Ca reacţie la apariţia Partidului Naţional Liberal în mai 1875, la 3/15 februarie 1880, 88 de oameni politici, între care Lascăr Catargiu, M. Costache-Epureanu, Al. Lahovari, g-ral I.Em. Florescu, P. Mavrogheni, T. Maiorescu, Th. Rosetti, Al. Ştirbei, T. Aslan ş.a. au semnat un program şi un statut şi, prin aceasta, actul de naştere al Partidului Conservator. Preşedintele noului partid a fost ales Manolache Costache-Epureanu. Organul de presă central era „Timpul” (apărut la 15 martie 1876), redactor şef fiind Mihai Eminescu.
Organizatoric noul partid avea structuri asemănătoare celui naţional-liberal, încadrându-se în structurile proprii acelei epoci. Nucleul conducător al partidului era un Club politic central, cu sediul la Bucureşti, alcătuit din cei 88 de membri fondatori şi din alţi membri permanenţi din Capitală sau din judeţe. Afară de clubul central se organizau comitete judeţene. Conducerea partidului o avea, statutar, un Comitet Permanent alcătuit dintr-un preşedinte, un vicepreşedinte şi cinci membri. Adunarea generală era factorul hotărâtor în luarea deciziilor la care participau membrii fondatori şi permanenţi ai Clubului Central şi fondatorii comitetelor locale.
Organizarea partidului era centralizată, comitetele judeţene fiind complet subordonate Clubului Central. În definitiv, acesta din urmă stabilea linia de conduită politică a partidului, căreia îi erau toţi datori să se supună.
Cu toate că s-au închegat ca partid după aceleaşi principii ca şi liberalii, conservatorii nu-i vor egala niciodată pe adversarii lor politici în disciplina de organizaţie. Dimpotrivă, întreaga istorie a organizaţiei politice conservatoare a reprezentat o succesiune de certuri, împăcări, din nou certuri, din nou împăcări, pentru că niciodată acestea din urmă nu erau depline. De unde venea această diferenţă între cele două partide de guvernământ ale României moderne? În primul rând, de la componenţa socială. La conservatori erau mulţi membri cu o foarte bună stare materială, formată din averi imobiliare, mai ales din pământuri, ceea ce dădea independenţă de mişcare şi o securitate garantată de regimul politic constituţional instituit la 1866. Evident că mulţi dintre aceşti mari proprietari, graţie independenţei lor economice, lăsau foarte adesea să se exprime individualismul, nu se încadrau în anumite reguli şi nu acceptau ceea ce nu voiau să accepte.
După moartea lui M.C. Epureanu în septembrie 1880, preşedinte al partidului este ales Lascăr Catargiu. Acesta din urmă începe o acţiune consistentă de organizare a partidului şi de atragere a unor personalităţi politice conservatoare rămase încă în afara partidului. Lui Lascăr Catargiu i-a urmat la şefia partidului Gheorghe Grigore Cantacuzino (1899-1907), P.P. Carp (1907-1913), Titu Maiorescu (1913-1914) şi Alexandru Marghiloman (1914-1925).
Începuturi programatice
Nu s-ar putea spune că de la început Partidul Conservator a avut ceea ce am numi un program politic. „Programul Partidului Conservator” publicat în februarie 1880 era prea general, lipsit de idei practice referitoare la organizarea economică, socială şi politică a României.
Cel care va încerca să creioneze o anumită gândire cu privire la modernizarea României a fost junimistul P.P. Carp. Acesta îşi va expune ideile într-un discurs ţinut în faţa Camerei la 30 martie 1881. Programul intitulat sugestiv „Era Nouă” arăta că în România modernizarea s-a făcut în mod defectuos, „de sus în jos iar nu de jos în sus”. Soluţiile de rezolvare a acestei stări, întrevăzute de P.P. Carp, erau: garantarea proprietăţii mici în mâinile ţăranului, o lege a cârciumilor, o lege a comunei rurale pentru a-i asigura autoadministrarea (pe linia unei descentralizări administrative), schimbarea legii tocmelilor agricole, crearea unui statut pentru meseriaşi, inamovibilitatea magistraturii, o altă lege şcolară în sensul celei propuse de Titu Maiorescu în 1876, diminuarea influenţei guvernamentale asupra Parlamentului ş.a.
„Era Nouă”, programul lansat de junimişti ale cărui detalieri vor veni mai târziu, era al întregii arii politice conservatoare. Era, de altfel, aria de manifestare politică a junimiştilor, niciodată altceva decât conservatori chiar dacă deosebiţi ca nuanţă. Ulterior, din tabăra conservatoare propriu-zisă se aduc noi precizări programatice în strânsă legătură cu problemele aflate la ordinea de zi. Astfel, se susţinea că Partidul Conservator consideră că orice sistem de organizare interioară a ţării trebuie să ia ca punct de plecare Constituţia. Conservatorii fac precizarea că ei susţin monarhia constituţională, egalitatea tuturor înaintea legilor, reprezentarea ţării prin patru colegii electorale.
Un alt moment de afirmare programatică a Partidului Conservator îl constituie revizuirea Constituţiei din 1884 iniţiată de liberali în sensul lărgirii drepturilor politice. Esenţialmente, conservatorii sunt împotriva revizuirii aşa cum o concepeau liberalii. Nu teama de democraţie pare să-i sperie, în primul rând, ci de „excesele” ei. O reformare a Constituţiei n-o văd deloc oportună şi găsesc numeroase „argumente”, în favoarea acestei atitudini. După ei, nu drepturile politice lipseau românilor atunci, ci bunul trai material, moral şi instrucţia. Drepturile politice nu puteau să premeargă dezvoltării economice. Dimpotrivă, relaţia dintre ele trebuia să fie inversă.
Conservatorii mai susţineau că România nu era pregătită să facă noi experienţe reformatoare; nu a cunoscut o practică destul de serioasă şi îndelungată a regimului reprezentativ ca să-şi poată permite inovaţii.
Direct sau indirect, reprezentanţii Partidului Conservator afirmau şi cu ocazia revizuirii Constituţiei din 1884, că dezvoltarea României trebuia să se facă în cadrele marii proprietăţi şi a privilegiilor politice existente.