Termenul de conservatorism a suferit o denigrare în ultimele secole de istorie şi civilizaţie europeană. O denigrare promovată deopotrivă de liberalismul şi democraţia triumfătoare, dar şi de ideologiile de stânga şi de extremă stângă. Termenul de conservatorism a servit ca antiteză progresului şi a devenit mai mult sau mai puţin o insultă. Nu-i mai puţin adevărat că au existat şi reuşite de analiză a conservatorismului în sens constructiv. Cele mai importante vin din cultura britanică şi germană.
În analiza conservatorismului trebuie mai întâi făcută distincţia între conservatorism şi tradiţionalism. Cel din urmă termen desemnează „o caracteristică universal umană”, exprimă tendinţa de a se ţine tenace de tradiţie, de neaderare decât cu greutate la nou. Această tendinţă a mai fost numită şi „conservatorism natural”. S-a încetăţenit însă denumirea de tradiţionalism, preferată de Max Weber. Tradiţionalismul este comportamentul contrapus iniţial oricărui reformism, este rezistenţa la orice nou. Conservatorismul este un fenomen specific modern, istoric. Conservatorismul politic este o „structură spirituală obiectivă”, faţă de subiectivismul indivizilor singulari, care acţionează în sens tradiţionalist. Cu alte cuvinte, tradiţionalismul este un concept sociologico - generalizant vechi de când lumea, în vreme ce conservatorismul este un concept istorico-sociologic care desemnează un fenomen modern, istoric şi sociologic determinant.
Conservatorismul român se aseamănă cu conservatorismul european în genere. Dar, spre deosebire de liberalism, el se revendică şi dintr-o realitate românească proprie, din tradiţii proprii. Fie şi parţial, el moşteneşte ideologic pătura conducătoare a Principatelor Române. Ca şi în cazul conservatorilor europeni, conservatorii români, începând cu prima generaţie pe care o ipostaziază strălucit un Barbu Catargiu, caută să reconcilieze moderaţia politică cu acceptarea de principiu a modernizării instituţionale.
În opinia lui Ion Bulei, la conservatori nu întâlnim o doctrină politică propriu-zisă. Putem vorbi doar de o orientare ideologică care nici ea nu se poate fixa lămurit însă. Putem vorbi de unele personalităţi care au ilustrat-o: Eminescu, Carp, Maiorescu, Rădulescu-Motru, Marghiloman. Putem vorbi de câteva direcţii ale acestei orientări. Nu însă de o doctrină ca sistem închegat de principii şi teze fundamentale. Înainte de toate, orientarea doctrinară conservatoare încearcă să răspundă chipului în care se dezvoltă civilizaţia românească în secolul al XIX-lea şi începutul celui următor.
Gândirea conservatoare românească se naşte din intersecţia a două discursuri concurente şi, până la un punct, conflictuale: cel generat de elita politică conservatoare, activând direct în cadrul diferitelor grupări şi partide politice conservatoare, până după primul război mondial, şi cel produs de intelectualii angajaţi în spaţiul public, definindu-se mai mult sau mai puţin polemic, ca fideli unei direcţii conservatoare.
Ceea ce îi uneşte, în diversitate, pe toţi aceştia este existenţa unui set de variante ideologice care conturează un imaginar politic conservator. În această ultimă categorie intră o serie de personalităţi considerate „conservatoare”: Mihai Eminescu, A.C. Popovici, Nicolae Iorga, Constantin Rădulescu-Motru ş.a.
Principala creaţie a conservatorismului şi cel mai însemnat produs teoretic al celei de a doua jumătăţi a secolului trecut la noi a fost teoria formelor fără fond. Aceasta a fost considerată de unii cercetători drept „un mod specific românesc” de a răspunde „provocării istoriei”, „o forma mentis românească”, „una din marile idei teoretice ale Europei”. Dincolo de obiective, trebuie observat că, indiferent de domeniul în care s-a manifestat, această teorie, prin introducerea spiritului critic, a dat modernizării României conştiinţa de sine. Prin „formă” se înţelege „civilizaţia importată” (legislaţia, sistemul politic, instituţiile de învăţământ, cultura în genere). Cu o terminologie din filozofia culturii, forma semnifică, de fapt, „civilizaţia, posibilă de împrumutat oricând şi de oriunde, pentru că se opreşte la straturile exterioare”.
La junimişti, forma era alcătuită din instituţiile moderne atât de repede şi necritic introduse la noi. Prin conţinut se se numea starea social-economică, dar nu numai ea. Ei i se alăturau cultura sufletească, psihologia naţiunii, moravurile şi caracteristicile ancestrale.
Teoria formelor fără fond a fost enunţată de Ion Eliade-Rădulescu, A. Russo, Barbu Catargiu, C. Negruzzi, I. Ghica, M. Kogălniceanu, Al. Odobescu, V. Alecsandri. Titu Maiorescu o va aminti pentru prima dată în eseul său „În contra direcţiei de astăzi în cultura românească”. Teoria va fi dezvoltată de Maiorescu în alte studii, dar şi de alţi intelectuali: Th. Rosetti, A.D. Xenopol, M. Eminescu, G. Panu, P.P. Carp, V. Burlă, de activitatea revistei „Convorbiri literare” şi în bună măsură de activitatea junimiştilor şi conservatorilor în genere în anii ’80 ai secolului al XIX-lea.
Teoria formelor fără fond constată marea discrepanţă dintre formele noi introduse în ţară prin procesul de dezvoltare a capitalismului în România şi fondul preexistent şi, de fapt, în bună măsură încă inexistent. Adică se constată o realitate: popoarele care intrau mai nou în sfera de cuprindere a capitalismului nu refăceau evoluţia celorlalte popoare mult mai înaintate pe această cale ci se puneau dintr-o dată „în planul activităţii”, supunându-se legii sincronismului şi a dominaţiei a ceea ce era superior asupra inferiorului. Fatal, apăreau greutăţi de asimilare a noilor forme, cu inerente inadvertenţe.
În accepţia susţinătorilor teoriei formelor fără fond, cadrul instituţional şi juridic capitalist creat în România nu era adecvat structurii social-economice a ţării; era o copie fără spirit critic a celui din Apus; noile forme aveau un caracter „străin” de particularităţile româneşti; între ele şi situaţia de fapt exista un decalaj. În altă ordine de idei, apărea o contradicţie între cultura naţională şi civilizaţia modernă, în defavoarea cele dintâi care risca să fie înăbuşită, falsificată.
Critica formelor noi a rămas întotdeauna în cultură şi în unele domenii ale vieţii sociale. Ea nu s-a manifestat deloc în economie, în tehnică, domenii în care dimpotrivă s-a căutat să se introducă forme noi. Critica nu s-a manifestat în marile chestiuni naţionale (unirea, independenţa).
Într-o altă ordine de idei, prin scrierile lui M. Eminescu, C. Rădulescu-Motru. A.C. Popovici, P.P. Negulescu, conservatorismul defineşte tradiţionalismul în România. În viziunea acestor teoreticieni, poporul român trebuie să pună la baza dezvoltării tradiţia proprietăţii şi pe cea religioasă precum şi credinţa în principiul monarhic.
De asemenea, în viziunea lui Eminescu, tradiţia înseamnă ţăranul şi modul său particular de a fi în lume. Veneraţia faţă de ruralitate, admiraţia faţă de dorobanţul întors de pe front şi abandonat mizeriei este reflexul situării polemice în raport cu o epocă a formelor fără fond, a cărei singură contrapondere este necorupta ţărănime eroică. Oamenii locului sunt depozitarii acelui simţ istoric dătător de echilibru.
Textele lui Eminescu, într-un alt palier, trimit către imaginea idealizată, cufundată în mit, a trecutului voievodal, transmiţând contemporanilor un tipar de conduită şi furnizându-le un îndreptar pentru regenerare viitoare. În acelaşi spirit, Eminescu, dar nu numai, vorbeşte despre solidaritatea dintre clase, despre armonia patriarhală dintre boier şi ţăran. Unitatea dintre cele două clase sociale, echilibrul şi solidaritatea, sunt temeliile unei lumi pierdute.
Prin contribuţiile lui V. Conta, A.D. Xenopol, T. Maiorescu, Al. Lahovari, C. Rădulescu-Motru, E. Speranţia, P.P. Negulescu, Al. Marghiloman, este definit evoluţionismul. Aceştia au preluat ideile evoluţioniste ale lui Herbert Spencer, care puneau accentul pe o dezvoltare lentă, gradată a societăţii. Progresul real, durabil, nu se poate face în România prin salturi; el nu poate fi decât rezultatul unei legături armonioase a trecutului cu prezentul. Instituţiile viabile ale unei societăţi se dezvoltă prin ele însăşi, prin progresul normal al societăţii.
Singurul tip de evoluţie acceptabilă într-o ţară în tranziţie era acela capabil de a integra achiziţiile trecutului, prevenind ruptura generatoare de traume şi aducătoare de tulburări. Rezerva conservatorilor este provocată de rapiditatea unor schimbări necontrolate, soldate cu efecte neprevăzute de radicalii aflaţi la originea lor. Este vorba, deci, de un program gradual. Mai mult decât o diferenţă de ritm, ne aflăm în prezenţa unei dezbateri privind „direcţiunea progresului”, pentru a recurge la o sintagmă folosită de Theodor Rosetti.
Reformismul prudent, inspirat de modelul englez, revine ca un laitmotiv în gândirea junimistă, formulată de P.P. Carp în „Eră Nouă” şi dezvoltată mai târziu de Titu Maiorescu. Acesta din urmă elogiază modelul politic englez, evoluţionist, contrapunându-l radicalismului revoluţionar francez. Detaşarea de paradigma paşoptistă modelează întregul canon maiorescian: prudenţa, preocuparea de a nu violenta ordinea existentă se traduce în apelul la menţinerea nemodificată a actului fundamental cu ocazia revizuirii de la 1884. Rezerva lui Maiorescu era una legitimă: până la ce punct puteam spera ca legile introduse să îşi producă efectele scontate, dacă nerăbdarea conducea la schimbarea lor intempestivă? Gradualismul era adus ca antidot la fervoarea schimbării necontenite. Evoluţia organică era contramodelul pe care conservatorii l-au avansat, privilegiind paşii mărunţi, lipsiţi de spectaculozitate (aparentă) în defavoarea marilor planuri de schimbare a întregii arhitecturi sociale.
O componentă importantă a gândirii conservatoare a constituit-o naţionalismul. Junimiştii mai ales, au dezvoltat o concepţie antisemită şi au încercat să pună în valoare elementul naţional românesc.
Conservatorismul român a fost potrivnic conceptului de egalitate, care-şi avea originea în concepţia burgheză a proprietăţii. Oamenii erau inegali prin natura lor, susţinea, spre exemplu, Al. Lahovari şi adevărata libertate era aceea de a lăsa fiecăruia posibilitatea să-şi dezvolte propria-i personalitate. P.P. Carp sau Barbu şi Lascăr Catargiu erau împotriva libertăţii abstracte a individului şi propuneau libertatea comunităţilor organice. Tot astfel, ei combăteau concepţia burgheză a proprietăţii şi propuneau o proprietate văzută ca o relaţie vie, reciprocă între proprietate şi proprietar, o fuziune între persoane şi lucruri. În acelaşi timp, conservatorismul românesc promova un reformism concret, imediat, posibil. De aici, toate programele de reforme conservatoare voiau să amelioreze, nu să schimbe şi mai ales nu să schimbe dintr-o dată.
Conservatorismul critică democraţia de masă şi cultivă spiritul de elită, neîncrederea în mase (uneori chiar dispreţul faţă de ele). Carp compara omul politic cu un medic şi poporul cu un pacient. De aici şi neîncrederea în inovaţiile rapide, pripite, în improvizaţiile din câmpul social, economic, intelectual, în schimbările de dragul schimbării. De aici, apărarea valorilor în cultură – idee scumpă Junimii – şi ideea că luminarea maselor trebuie să preceadă lărgirii drepturilor politice. Un principiu al diversităţii face ca inegalitatea, de statut şi avere, să fie acceptată ca un corolar natural al ordinii, iar egalităţii dintre indivizi să-i fie preferată libertatea, ca valoare supremă.
Din perspectiva modernizării şi dezvoltării economice a statului, conservatorii, punând în centrul atenţiei marea proprietate, au dezvoltat teza potrivit căreia România era o ţară eminamente agrară, industria urmând să deţină un loc secundar, acela de valorificare a resurselor agricole şi a bogăţiilor subsolului. Dezvoltarea economiei naţionale trebuia să se facă în strânsă legătură cu capitalismul străin, în acest sens dezvoltând aşa numita politică a „porţilor deschise”.
În concluzie, conservatorismul a potenţat societatea românească modernă cu valoare şi originalitate. Ceea ce a încercat conservatorismul în România a fost să păstreze şi să întărească individualitatea poporului român într-o vreme în care, prin legea dezvoltării sincronice a modernităţii, individualităţile îşi ştergeau contururile.
* * *
Conservatorii, partenerii liberalilor la conducerea ţării până în 1918, n-au fost o prelungire politică a fostei aristocraţii medievale, ci un partid al epocii moderne. Modernizarea României n-a fost patronată numai de liberali, în vreme ce conservatorii („forţele reacţionare” – cum au fost catalogaţi de multe ori) nu au avut alt rol decât să aţâţe forţele revoluţionare, să se opună din când în când şi apoi să capituleze. Realitatea a fost că patronajul s-a exercitat succesiv şi de unii şi de alţii, diferind uneori mijloacele, totdeauna ritmul, adesea procesele de intenţie.
Între 1880-1925, răstimpul existenţei lor în forme modern constituie, prefacerile au fost şi multe şi repezi în România. Ţara s-a schimbat nu numai ca întindere teritorială şi număr de populaţie prin Marea Unire, dar s-a schimbat structural. Conservatorii nu s-au putut acomoda cu ritmul prefacerilor. Neizbutind, au încercat să orienteze aceste prefaceri potrivit unor idei doctrinare şi programatice proprii. Dar soluţiile lor n-au avut nici îndrăzneala, nici atracţia şi, mai ales, nici aria de cuprindere socială necesară pentru a se impune. Ultima pagină a istoriei conservatoare se consumă fără glorie. Asociaţi cu detestaţii boieri, conservatorii nu au mai reuşit să se adapteze regimului sufragiului universal.
Bibliografie
A fi conservator, antologie, comentarii şi bibliografie de Ioan Stanomir şi Laurenţiu Vlad, Meridiane, Bucureşti, 2002
Scurtu, Ioan, Alexandrescu, Ion, Bulei, Ion, Mamina, Ion, Stoica, Stan, Enciclopedia partidelor politice din România 1859-2003, Editura Meronia, Bucureşti, 2003
Bold, Emilian, Agrigoroaiei, Ion, Partidele politice burgheze din România (1918-1940), Iaşi, 1997
Bulei, Ion, Sistemul politic al României moderne. Partidul Conservator, Editura Politică, Bucureşti, 1987
Idem, Conservatorismul românesc, în Doctrine politice. Concepte universale şi realităţi româneşti, Polirom, Iaşi, 1998, p. 84-93
Câncea, Paraschiva, Viaţa politică din România în primul deceniu al independenţei de stat, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974
Căpreanu, Ioan, Partide şi idei politice în România, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995
Conservatorismul român, analize contemporane şi texte clasice, număr special al revistei „Polis. Revistă de Ştiinţe Politice”, vol. 5, nr. 2, 1998, coord. Laurenţiu Vlad
Drăghicescu, Dimitrie, Partide politice şi clase sociale, Bucureşti, 1922
Dungaciu, Sandra, Doctrina conservatoare în Doctrine politice în România secolului XX, coordonatori Aristide Cioabă şi Constantin Nica, Editura Institutului de Teorie Socială Bucureşti, 2001, p. 103-137
Hitchins, Keitl, România. 1866-1947, Humanitas, Bucureşti, 1996
Hurezeanu, Damian, Sbârnă, Gheorghe, Partide şi curente politice în România, 1821-1918. Programe şi orientări doctrinare, Editura Eficient, Bucureşti, 2000
Idem, Conservatori şi conservatorism în România, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000
Iliescu, Adrian-Paul, Conservatorismul, în Doctrine politice. Concepte universale şi realităţi româneşti, Polirom, Iaşi, 1998, p. 73-83
Idem, Conservatorismul anglo-saxon, Humanitas, Bucureşti, 1996
Iordache, Anastasie, Originile şi constituirea Partidului Conservator din România, Paideia, Bucureşti, 1999
Iosa, Mircea, Lungu, Traian, Viaţa politică în România, 1899-1910, Editura Politică, Bucureşti, 1977
Iosa, Mircea, Lungu, Traian, Viaţa politică în România. 1899-1910, Editura Politică, Bucureşti, 1977
Istoria Românilor, vol. VII, tomul II, România Întregită (1918-1940), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 221-223
Lungu, Traian, Viaţa politică în România la sfârşitul secolului XIX (1888-1899), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967
Marghiloman, Alexandru, Doctrina conservatoare, în Doctrinele partidelor politice, Ediţia a II-a, Editura Garamond, Bucureşti, [1997], p. 155-165
Muşat, Mircea, Ardeleanu, Ion, România după Marea Unire, vol. II, partea I. 1918-1933, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 61-88
Netea, Vasile, Take Ionescu, Meridiane, Bucureşti, 1971
Nisbet, Robert, Conservatorismul, Editura DV Style, Bucureşti, 1998
Ornea, Zigu, Junimea şi junimismul, Editura Eminescu, Bucureşti, 1975, 1978, vol. I-II, 1998
Peneş, Gabriel, Take Ionescu şi Partidul Conservator-Democrat, 1908-1912, Editura Monteoru, Bucureşti, 1998
Rădulescu-Motru, C., Concepţia conservatoare şi progresul, în Doctrinele partidelor politice, Ediţia a II-a, Editura Garamond, Bucureşti, [1997], p. 64-90
Idem, Scrieri politice, antologie de texte, coordonator Cristian Preda, Editura Nemira, bucureşti, 1998
Savu, Al. Gh., Sistemul partidelor politice din România. 1919-1940, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976
Sbârnă, Gheorghe, Partidele politice din România 1918-1940. Programe şi orientări doctrinare, Editura Sylvi, Bucureşti, 2001
Stan, Apostol, Putere politică şi democraţie în România, 1859-1918, Editura Albatros, Bucureşti, 1995
Stanomir, Ioan, Reacţionarism şi conservatorism. Eseu asupra imaginarului politic eminescian, Editura Nemira, Bucureşti, 2000
Teoria formelor fără fond, antologie de Mihai Ungheanu, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1996
Zotta, C., Tulceanu, N., Partidele politice din România. Istoricul şi programele lor, Bucureşti, 1934