După retragerea Armatei Roşii din România, regimul de la Bucu­reşti a continuat să aducă elogii Uniunii Sovietice şi conducătorilor ei, a luat măsuri represive împotriva celor care se opuneau, într-o formă sau alta, acestei orientări. Timp de circa un an s-au operat arestări, s-au orga­ni­zat şedin­ţe publice de „demascare” a duşmanilor socialismului, acţiuni ce aminteau de începutul anilor ’50. Ele erau menite să „adoarmă vigilenţa” Kremlinului, care trebuia să ştie că România constituia o „verigă puternică” a lagărului socialist.

Pe de altă parte, au început tatonări în diferite capitale din Occident, în vederea normalizării relaţiilor bilaterale, grav deteriorate după 1948. Delegaţii economice au vizitat S.U.A., Franţa, Italia, Republica Federală Germania şi late state, reuşind să rezolve problema bunurilor confiscate de Ro­mânia după cel de-al doilea război mondial. Pe această bază s-au încheiat acorduri între statul român şi firme occidentale, vizând mai ales domeniul tehnologiei.

Din 1960 a început un amplu proces de despvietizare a societăţii româneşti. Au fost desfiinţate rând pe rând Institutul „Maxim Gorki” (care a devenit Institutul de Limbi Străine), Librăria „Cartea Rusă” (prin desfiin­ţarea Librăriei pentru Cartea Străină), Muzeul Româno-Rus (Clădirea a intrat într-un lung proces de restaurare după care aici s-a amenajat Muzeul Literaturii Române).

S-a trecut la elaborarea de noi manuale şcolare, în care au fost rein­troduse personalităţile de marcă ale istoriei, literaturii şi ştiinţei româneşti. Statul a investit sume considerabile în învăţământ, ştiinţă şi cultură, s-au construit mii de şcoli, zeci de institute de cercetare, facultăţi, spitale, poli­cli­nici etc. Au fost restabilite contactele culturale cu Occidentul; limbile franceză, engleză, germană s-au reintrodus în şcoli (alături de limba rusă).

Regimul a devenit mai relaxat; din 1960 s-a trecut la eliberarea deţinuţilor politici, prin decrete succesive de amnistie. În august 1964 au fost puşi în libertate ultimii 10.000 de deţinuţi politici din România. Cei mai mulţi au primit pensii din partea statului, iar unii au fost reîncadraţi în vechile lor locuri de muncă, inclusiv în universităţi şi institute de cercetare ştiinţifică.

Politica economică a continuat să pună accentul pe industrializare, dar, alături de industria grea şi cea a construcţiilor de maşini, s-a acordat o mai mare atenţie industriei alimentare şi celei producătoare de bunuri de consum (confecţii, încălţăminte, articole electro-casnice etc.).

Direcţiile obligatorii ale procesului de industrializare erau consi­derate: electrificarea, mecanizarea complexă, automatizarea producţiei, chimizarea, creşterea şi dezvoltarea industriei constructoare de maşini. Industriei româneşti i s-au alocat fonduri considerabile. Au fost create capa­cităţi productive în toate judeţele, s-au electrificat majoritatea localităţilor ţării, au fost construite mari obiective industriale, au apărut noi ramuri şi subramuri economice.

În fiecare oraş s-a dezvoltat cel puţin o platformă industrială pu­ter­nică, creându-se numeroase locuri de muncă în industrie, servicii, sistemul sanitar, învăţământ etc. Rata acumulărilor necesare investiţiilor şi indus­tria­lizării a fost de 20-25 %, una dintre cele mai ridicate din lume.

După încheierea colectivizării agriculturii în 1962, s-a adoptat un amplu program vizând modernizarea acestei ramuri a economiei naţionale şi creşterea producţiei la hectar. De asemenea, s-au înfiinţat ferme legu­mi­cole, pomicole, crescătorii de păsări, porci, viţei etc.

Situaţia materială a populaţiei s-a ameliorat, ca urmare a rezultate­lor obţinute în industrie şi agricultură. A început construirea unor cartiere de locuinţe, apartamentele fiind acordate gratuit în folosinţă muncitorilor. A sporit numărul locurilor în staţiunile de odihnă şi tratament. Satul românesc tradiţional a suferit uriaşe transformări, înfăţişarea lui s-a schimbat din punct de vedere material (construcţii, drumuri, curent electric, autobuze etc.), cât şi spiritual, prin pierderea dorinţei ancestrale a ţăranilor de a lucra pământul.

La începutul anilor ’60, pe piaţa românească au reapărut unele produse din statele occidentale. Au fost achiziţionate filme, s-au organizat expoziţii, concerte festivaluri la care erau prezente personalităţi marcante atât din „lagărul” socialist, cât şi din Occident.

Au fost aduse unele modificări la Constituţia din 1952, înlăturân­du‑se restricţiile în privinţa exercitării dreptului de vot de către anumite categorii de cetăţeni. În 1961, la locul Prezidiului Marii Adunări Naţionale a fost creat Consiliul de Stat al Republicii Populare Române, organ al pu­te­­rii aflat sub controlul Marii Adunări Naţionale şi răspunzător în faţa acesteia pentru activitatea sa. La 21 martie 1961, Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost ales în funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat, iar Ion Gheorghe Maurer a devenit preşedintele Consiliului de Miniştri.

Cei doi lideri politici – Gh. Gheorghi-Dej şi I. Gh. Maurer – au fost artizanii politicii de independenţă şi suveranitate a României. Conducerea de la Bucureşti a profitat de conflictul dintre China şi Uniunea Sovietică pentru a-şi afirma propria sa poziţie, diferită de cea a Moscovei, în pro­blemele vieţii internaţionale, precum şi ale raporturilor dintre partidele comuniste şi muncitoreşti.

Un moment esenţial, cu larg ecou intern şi internaţional, s-a înre­gistrat în aprilie 1964, când s-a făcut publică şi într-o manieră categorică noua orientare a guvernanţilor de la Bucureşti. În Declaraţia cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale s-a afirmat că România promovează principiile suveranităţii şi independenţei naţionale, ale neamestecului în afacerile in­terne, avantajului şi respectului reciproc. Partidul Muncitoresc Român se pronunţa pentru recunoaşterea specificităţii naţionale, istorice, înţelegerea şi acceptarea diversităţii de condiţii ale dezvoltării fiecărei ţări.

În document se preciza: „Respectarea strictă a principiului potrivit că­­ruia toate partidele marxist-leniniste sunt egale în drepturi, a neames­te­cului în treburile interne ale altor partide, a dreptului exclusiv al fiecărui partid de a-şi rezolva problemele politice şi organizatorice, de a-şi desemna condu­ce­rea, de a-şi orienta membrii asupra problemelor politicii interne şi inter­na­ţionale, reprezintă condiţia esenţială pentru soluţionarea justă a pro­ble­melor divergente, ca şi a oricăror probleme pe care le ridică lupta lor comună”. În acest spirit, Declaraţia aprecia: „Nu există şi nu poate exista un partid părinte şi un partid fiu, partide superioare şi partide subordonate”. Cu alte cuvinte, România nu mai recunoştea supremaţia Uniunii Sovietice şi nici rolul conducător al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în re­la­ţiile internaţionale. Partidul Muncitoresc Român se considera responsabil pentru politica sa numai în faţa poporului român.

Declaraţia din aprilie 1964 a avut un mare ecou internaţional, mai ales în statele occidentale, care au apreciat-o – pe drept cuvânt – ca înce­pu­tul unei noi perioade în evoluţia politicii interne şi internaţionale a României, ca un act de independenţă faţă de Moscova.

 

 

BIBLIOGRAFIE

 

 

1. Betea, Lavinia, Lucreţiu Pătrăşcanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.
2. Bălan, Ion, Regimul concentraţionar din România 1949-1954, Fundaţia Academia Civică , Bucureşti, 1998.
3. Deletant, Denis, România sub regimul comunist, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997
4. Idem, Teroarea comunistă în România. Gheorghe Gheorghiu - Dej şi statul poliţienesc. 1948-1965, Editura Polirom, Iaşi, 2001.
5. Durandin, Catherin, Istoria românilor, Institutul European, Iaşi, 1998.
6. Fisher-Galaţi, Stephen, România secolului XX, Institutul European, Iaşi, 1998.
7. Frunză, Victor, Istoria stalinismului în România, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.
8. Georgescu, Vlad, Istoria românilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
9. Ioaniţiu, Cicerone, Rezistenţa armată anticomunistă din Munţii României 1946-1958, Editura Gândirea Românească, Bucureşti, 1993.
10. Ionescu, Ghiţă, Comunismul în României, Editura Litera, Bucureşti, 1994.
11. Raţiu, Anton, Cumplita odisee a grupului Lucreţiu Pătrăşcanu. Ade­văruri dureroase, vol. I-II, Bucureşti, 1996.
12. Scurtu, Ioan, Istoria contemporană a României (1918-2001), Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.
13. Soulet, Jean-François, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
14. Tănase Stelian, Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu - Dej, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.
15. Tismăneanu, Vladimir, Arheologia terorii, Editura Alfa, Bucureşti, 1996.
16. Idem, Fantoma lui Gheorghiu - Dej, Editura Univers, Bucureşti, 1995.
17. Verdery, Katherine, Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.