Geneza doctrinei politice social-democrate are la bază, pe de o parte, ideile socialiştilor utopici, iar pe de altă parte, ideile marxiste din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ideile socialismului utopic au apărut o dată cu manifestarea relaţiilor de producţie capitaliste care, deşi marcau un element de progres pe calea dezvoltării societăţii, generau, totuşi, în mod inevitabil, şi inegalităţi sociale. Ca o reacţie la această realitate, apar în domeniul gândirii social-politice idei egalitariste cunoscute sub numele de socialism utopic. Termenul de „utopic” s-a impus, mai ales, de la titlul lucrării lui Thomas Morus, Utopia, cuvânt provenit din limba greacă, însemnând ceva „fără loc”, „nicăieri”, adică ceva care nu poate să existe în realitate. De aceea, ideile socialismului utopic se referă la o construcţie imaginară, himerică, a unei societăţi viitoare.
Alături de lucrarea lui Thomas Morus stă şi Cetatea soarelui a lui Tomasso Campanella, în care se imaginează o societate în care relaţiile sociale bazate pe proprietatea privată, vor fi înlocuite cu relaţii bazate pe proprietatea obştească, care elimină exploatarea omului de către om şi în care munca devine obligatorie pentru toţi membrii societăţii, iar repartiţia bunurilor se realizează după necesităţi considerate modest, aproape austere.
Ideile socialismului utopic au fost teoretizate şi de alţi intelectuali precum Jean Meslier, Morelly, Mably, Babeuf, din secolul al XVIII-lea, care concepeau egalitarismul în mod rudimentar, prin uniformizarea vieţii sociale şi introducând, în afară de termenul de „socialism” şi pe cel de „comunism”.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea apar o serie de teoreticieni de marcă ai socialismului utopic: Saint Simon, Charles Fourier (Franţa), Robert Owen (Anglia), iar în Principatele Române Theodor Diamant.
Social-democraţia s-a inspirat şi din ideile socialiste ale lui Marx şi Engels, idei considerate ca aparţinând socialismului ştiinţific. Marx şi Engels considerau ca inevitabilă înlocuirea capitalismului cu o nouă societate, cea socialistă, reclamată de legile obiective ale dezvoltării sociale, bazată pe proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie şi lipsită de exploatare.
Trecerea de la capitalism la socialism trebuia să se înfăptuiască, potrivit concepţiei marxiste, pe calea revoluţiei socialiste menite să ducă la înlocuirea organizării politice vechi, bazate pe dominaţia burgheziei, la organizarea politică nouă, prin dominaţia clasei muncitoare. Deşi statul era conceput în termenii democraţiei reprezentative, ca o republică parlamentară, folosirea noţiunii de „dominaţie” a clasei muncitoare şi a celei de „dictatura” proletariatului, contravenea organizării democratice a societăţii. Doctrina politică social-democrată a preluat numai ideea organizării democratice a societăţii, iar tezele despre dictatura proletariatului se vor regăsi mai târziu în ideologia comunistă de tip marxist-leninist.
Social-democraţia este o ideologie modernă, reformistă. În proiectele ei raţionale şi reformiste, social-democraţia nu a avut ambiţia de a formula reţete economice şi politice universale, precum liberalismul, doctrină ce a mizat p mitul pieţei libere şi pe neintervenţia statului în economie, condamnând politicile sociale, pe care le considera doar consumatoare de resurse. Elementul central care distinge social-democraţia de liberalism se referă la rolul statului în economie şi la atitudinea faţă de egalitate. În această zonă se găsesc şi criteriile ce diferenţiază astăzi ideologiile de stânga de cele de dreapta. Stânga social-democrată militează pentru realizarea unei mai mari egalităţi sociale, promovând politici asistenţiale redistributive, iar dreapta liberală consideră că societatea este inevitabil ierarhică şi neegalitară, susţinând spiritul întreprinzător, iniţiativa privată şi jocul liber al pieţei.
În concepţia social-democrată, ideea de libertate este asociată organic ideii de egalitate a şanselor, drepturile politice şi civice sunt privite în conexiune cu cele sociale şi economice, iar în locul individualismului liberal este promovată ideea de solidaritate socială.
Dincolo de evoluţiile sale – utopic-premarxistă, revoluţionar-marxistă, reformist-antimarxistă –, socialismul apare ca o expresie ideologică de emancipare a mişcării muncitoreşti, formă politică de opoziţie faţă de capitalismul antreprenorial şi liberalismul clasic.
În general, termenul de social-democraţie desemnează ideea şi practica politică conform cărora reformele economice şi sociale în beneficiul populaţiei mai puţin privilegiate pot fi realizate în cadrul democraţiei, libertăţii şi sistemului parlamentar.
Între teoreticienii cei mai importanţi ai social-democraţiei din România până la cel de-al doilea război mondial se evidenţiază: Constantin Dobrogeanu-Gherea, Ioan şi Iosif Nădejde, V.G. Morţun, I.C. Atanasiu, Ilie Moscovici, Şerban Voinea, Lothar Rădăceanu, C.-Titel Petrescu.
Social-democraţia din România s-a dezvoltat în mod sincron cu cea internaţională. Între cele două războaie mondiale a depăşit faza sa clasică, intrând într-o etapă de tranziţie, de reformare interioară. Delimitându-se de socialismul revoluţionar, extremist, de factură leninistă, social-democraţia a adoptat reformismul politic şi social, potrivit căruia societatea se poate transforma din interior pe calea reformelor, a paşilor mărunţi, şi nu a saltului revoluţionar. Cu toate acestea, în această fază de tranziţie, social-democraţia mai păstra încă multe teze marxiste (lupta de clasă, caracterul de clasă al partidelor muncitoreşti ş.a.).
Din punct de vedere doctrinar, social-democraţia din România va fi profund marcată de ideile tratate de C. Dobrogeanu-Gherea. Preconizând, în principiu, necesitatea transformării socialiste a societăţii româneşti, social-democraţii considerau, în acelaşi timp, că în România nu erau create condiţiile obiective şi subiective care să facă posibilă cucerirea puterii politice de către proletariat. Dobrogeanu-Gherea pornea de la teza potrivit căreia „revoluţia socială” trebuie să se înfăptuiască mai întâi în ţările înaintate din punct de vedere capitalist, acolo unde condiţiile obiective – industrializarea, concentrarea averilor, masa mare a proletariatului – şi cele subiective – cultura şi conştiinţa proletariatului – au creat terenul favorabil pentru transformări sociale.
Încă din 1886 Dobrogeanu-Gherea (Ce vor socialiştii români?) a încercat să demonstreze că socialismul „nu-i plantă exotică şi că poate să se prindă bine şi pe pământul românesc”. În ansamblul său, programul elaborat de Gherea avea un caracter general – democratic, modern, progresist: votul universal, autonomie comunală, egalitatea femeii cu bărbatul, trecerea proprietăţii statului în stăpânirea comunelor etc. Gherea susţinea că socialismul se poate dezvolta şi într-o ţară agrară şi lansa teza dezvoltării ţărilor înapoiate în orbita celor avansate, insistând asupra sarcinilor social-democraţiei române.
În 1910, Gherea lansa conceptul de neoiobăgie şi susţinea că „amestecul hibrid de capitalism şi feudalism” constituia trăsătura specifică a relaţiilor agrare din România. Pentru înlăturarea rămăşiţelor semifeudale, a regimului neoiobag, atât de dăunător interesului social şi naţional, teoreticianul social-democrat preconiza limitarea marii proprietăţi, prin intermediul unor legiuiri corespunzătoare. în analizele sale, Gherea se îndepărtează de Marx, apropiindu-se mai mult de Karl Kautski. Chiar ideea de a face apel nu numai la muncitori, ci şi la mica burghezie sărăcită în lupta cu marele capital, îndeamnă la o asemenea apreciere.
Dobrogranu-Gherea, şi după el socialiştii români, plasau dezvoltarea economică şi socială a ţării într-un context larg, european. Sub influenţa marxistă, susţineau că România nu era menită să rămână pe vecie o ţară agricolă şi se străduiau să justifice nevoia de industrie, de proletariat şi de socialism. Ei nu negau importanţa agriculturii şi nici nu minimalizau gravitatea problemei agrare, dar nu aveau nici o îndoială că dezvoltarea viitoare a României, mai precis capacitatea ei de a depăşi subdezvoltarea economică, depindea de industrializare înainte de toate. Gherea făcea, astfel, din industrializare una din marile sarcini istorice care trebuiau îndeplinite de socialiştii români.
***
Influenţa exercitată de mişcarea socialistă asupra vieţii politice şi sociale din România a fost relativ neînsemnată. Slab reprezentaţi în Parlament – datorită, în principal, sistemului de reprezentare care favoriza pe cei cu avere – socialiştii nu au reuşit până la primul război mondial, şi nici după, să influenţeze prea mult activitatea politică şi guvernamentală. Cu toate acestea, din punct de vedere doctrinar, ideile socialiste vor influenţa decisiv procesul de democratizare a sistemului politic. Multe dintre principiile programatice social-democrate se vor regăsi, mai ales după 1918, în programele partidelor politice importante. Social-democraţia a reprezentat, pe drept cuvânt, din punct de vedere teoretic, cea de a treia cale de evoluţie şi modernizare a României.
Bibliografie
Carpinschi, Anton, Doctrine politice contemporane. Tipologii, dinamică, perspective, Editura Moldova, Iaşi, 1992.
Idem, Doctrina social-democrată, în Doctrine politice. Concepte universale şi realităţi româneşti, coord. Alina Mungiu-Pippidi, Polirom, Iaşi, 1998, p. 175-194.
Criek, Bernard, Socialismul, Editura D. V. Style, Bucureşti, 1998.
Dobrogeanu-Gherea, Constantin, Opere complete, Editura Politică, Bucureşti, vol. 1-4.
Giddens, Anthony, A treia cale. Renaşterea social-democraţiei, Polirom, Iaşi, 2001.
Hitchins, Keith, Mit şi realitate în istoriografia românească, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 105-214.
Hurezeanu, Damian, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Editura Politică, Bucureşti, 1973.
Hurezeanu, Damian, Sbârnă, Gheorghe, Partide şi curente politice în România. 1821-1918, Editura Eficient, Bucureşti, 2000.
Istoria românilor, vol. VII, partea a II-a, vol. VIII, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003.
Jurca, Nicolae, Social-democraţia în România 1918-1944, Editura Hermann, Sibiu, 1993.
Idem, Istoria social-democraţiei din România, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994.
Krasnosselski, Vladimir, Stânga în România. 1832-1948. Tentativă de sinucidere sau asasinat?, Danemarca, Editura Victor Frunză, 1991.
Moscovici, Ilie, Lupta de clasă şi transformarea socială, în Doctrinele partidelor politice, Editura Garamond, Bucureşti, [f.a.], p. 390-421.
Ornea, Zigu, Viaţa lui C. Dobrogranu-Gherea, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982.
Idem, Opera lui C. Dobrogeanu-Gherea, Bucureşti, 1983.
Petrescu, Constantin-Titel, Socialismul în România 1835 – septembrie 1940, Fundaţia Social-Democrată „Constantin-Titel Petrescu”, Bucureşti, 2003.
Sbârnă, Gheorghe, Partidele politice din România 1918-1940. Programe şi orientări doctrinare, Editura Sylvi, Bucureşti, 2002.
Scurtu, Ioan, Enciclopedia partidelor politice din România 1859-2003, Editura Meronia, Bucureşti, 2003.
Todea, Ioan, Istoria mişcării social-democrate de tineret din România (1848-1989), Fundaţia „Constantin-Titel Petrescu”, Bucureşti, 1998.
Vasile, Niculae, O istorie a social-democraţiei române, Editura Noua Alternativă, Bucureşti, 1997.
Voinea, Şerban, Socialismul marxist şi evoluţia socială în Doctrinele partidelor politice, Editura Garamond, Bucureşti, [f.a.].