Viaţa politică internă în timpul celor doi ani de neutralitate a fost dominată de ideea războiului. În rândul celor două partide importante, au apărut semnificative diferenţe de opinii cu privire la neutralitate sau intervenţie. Conservatorii n-au reuşit să-şi păstreze măcar o aparenţă de coeziune. Un grup, condus de Al. Marghiloman şi T. Maiorescu, ce era în mod tradiţional progerman, se exprima în favoarea neutralităţii, dar dorea să fie menţinute bune relaţii cu Puterile Centrale. Un alt grup, mai mic, strâns în jurul lui N. Filipescu, cerea intrarea imediată a României în război de partea Antantei şi se situa astfel aproape de conservatorii democraţi ai lui Take Ionescu, care, la rândul lor doreau să se treacă la o acţiune imediată împotriva Austro-Ungariei. Cu toate că ambele grupări recunoşteau primejdiile unei acţiuni precipitate, ele erau impulsionate de nevoia de eliberare a Transilvaniei şi de realizarea unităţii naţionale. La polul opus se afla P.P. Carp cu o mână de susţinători. Aceştia insistau asupra necesităţii ca guvernul să-şi onoreze angajamentele asumate prin tratatele cu Puterile Centrale.
Ruptura definitivă între aripile Marghiloman şi Filipescu a avut loc la congresul partidului din 18 mai 1915. Cauzele erau adânc înrădăcinate: rivalitatea pentru conducerea partidului şi acutele divergenţe cu privire la politica externă. Eforturile ulterioare de a remedia ruptura şi de a reconstitui un Partid Conservator unit şi puternic au eşuat. Iniţiativa cea mai promiţătoare – „fuziunea” din 1916 a aripii Filipescu cu partidul lui Take Ionescu – a fost lipsită de substanţă şi nu a reuşit să ofere conservatorilor nici o şansă de revitalizare.
Take Ionescu şi un număr de conservatori democraţi vor participa, alături de liberali, la guvernul de uniune naţională format la 24 decembrie 1916 sub conducerea lui I.I.C. Brătianu, după retragerea în Moldova. Conservatorii lui Marghiloman au preferat să rămână în teritoriul ocupat de trupele Puterilor Centrale. În martie 1918 se formează un guvern condus de Al. Marghiloman, care-şi datora numirea în primul rând speranţei că, progerman fiind, ar fi fost capabil să îndulcească termenii păcii. Cu toate acestea, liderul conservator nu a obţinut nici un fel de concesii din partea Puterilor Centrale, termenii Tratatului de la Bucureşti din 7 mai 1918 fiind extrem de grei pentru România. Scurta guvernare a conservatorilor (martie – noiembrie 1918) avea să compromită definitiv Partidul Conservator, cu toate că în această perioadă a avut loc unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918).