinută de o documentaţie serioasă privind suma totală a daunelor provocate de României de către U.R.S.S. prin intermediul Sovrom-urilor. Aceste societăţi au luat fiinţă în urma protocolului de colaborare economică dintre România şi U.R.S.S., din 8 mai 1945, semnat la Moscova de către Mircea Durma şi A. I. Mikoian.

În condiţiile în care, în multe zone, nu mai exista nici o forţă ca­pa­bi­lă să menţină ordinea şi legalitatea, consecinţele au apărut repede. A fost afectat stocul de cereale, dispărând şi orice posibilitate de a mai con­trola situaţia. De aici, au apărut regiuni lovite de o lipsă acută de grâu şi porumb. În plus preţurile au explodat. La începutul anului 1946, inflaţia era o ecu­a­ţie fără soluţie pentru guvern. Grija zilei de mâine era obsesivă.

Una din zonele cele mai puternic lovite a fost cea dintre Dunăre şi Marea Neagră, încă din septembrie – octombrie 1944, dar treptat întrea­ga ţară va fi afectată. În Moldova exista o situaţie specială. O parte din teri­to­riul ei fusese teatru de război, iar administraţia românească fusese retrasă de Antonescu înainte de 23 August. După această dată reinstalarea auto­ri­tăţilor administrative şi poliţieneşti române a fost împiedicată de sovietici. În multe oraşe prefecţii şi primarii au fost desemnaţi de Comandamentul sovietic. Cei mai mulţi dintre ei nu îndeplineau condiţiile cerute de lege, în special acelea de studii. Atât la oraşe cât şi la sate, funcţionează o poliţie compusă din elemente locale. în special la oraşe, această poliţie era formată din membri ai Partidului Comunist fără nici o pregătire de specialitate.

Sub conducerea premierului N. Rădescu, şi-a început activitatea o comisie interministerială, abilitată să rezolva cazul Moldovei. La 25 decem­brie 1944, aceasta lua o serie de hotărâri, cele mai importante fiind: numi­rea tuturor prefecţilor şi primarilor recomandaţi de comisie; reîntoarcerea de urgenţă a tuturor funcţionarilor publici, acceptaţi de comisiile de epuraţie; aprovizionarea populaţiei cu strictul necesar etc.

Rezolvarea stării de criză a Moldovei era însă dificilă, cu atât mai mult cu cât problema îmbrăca şi un aspect politic. Astfel, conferinţa pre­fec­ţi­­lor din zonă, desfăşurată la Iaşi (februarie 1945), vedea soluţia doar printr‑o re­for­mă agrară imediată şi instalarea unui guvern al Frontului Naţional Democrat.

Departe de a se ameliora, în 1945, situaţia ţării evolua spre colaps. În continuare administraţia sovietică acţiona în nordul Transilvaniei şi în portul Constanţa. În paralel continuau deportările, rechiziţiile, iar fabrici şi uzine întregi erau demontate şi trimise în Uniunea Sovietică.

Treptat, lipsa hranei a început să devină obsesivă. Rapoartele oficia­li­tăţilor vorbesc tot mai mult despre extinderea foametei şi a tifosului. Toate acestea făceau ca spitalele să fie arhipline şi, din nenorocire, în imposi­bi­litate de a interveni eficient, datorită absenţei medicamentelor. În zonele afectate de secetă şi foamete situaţia nu s-a ameliorat nici în 1947.

Atingerea unei crize atât de profunde a fost favorizată pe lângă si­tu­a­ţia generală postbelică, şi de abuzurile şi jafurile sistematice ale soldaţilor Armatei Roşii, aflaţi în trecere sau staţionaţi pe teritoriul României. Se impune precizarea că nu a fost vorba doar de simple excese datorate războiului, ine­rente am putea spune, care nu ocolesc nici o armată, oricât de disci­pli­na­tă ar fi. Este vorba despre o acţiune sistematică, de multe ori favorizată de pri­me­le eşaloane ale comandamentului sovietic, în scopul prezentării ima­ginii unei Românii neguvernabile. În acest fel se spera că Occidentul nu va pro­testa faţă de imixtiunea brutală a sovieticilor în afacerile interne ale Bucureştiului.

Analizând intensitatea şi modalitatea de acţiune a soldaţilor şi dezer­torilor din armata sovietică, observăm că perioada septembrie 1944 – februarie 1945 este critică. Apoi, după instalarea guvernul Groza şi înde­părtarea frontului, actele ostile s-au redus, fără a dispărea totuşi.

Premeditarea jafurilor este dovedită şi prin structura etnică a pri­me­lor trupe ruseşti pătrunse în România, formate din cazaci şi alte neamuri asiatice, recunoscute pentru cruzimea lor. Ei erau temuţi chiar de către popu­­laţia civilă din teritoriile Uniunii Sovietice prin care trecuseră. Cele mai multe jafuri aveau loc, de regulă, noaptea şi sub influenţa alcoolului.

Situaţia s-a generalizat la nivelul întregii ţări pe măsura avansării trupelor sovietice.

O altă coordonată a abuzurilor era reprezentată de cumpărăturile masive efectuate în marile oraşe, inclusiv în Bucureşti, de către soldaţii şi ofiţerii sovietici. Au fost semnalate cazuri în care ruşii cumpărau baloturi întregi de stofe, sute de perechi de ciorapi etc. De această stare de lucruri au profitat şi speculanţii indigeni, care achiziţionau mărfurile în vederea stocării prin intermediul sovieticilor.

Efectele s-au văzut repede, ducând la dispariţia de pe piaţă a arti­co­lelor de îmbrăcăminte, încălţăminte şi alimente de bază. Cazarea soldaţilor rămaşi pe loc, în special datorită atitudinii lor faţă de gazde, constituia o altă problemă delicată.

Încercările guvernelor române de a controla situaţia n-au avut prea mari şanse de reuşită. Exemplele încălcării legalităţii sunt prea numeroase pentru a insista asupra lor. O evaluare a distrugerilor de până în februarie 1945 nu poate fi decât aproximativă.

Deşi, după 6 martie 1945 şi apoi încheierea războiului s-au redus, incidente izolate continuă să se înregistreze până în 1947 şi chiar mai târziu.

Contextul internaţional de la sfârşitul celui de-al doilea război mon­dial a fost dominat de împărţirea sferelor de influenţă între marile puteri aparţinând Coaliţiei Naţiunilor Unite. În cadrul Conferinţelor de la Teheran (noiembrie – decembrie 1943), Yalta (februarie 1945) şi Postdam (iulie – august 1945), liderii U.R.S.S., S.U.A. şi Marii Britanii au convenit asupra organizării lumii postbelice. Winston Churchill, primul-ministru al Marii Britanii, aflat în vizită la Moscova în octombrie 1944, i-a propus lui Iosif Visarionovici Stalin un „acord de procentaj” privind statele din centrul şi sud-estul Europei; în privinţa României, proporţia era de 90 % pentru Uniu­nea Sovietică şi 10 % pentru Aliaţi (S.U.A. şi Marea Britanie). La rândul său, I. V. Stalin era convins că orice armată care ocupa un teritoriu îşi impunea acolo propriul regim politic.

Anii 1945-1947 au fost decisivi pentru soarta Europei. Continentul a fost împărţit în două: partea centrală şi de răsărit (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, România, Bulgaria, Albania) a trecut sub dominaţia sau influenţa sovietică, iar partea occidentală a devenit „Lumea Liberă”. Re­gi­­mul de la Moscova şi-a impus propriul său sistem social-politic în zona ocupată. Partea de vest a evoluat pe o linie democratică, beneficiind de sprijinul S.U.A.

În anii 1944-1947 au avut loc ample confruntări politice. Partidul Co­munist Român a devenit principalul instrument prin care Kremlinul şi-a impus linia politică în România. Acest partid a promovat o politică de alianţe în scopul atragerii de partea sa a cât mai multor forţe şi de a izola partidele istorice – Partidul Naţional-Ţărănesc şi Partidul Naţional-Liberal.

La 26 septembrie 1944 a publicat Proiectul de Platformă al Fron­tu­lui Naţional-Democrat, la care au aderat, alături de Partidul Comunist Român şi Partidul Social Democrat, Frontul Plugarilor, M.A.D.O.S.Z.-ul (Uniunea Populară Maghiară), sindicatele şi alte organizaţii. În octombrie 1944 s-a constituit Frontul Naţional-Democrat, care a declanşat o susţinută luptă pentru cucerirea puterii.

Sub presiunea Frontului Naţional-Democrat, la 4 noiembrie 1944 s‑a format un nou guvern, prezidat de Constantin Sănătescu, care avea un caracter politic; posturile ministeriale s-au împărţit între Frontul Naţional-Democrat, Partidul Naţional-Ţărănesc şi Partidul Naţional-Liberal. Din iniţiativa comuniştilor s-a declanşat campania de înlocuire a primarilor şi prefecţilor aflaţi în funcţie, cu membri ai Frontul Naţional-Democrat. Mi­nistrul de interne, naţional-ţărănistul Nicolae Penescu, a refuzat să con­fir­me asemenea „alegeri”, iar Frontul Naţional-Democrat a cerut înlocuirea lui. După o nouă criză politică, la 6 decembrie 1944, s-a creat guvernul condus de generalul Nicolae Rădescu, din care Penescu nu mai făcea parte, fapt ce reprezenta un succes al Frontului Naţional-Democrat.

În ianuarie 1945, liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej a făcut o vizită la Moscova, unde a discutat cu I. V. Stalin, care a sugerat începerea „asaltului decisiv” pentru cucerirea puterii politice de către Frontul Naţio­nal-Democrat. La 28 ianuarie 1945 a fost dat publicităţii Programul de guvernare al Frontul Naţional-Democrat, după care s-a trecut la organizarea unor mari manifestaţii împotriva guvernului Rădescu. În februarie 1945, la Frontul Naţional-Democrat a aderat Partidul Naţional-Ţărănesc, prezidat de Anton Alexandrescu (desprins din Partidul Naţional-Ţărănesc), şi s-a înche­iat un acord de colaborare între Frontul Naţional-Democrat şi gruparea liberală condusă de Gheorghe Tătărescu (exclusă din Partidul Naţional-Liberal). La 10 februarie 1945, Frontul Plugarilor a lansat un apel către ţărani, prin care aceştia erau îndemnaţi să ocupe pământurile moşierilor şi să realizeze „de jos” reforma agrară, promiţând că guvernul Frontului Naţional-Democrat va le­gi­­fera exproprierea marilor proprietari şi împroprietărirea sătenilor. În ziua de 24 februarie s-a desfăşurat în Bucureşti o manifestaţie a Frontului Naţio­nal-Democrat împotriva guvernului Rădescu, în timpul căreia s-au în­re­gis­t­rat altercaţii între participanţi şi forţele de ordine, 6 manifestanţi fiind omorâţi.

Cu puţin timp în urmă, între 4 şi 11 februarie 1945, avusese loc Conferinţa de la Yalta, la care liderii marilor puteri (U.R.S.S., S.U.A. şi Marea Britanie) au confirmat împărţirea sferelor de influenţă. Pe fondul tensiunilor politice din România, la 27 februarie, A. I. Vîşinski, primul locţiitor al comisarului poporului pentru afacerile externe ale U.R.S.S., s-a deplasat la Bucureşti, impunând regelui Mihai demiterea generalului Rădescu şi formarea unui nou guvern, prezidat de dr. Petru Groza.

După a tergiversare de câteva zile, la 6 martie 1945, regele a con­fir­mat guvernul Groza, alcătuit din reprezentanţii Frontului Naţional-Demo­c­r­at şi ai grupării Tătărescu. Formarea guvernului Groza marca o schimbare de regim, deoarece forţa politică decisivă era Partidul Comunist Român, care urmărea lichidarea adversarilor politici şi instaurarea unor structuri de tip sovietic în România. Primele acţiuni nu lăsau să se întrevadă adevărata esen­ţă a regimului. În urma unui schimb de telegrame între Petru Groza şi Stalin, la 9 martie 1945, partea de nord-est a Transilvaniei (care în noi­e­m­­brie 1944 trecuse sub administraţie sovietică) a fost reintegrată României. La 23 martie a fost legiferată reforma agrară, în baza căreia au fost expropriate 1.470.000 ha, dintre care 1.100.000 ha au fost împărţite la circa 990.000 familii de ţărani.

În zilele de 17 iulie – 2 august 1945 a avut loc, la Potsdam, Con­fe­ri­n­ţa liderilor Uniunii Sovietice, S.U.A: şi Marii Britanii. S-a discutat problema organizării Europei după încheierea războiului mondial, la 9 mai, prin ca­pi­tularea necondiţionată a Germaniei. Liderul naţional-ţărănist Iuliu Maniu a trimis la Conferinţa de la Potsdam mai multe memorii, prin care arăta că guvernul Groza nu avea un caracter democratic şi denunţa măsurile aces­tu­ia, îndreptate împotriva opoziţiei (cenzurarea presei, împiedicarea întrunirilor, arestarea unor adversari politici). Guvernele S.U.A. şi Mari Britanii au de­cis să nu se poarte discuţii de pace cu România şi Bulgaria, deoarece în aceste ţări nu existau guverne democratice. Pe de altă parte, Uniunea Sovietică a anunţat stabilirea de relaţii diplomatice cu România, începând din ziua de 6 august 1945. Cu o lună în urmă, la 6 iulie, Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. decisese decorarea regelui Mihai I cu cea mai înaltă distincţie sovie­tică – Ordinul „Victoria”.

La rândul său, monarhul român, sfătuit de liderii naţional-ţărănişti şi liberali, precum şi de reprezentanţii S.U.A. şi Marii Britanii în România, a cerut primului-ministru să demisioneze (21 august 1945). Sprijinit de oficialităţile sovietice, dr. Petru Groza a refuzat. În replică, regele Mihai s-a adresat celor trei Mari Puteri şi, până la primirea răspunsului, nu a mai contrasemnat actele guvernul, intrând în aşa-numita grevă regală.

În plină criză politică, s-a desfăşurat prima Conferinţă Naţională a Partidului Comunist Român (octombrie 1945). Programul adoptat viza in­du­s­trializarea ţării, desăvârşirea reformei agrare, creşterea rolului statului în economie. În funcţia de secretar general al Partidul Comunist Român a fost ales Gheorghe Gheorghiu-Dej.

La 8 noiembrie 1945 – ziua regelui Mihai – a avut loc în Bucureşti o mare manifestaţie antiguvernamentală. Cu acest prilej s-au produs cioc­ni­ri între opozanţii regimului şi „muncitorii” aduşi să spargă întrunirea din Piaţa Palatului Regal, înregistrându-se nouă morţi şi mai mulţi răniţi. Forţele de ordine au intervenit, operând numeroase arestări.

În decembrie 1945, Conferinţa miniştrilor de externe ai S.U.A., Marii Britanii şi U.R.S.S. a decis să acorde „sfatul” cerut de regele Mihai; astfel, în ianuarie 1946, în guvern au fost incluşi câte un reprezentant al Partidului Naţional-Ţărănesc şi al Partidului Naţional-Liberal, iar guvernul trebuia să organizeze alegeri libere, cât mai curând posibil. În februarie 1946, S.U.A. şi Marea Britanie au recunoscut guvernul Groza. După ce, în august 1945, marile puteri occidentale declaraseră că nu vor semna tratatul de pace cu un guvern nedemocratic, după şase luni au acceptat prezenţa delegaţiei României la Conferinţa de pace de la Paris. La rândul său, regele Mihai a primit „Legiunea de merit” din partea lui Harry Truman, pre­şe­din­tele S.U.A.

Campania electorală, lungă şi încărcată cu acuzaţii reciproce, s-a desfăşurat practic între forţele guvernamentale, organizate în Blocul Parti­delor Democrate (sub conducerea Partidului Comunist Român), şi opoziţia reprezentată de Partidul Naţional-Ţărănesc şi Partidul Naţional-Liberal. În timpul campaniei electorale s-a judecat aşa-numitul „proces al marii trădări naţionale”, în urma căruia Ion Antonescu, fostul conducător al statului, a fost condamnat la moarte şi executat (1 iunie 1946). Procesul a fost con­ce­put ca un mijloc de „demascare” a partidelor istorice, acuzate că au susţinut regimul dictatorial şi războiul antisovietic.

În octombrie 1946, Conferinţa de pace de la Paris a aprobat textul tratatului cu România, care prevedea reintegrarea nord-estului Transilvaniei la statul român şi anularea Dictatului de la Viena. Guvern Groza a folosit această hotărâre a marilor puteri în propaganda sa electorală.

Alegerile parlamentare desfăşurate în ziua de 19 noiembrie 1946 s‑au încheiat, potrivit datelor oficiale, cu victoria Blocului Partidelor De­mo­crate. Se pare că rezultatul fusese stabilit înaintea scrutinului, în ca­bi­ne­tul ministrului de interne, comunistul Teohari Georgescu. Partidele istorice au contestat vehement rezultatul alegerilor, adresând memorii de protest guvernului, regelui şi Marilor Puteri. La rândul său, Mihai I a acceptat să deschidă Adunarea Deputaţilor, citind mesajul Tronului, în ziua de 1 de­ce­m­brie 1946, act ce semnifica recunoaşterea legalităţii acesteia.

În perioada următoare s-a trecut la etatizarea Băncii Naţionale (decembrie 1946), instituirea controlului de stat în întreprinderi (iunie 1947), stabilizarea monetară (august 1947).

La 10 februarie 1947 a fost semnat, la Paris, tratatul de pace cu România. Trupele sovietice rămâneau pe teritoriul României până la sem­narea tratatului de stat cu Austria. După încheierea tratatului de pace a fost desfiinţată Înalta Comisie Aliată de Control, care a funcţionat în perioada armistiţiului. Astfel, nici măcar formal, S.U.A. şi Marea Britanie nu mai puteau influenţa evoluţia situaţiei din România, care a rămas, practic, sub ocupaţie sovietică.

În vara anului 1947, guvernul de la Kremlin a cerut statelor aflate sub dominaţia sa să respingă planul Marshall, propus de S.U.A., prin care se preconiza refacerea Europei devastate de război. Totodată, Uniunea Sovietică a decis să accelereze procesul de lichidarea a forţelor democratice din aceste ţări.

Pe acest fundal, sub pretextul că un grup de fruntaşi ai Partidului Naţional-Ţărănesc, sub conducerea lui Ion Mihalache, a încercat să pără­sească ilegal ţara pentru a constitui un guvern în exil (14 iulie 1947), s-a trecut la arestarea tuturor liderilor naţional-ţărănişti, iar Partidul Naţional Ţărănesc a fost desfiinţat. Procesul care a urmat (octombrie – noiembrie 1947) s-a încheiat cu grele condamnări pentru toţi arestaţii. În august 1947, Constantin I. C. Brătianu a suspendat activitatea Partidului Naţional-Liberal. Astfel, cele două partide istorice părăseau arena politică.

La 6 noiembrie 1947, Partidul Comunist Român a renunţat la tova­răşii de drum din gruparea Tătărescu, care a fost nevoită să părăsească guvernul pentru a face loc unor comunişti recunoscuţi pentru fidelitatea lor faţă de Moscova: Ana Pauker (la Ministerul de Externe) şi Vasile Luca (la Ministerul de Finanţe).

Ultimul obstacol în calea preluării integrale a puterii de către co­mu­nişti îl constituia monarhia. La 12 noiembrie regele a plecat la Londra, pen­tru a participa la căsătoria principesei Elisabeta a Marii Britanii. Înainte de a părăsi ţara, Mihai I semnase decretul prin care împuternicea guvernul ca, în lipsa sa, să întreprindă toate măsurile necesare conducerii ţării, inclu­siv numirile şi revocările de funcţionari. Era un „cec în alb” acordat guvernului, suveranul renunţând la prerogativele sale esenţiale.

În fapt, România era singura ţară din blocul sovietic care avea regim monarhic. Cehoslovacia şi Polonia erau republici încă din 1918, Iugoslavia din 1945, Albania şi Ungaria din 1946. evident, regele Mihai nu putea să neglijeze o asemenea realitate. De aceea, la Londra, a avut discuţii cu diferiţi oameni politici. Regele George al VI-lea i-a aranjat o întâlnire particulară cu ministrul britanic de externe, pe care Mihai avea să o descrie astfel: „Timp de peste două ore, mama mea şi cu mine i-am povestit toate evenimentele din ultimele luni. L-am întrebat atunci ce intenţionează să facă pentru a ne veni în ajutor.

– Nu vreau să vă las speranţe deşarte. Anglia nu este în măsură să facă nici cel mai mic lucru pentru dumneavoastră.

Un răspuns dur, dar care avea meritul sincerităţii! Pe moment am fost şocaţi. Anglia era totuşi una dintre cele trei Mari Puteri victorioase. Am înţeles atunci multe lucruri referitor la împărţirea lumii”.

Imediat după întoarcerea sa în ţară, la 22 decembrie, regele a avut o discuţie cu dr. Petru Groza, care a ţinut să precizeze că lumea s-a schimbat, că monarhia este trecătoare. Mihai I a declarat: „Nu înţeleg să mă opun lu­cru­rilor la care nu te poţi opune”. În aceeaşi zi, suveranul a semnat decretul de numire al fruntaşului comunist Emil Bodnăraş în funcţia de ministru de război. În discursul rostit la 24 decembrie 1947, cu prilejul prezentării no­u­lui ministru, dr. Petru Groza preciza: „Instalarea prietenului Emil Bodnăraş la acest minister nu este numai un schimb de titulari, ci are rosturile ei adânci”.

Aceste „rosturi” aveau să fie desluşite în numai câteva zile. La 29 decem­brie, Comitetul Central al Partidului Comunist Român a adoptat pla­n­ul de măsuri politice şi de siguranţă pentru înlăturarea monarhiei şi pro­cla­ma­rea Republicii, care urma să fie aplicat în ziua următoare.

În dimineaţa zilei de 30 decembrie 1947, regele i-a primit în audienţă, la Palatul Elisabeta din Bucureşti, pe dr. Petru Groza şi Gheorghe  Gheorghiu-Dej, care îl constrâng pe Mihai I să abdice.

A urmat şedinţa Adunării Deputaţilor, la care s-a luat act de abdica­rea regelui Mihai, iar România a fost proclamată Republică Populară. Deputaţii au ales Prezidiul Republicii Populare Române, alcătuit din cinci persoane: (C. I. Parhon, M. Sadoveanu, Şt. Voitec, Gh. Stere şi I. Niculi), care exercita puterea executivă conferită şefului statului până la adoptarea unei noi Constituţii.

BIBLIOGRAFIE

1. Baciu, Nicolae, Agonia României. 1944-1948, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990.
2. Constantiniu, Florin, Chiper, Ioan, Pop, Adrian, Sovietizarea României. Per­­cepţii anglo-americane, Editura Iconica, Bucureşti, 1993.
3. Giurescu, Dinu C., Guvernarea Nicolae Rădescu, Editura All, Bucu­reşti, 1996.
4. Hitchins, Keith, România. 1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
5. Onişoru, Gheorghe, Alianţe şi confruntări între partidele politice din Ro­­mâ­­nia (1944-1947), Fundaţia Academia Civică, Bucu­reşti, 1996.
6. Idem, Instaurarea regimului comunist în România, Bucureşti, f. ed., 2002.
7. Rusan, Romulus (editor), Anul 1946 – Începutul sfârşitului, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1996.
8. Scurtu, Ioan, Istoria contemporană a României (1918-2001), Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.
9. Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideia, Bucureşti, 1999.