Ideea creării unui partid social-democrat preocupa de mult pe socialiştii români, dar ea şi-a găsit concretizarea în 2 mai 1893 la Bucureşti. Cu această ocazie a fost adoptat programul politic. P.S.D.M.R. era „reprezentantul politic al proletariatului din România; acesta „apără şi reprezintă interesele tuturor claselor oprimate ale naţiunii”. Obiectivul său, utopic, era cucerirea puterii politice şi întemeierea societăţii socialiste prin socializarea mijloacelor de producţie şi de schimb. În acest scop, s-au formulat direcţiile principale de acţiune: lărgirea cadrelor democratice ale regimului politic (în primul rând prin dobândirea votului universal), îmbunătăţirea situaţiei maselor muncitoare prin adoptarea unei legislaţii a muncii, reforma radicală a sistemului agrar în favoarea ţărănimii ş.a.
Pe de o parte, programul P.S.D.M.R. prelua tezele lui Gherea din Ce vor socialiştii români?, iar pe de altă parte, reprezenta o elaborare programatică aliniată la principiile programului de la Erfurt al social-democraţiei germane, devenit model pentru organizarea partidelor social-democrate.
Cu toate că în program s-a introdus – la insistenţa lui C. Mille – şi ideea că social-democraţia din România se pronunţa pentru republică, în ansamblul său programul imprima mişcării socialiste un făgaş legal.
Congresul a ales Consiliul general al P.S.D.M.R., constituit din 5 membri: Ioan Nădejde, Al. Gh. Radovici, V. G. Morţun, C. Mille şi Al. Ionescu. Puterea în partid era exercitată efectiv de triumviratul Nădejde–Morţun–Radovici. Organul central de presă era „Munca” (1890-1894), urmat de „Lumea nouă” (1894-1900), „România muncitoare” (1902, 1905-1914), „Lupta zilnică” (1914-1916), „Socialistul” (1918-1921).
După întemeierea partidului, social-democraţii şi-au identificat propaganda în rândul diferitelor categorii profesionale, femeilor, tinerilor. Astfel, se vor constitui cluburi puternice în Galaţi, Ploieşti, Craiova, Turnu-Severin.
În aprilie 1894 s-au desfăşurat lucrările Congresului al II-lea al P.S.D.M.R. La propunerea lui V. G. Morţun, congresul a adoptat o moţiune în problema votului universal. De asemenea, s-a hotărât să nu se dea nici un sprijin electoral nici unui partid din opoziţie care nu va face propagandă pentru obţinerea imediată a votului universal. În aprilie 1895 va avea loc cel de-al III-lea Congres al P.S.D.M.R. Elementul muncitoresc va fi mai bine reprezentat în conducerea partidului (pe lângă Al. Ionescu în Consiliul general fiind ales I. T. Bangherean şi încă trei supleanţi).
La Congresul al IV-lea, desfăşurat în aprilie 1897, s-au înregistrat, pentru prima dată, divergenţe majore în partid, care n-au fost însă date publicităţii. V. G. Morţun era de părere că mişcarea socialistă nu va progresa atâta timp cât nu se va introduce votul universal. Pentru aceasta, în dezacord cu I. Nădejde, el preconiza trecerea la liberali, cu convingerea că, în timp de cinci ani, acţionând de acolo, se va obţine votul universal.
În perioada ce a urmat, deşi s-au înfiinţat noi cluburi muncitoreşti (Sulina, Piteşti, Constanţa), iar altele s-au reorganizat (Bârlad, Giurgiu), activitatea organizatorică a partidului, pe ansamblu, a stagnat. Au existat cluburi care şi-au încetat activitatea, numărul membrilor de partid a scăzut.
În primii ani ai existenţei sale (1893-1899), P.S.D.M.R. a organizat o serie de campanii politice prin care se pronunţa pentru introducerea votului universal, legiferarea repausului duminical şi a zilei de muncă de 8 ore, emanciparea femeii, încetarea abuzurilor administrative ş.a. De asemenea, a impulsionat procesul de organizare profesională (sindicală) a muncitorilor (în 1896 s-a creat Uniunea sindicatului breslelor); a sprijinit şi a condus mişcări greviste.
Adepţi ai luptei parlamentare, socialiştii au fost prezenţi în forumul legislativ al României (V. G. Morţun – 1888-1889, 1891-1899 şi I. Nădejde – 1888-1891). Ei au folosit tribuna parlamentară pentru a face cunoscute ideile şi programele social-democrate, pentru a apăra interesele muncitorimii, ale ţărănimii şi ale altor categorii sociale.
Inspirându-se din marxism, mişcarea muncitorească de la noi, deşi legalistă, se situa în opoziţie cu întreaga clasă politică şi cu autoritatea de stat. De aici deriva atitudinea ostilă a cercurilor politice guvernante faţă de P.S.D.M.R., mergând până la măsuri represive.
Dificultatea cea mai mare cu care s-a confruntat partidul social-democrat, încă de la apariţia sa, şi care, practic, era insurmontabilă, era aceea a bazei sociale. O pleiadă de intelectuali de stânga, cei mai mulţi formaţi în atmosfera liberală a centrelor universitare apusene, desfăşurau o vie activitate în cadrul partidului, dând vechii mişcări social-democrate o strălucire culturală remarcabilă. La P.S.D.M.R. au aderat mulţi meşteşugari, atraşi de cluburile muncitoreşti şi societăţile profesionale. Prin poziţia lor economică şi socială, aceştia nu puteau fi deosebit de receptivi la tezele marxiste, iar prin condiţia lor politică, în absenţa votului universal, nu puteau constitui baza unei mişcări politice de masă. La P.S.D.M.R. au aderat şi muncitori industriali, dar numărul lor era mic, la care se adăuga nivelul lor scăzut de viaţă, de cultură, educaţie civică şi politică. Din rândul lor se vor ridica elemente radicale ale mişcării, adepte ale unei tactici revoluţionare. Rezultă, deci, că spaţiul de acţiune al unei mişcări muncitoreşti în România era extrem de restrâns, comparativ cu ţările dezvoltate din Apus. De aici şi preocuparea constantă – dar fără prea mari succese – de a atrage în sfera mişcării socialiste ţărănimea.
Spre sfârşitul ultimului deceniu al secolului al XIX-lea, greutăţile cu care se confrunta P.S.D.M.R. erau numeroase şi diverse: numărul cluburilor şi al membrilor s-au redus; cluburile socialiste săteşti au fost desfiinţate; intelectualii nu mai erau atraşi de această formaţiune, alţii începeau să manifeste dezinteres; dezastrul financiar (ziarul oficial „Lumea nouă” îşi va înceta apariţia în noiembrie 1898).
În asemenea situaţii, s-au amplificat divergenţele din partid, îndeosebi dintre elita intelectuală conducătoare, adeptă a tacticii reformiste şi legale şi militanţii care se ridicau din rândul muncitorilor, promotori ai unei tactici radicale, revoluţionare. Criza partidului a devenit şi mai profundă o dată cu demisia liderului partidului, I. Nădejde, survenită la 21 februarie 1899.
În legătură cu soarta şi raţiunea de a fi a P.S.D.M.R., s-au cristalizat, treptat, câteva orientări în tabăra socialiştilor. Dacă marea majoritate a liderilor social-democraţi ajunseseră la concluzia că existenţa unui partid social-democrat nu se mai justifica în condiţiile concrete ale României de atunci, ei erau divizaţi pe tema modului în care ar fi urmat să se rezolve criza politică din mişcare. Marea majoritate a conducătorilor intelectuali social-democraţi (Morţun, Radovici, Atanasiu etc.) preconizau trecerea în bloc la P.N.L. Ei aveau convingerea că numai acest partid va putea înfăptui programul de transformări democratice pe care şi socialiştii îl preconizau.
Congresul al VI-lea al P.S.D.M.R. a constituit prilejul confruntării dintre diferitele grupări ale partidului. Acesta se va încheia fără a se lua o hotărâre concretă cu privire la viitorul partidului.
Elita intelectuală conducătoare social-democrată a trecut, aşa cum s-a anticipat, în bloc la P.N.L. Intrarea oficială a „generoşilor” în P.N.L. se va petrece în februarie 1900 cu ocazia unui banchet organizat la Bucureşti. Între aceştia se remarcau V. G. Morţun, I.C. Atanasiu, Al. Radovici, G. Diamandi ş.a.
Trecerea „generoşilor” la liberali a întărit aripa stângă condusă de Ion I.C. Brătianu, contribuind la promovarea în continuare a reformelor democratice.
Pe de altă parte, criza din 1899 încheia vechea mişcare social-democrată, legalistă şi cu o tentă romantică şi deschidea o nouă etapă, aceea a unei mişcări socialiste radicale, cu un pronunţat caracter muncitoresc.