Pin It

Reformele socio-politice (agrară şi electorală) au determinat modi­fi­­­­cări radicale în peisajul vieţii politice româneşti, inclusiv în sistemul parti­de­­lor politice. Una din primele urmări a fost restructurarea şi redimensio­na­rea scenei politice. Vechiul sistem de partid antebelic bazat pe două formaţiuni politice cu vocaţie parlamentară (Partidul Conservator şi Partidul Naţional Liberal), a fost înlocuit cu unul multipartid.

Principalele caracteristici ale sistemului partidist din România după primul război mondial au fost:

  1. Descompunerea partidelor conservatoare;
  2. Consolidarea poziţiilor Partidului Naţional Liberal;
  3. Înfiinţarea unor noi partide şi impunerea lor în viaţa politică;
  4. Integrarea în cadrul statului român a partidelor care au con­dus lupta pentru unirea provinciilor istorice cu patria mamă;
  5. Întemeiere Partidului Naţional Ţărănesc, care a devenit cel de al doi­lea mare partid de guvernământ (după Partidul Naţio­nal Liberal);
  6. Apariţia şi afirmarea partidelor aparţinând minorităţilor naţio­nale;
  7. Crearea şi impunerea în viaţa politică a unor organizaţii extre­miste, de stânga şi de dreapta.

Imediat după Unire asistăm la o pulverizare a vieţii de partid, care se menţine, cu mici excepţii, pe întreaga perioadă interbelică. Un număr con­si­derabil de formaţiuni politice se înregistrează în perioada 1919-1922, adică în etapa care corespunde primelor trei alegeri parlamentare, organizate în baza votului universal.

Chiar dacă facem abstracţie de grupările politice neînsemnate şi de dizidenţele temporare şi vom lua în calcul doar partidele care au participat la alegerile parlamentare, numărul de partide ne apare disproporţionat de mare: 10 în 1919, 11 în 1920, 12 în 1922. Cauzele pulverizării politice, ale disocierii de partid, sunt complexe, unele, desigur, greu sesizabile. Numărul mare de formaţiuni politice din perioada imediat următoare înfăp­tu­irii României Mari este, într-o oarecare măsură, firesc şi rezidă în însuşi procesul formării statului naţional unitar. Noile provincii unite cu Vechiul Regat au adus, o dată cu zestrea lor materială şi umană, şi o serie de orga­ni­zaţii politice cu caracter regional care au rezistat, o perioadă de timp, graţie structurii şi viabilităţii lor. Din această categorie de partide amin­tim, exe­m­pli­ficativ, Partidul Naţional Român din Transilvania, Partidul De­mo­­­crat al Unirii din Bucovina, Partidul Ţărănesc din Basarabia, pre­cum şi parti­de­le social-democrate din aceste provincii. Pe măsură ce s‑a desă­vâr­şit uni­fi­ca­rea administrativ-politică şi cultural-morală a ţării, formaţiunile poli­ti­ce pro­vinci­ale au dispărut, treptat, îndeosebi prin fuziunea cu alte partide, în funcţie de afinităţi ideologice şi programatice, de interese con­juncturale, dar mai ales din necesitatea de-a ieşi din regionalism.

Procesul de formare a României Mari a fost însoţit şi de apariţia pe arena politică a formaţiunilor politice ale mino­ri­tăţilor naţionale, fenomen care a contribuit şi el la proliferarea partidelor politice. După 1918, ca urmare a Unirii cu ţara a provinciilor aflate sub stăpâ­nire străină, structura etnică a populaţiei României a suferit modificări. După recensământul din 1930, primul efectuat după Unire, structura etnică a populaţiei se prezenta astfel: 71,9 % români, 7,9 % maghiari, 4,1 % ger­mani, 4 % evrei, 3,2 % ruteni şi ucraineni, 3,2 % ruşi, 2 % bulgari, alte minorităţi înregistrând procente de sub 1 %. În România interbelică cetă­ţe­nii români apar­ţinând naţionalităţilor conlocuitoare s-au bucurat de drepturi egale cu etnicii români, fapt confirmat de legile ţării şi, în primul rând, de Consti­tuţia din 1923. În acest cadru juridic şi instituţional, minorităţile naţio­nale au avut posibilitatea să-şi organizeze o viaţă culturală şi politică proprie, să-şi con­sti­­tuie formaţiuni politice proprii (Partidul Maghiar, Par­­tidul German din România, Partidul Evreiesc, Partidul Ţărănesc Ucrainean din Buco­­vina, Partidul Ucrainean din România ş.a.) sau să participe, din proprie iniţiativă, la activitatea celorlalte partide din spectrul politic românesc.

Schimbările şi deplasările intervenite în structura socială a ţării prin desfiinţarea marii proprietăţi funciare, ca şi lărgirea considerabilă a spa­ţiu­lui social în care se desfăşura activitatea politică, efect al introducerii votului uni­ver­sal, determină modificări spectaculoase în sistemul partidelor poli­ti­ce. Pe de o parte, dispare Partidul Conservator, până la primul război mondial cel de al doilea mare partid, pe de altă parte apar noi partide cu titulaturi demo­­cratice cum au fost: Partidul Poporului, Partidul Ţărănesc, Parti­dul Muncii ş.a.

Menţinerea şi chiar proliferarea unui mare număr de partide politice în primii ani postbelici au fost favorizate şi de reglementările electorale din 1918-1919, în baza cărora s-au organizat primele trei alegeri parlamentare. Acestea combinau principii din legislaţia belgiană şi cea elveţiană, au introdus sistemul reprezentării proporţionale, care a favorizat obţinerea unor procente remarcabile de voturi şi mandate şi, deci, supravieţuirea chiar a partidelor mici.

Începând cu a doua jumătate a primului deceniu interbelic survin noi modificări în evoluţia sistemului de partid din România. Fenomenul cel mai caracteristic al acestor ani îl constituie faptul că, spre deosebire de pe­rioa­da anterioară, când a avut loc o destrămare a vechilor structuri de partid şi o creştere a numărului de formaţiuni politice, se manifestă o tendinţă de pola­rizare, de reducere relativă a grupărilor politice. Astfel, în 1926 numă­rul partidelor politice participante la alegerile parlamentare se reduce la 7 faţă de 11 în 1920 şi se menţine relativ la acest nivel până la sfârşitul dece­niu­lui. Fenomenul cel mai semnificativ al simplificării vieţii de partid în această etapă şi cu rezonanţa cea mai adâncă în viaţa politică îl constituie dispariţia partidelor conservatoare. Partidul Conservator, care jucase un rol important în construirea României moderne, s-a dezintegrat o dată cu efec­tuarea reformei agrare şi adoptare votului universal. Procesul de disoluţie interioară a partidelor conservatoare de după război, continuând un proces anterior, este acum mult mai rapid. Dispariţia conservatorilor, în chip paradoxal, a simplificat şi complicat, în acelaşi timp, sistemul politic românesc. Simpli­fi­carea consistă în faptul că au ieşit două partide de pe o scenă politică suprapopulată, dar lucrurile s-au complicat prin vidul politic pe care l-au lăsat conservatorii, ca partid de alternanţă la guvern cu liberalii. Această ultimă consecinţă îşi va pune amprenta asupra dinamicii sistemului de partid, accelerând procesul asocierilor politice în sensul constituirii unui al doilea mare partid politic, capabil să contrabalanseze Partidul Naţional Liberal în lupta pentru putere.

Fuziunea grupărilor politice provinciale cu marile partide politice (mai noi sau mai vechi) a fost, aşa cum am mai relevat, principala moda­litate care a condus spre o polarizare a vieţii de partid, anulând, în parte, pulverizarea politică din primii ani de după primul război mondial. Plin de semnificaţii este faptul că micile formaţiuni politice au fost captate, în principal, dar nu exclusiv, de noile partide şi mişcări care s-au afirmat după război (Partidul Ţărănesc, Partidul Poporului, Partidul Naţional). Explicaţia rezidă în marea popularitate iniţială a acestor formaţiuni politice, deter­mi­nată de programele înnoitoare şi radicale pe care le anunţau, precum şi în disponibilitatea lor pentru fuziuni cu scopul clar de a-şi extinde raza de acţiune la nivelul întregului teritoriu naţional.

Concomitent cu procesul de asociere politică, preponderent la finele primului deceniu interbelic, a existat şi un proces invers, de disociere politică, soldat cu dizidenţe sau înjghebări de noi grupări politice. Fuziunile care se realizaseră în prima parte a primului deceniu interbelic, soldate cu dispariţia partidelor mici sau neviabile (regionale îndeosebi), au pregătit tere­nul pentru o nouă simplificare a vieţii de partid şi pentru restabilirea sis­te­mului de guvernare bipartid, afectat de dispariţia Partidului Conserva­t­o­r. La capătul unor lungi şi laborioase tratative, desfăşurate pe parcursul mai multor ani, la 10 octombrie 1926 s-a realizat fuziunea între cele două importante partide de opoziţie – Partidul Naţional şi Partidul Ţărănesc –, constituindu-se Partidul Naţional-Ţărănesc, al doilea mare partid politic de guvernământ al României interbelice. Întemeierea Partidului Naţional- Ţă­rănesc a marcat, totodată, încheierea etapei de regrupări politice, de simpli­­ficare şi limpezire a tabloului politic, a sistemului multipartid. La alege­­­rile parlamentare din 1928 se mai prezentau cu liste proprii doar 7 for­ma­ţiuni politice, dintre care doar două mai puteau emite pretenţii de guvernare.

Este important de subliniat faptul că polarizării vieţii politice din primul deceniu interbelic, exprimată prin reducerea considerabilă a nu­mărului partidelor politice, i-a corespuns şi o stabilitate guvernamentală, evidenţiată în primul rând de guvernarea liberală 1922-1926. Se poate aprecia că în primul deceniu interbelic s-au creat toate premisele pentru ca România să evolueze pe calea pluralismului politic în cadrul unui sistem parlamentar constituţional.

În cel de al doilea deceniu interbelic, România evoluează, în con­ti­nua­re, în cadrul unui sistem parlamentar-constituţional, dar apar procese şi fenomene noi care indică erodarea treptată a acestuia şi prevestesc pră­bu­şi­rea sa. Criza economică, din anii 1929-1933, puternic resimţită în România (ca ţară aflată în curs de dezvoltare), a întrerupt rapida dezvoltare din perioa­­da anterioară şi a fost însoţită de marasm economic şi social, de îngrijo­rare, dezamăgire şi derută a unei părţi considerabile a societăţii româneşti. În plan politic, aceste fenomene s-au tradus în insta­bi­li­­tatea guvernamentală (9 cabinete, toate naţional-ţărăniste, cu excepţia guvernului de „uniune naţio­nală” Iorga - Argetoianu) şi în creşterea con­si­derabilă a nu­mă­­rului par­ti­delor politice. Cea de-a doua parte a deceniului (1934-1938), pe fundalul unei continue şi accentuate dezvoltări economice şi al unei stabi­­li­tăţi guver­namentale, are ca dominantă o viaţă politică agitată, determi­­nată, în principal, de confruntarea dintre forţele politice apărătoare ale demo­craţiei parlamentare şi cele care se pronunţau pentru regimuri dicta­toriale. Alunecarea vieţii politice româneşti spre dreapta, deşi are şi cauze de ordin intern, se realizează într-un context internaţional euro­pean şi sub influenţa decisivă a unor factori exogeni. Sistemul partidelor politice a înregistrat, ca un sensibil seismograf, mutaţiile survenite în plan social economic, dar şi în ansamblul sistemului politic. Procesul pul­ve­ri­ză­rii politice, al fragmentării spectrului politic, cunoaşte în acest deceniu o inten­sitate şi frecvenţă fără precedent. Numărul partidelor po­li­tice care au fost înregistrate de comisiile electorale, deşi acesta nu este egal cu tota­li­ta­tea formaţiunilor politice, a cres­­cut de la 7 în 1928 la apro­ximativ 30 în 1937. În preajma ultimelor alegeri parlamentare din România interbelică mai solicitaseră recunoaşterea juridică încă 7 formaţiuni, după toate aparenţele de orientare naţionalist-şovină. Este firesc să ne punem, din nou, întrebarea ce factori au imprimat un asemenea curs dinamicii vieţii de partid? În primul rând, se constată o degradare şi o fărâmiţare ale marilor partide politice burgheze (Partidul Naţio­nal-Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal), care au fost cele mai afectate de convulsii interne. Aceste frământări interne, care au evoluat de la constituirea unor grupări în interiorul partidului respectiv şi până la dizi­den­ţe şi formarea unor noi partide politice, aveau cauze foarte diverse. Cea mai des invocată, şi pentru faptul că avea o motivaţie principială, a fost poziţia divergentă faţă de unele probleme majore ale ţării, cum ar fi criza dinastică (1926-1930), „restauraţia” carlistă (iunie 1930), tendinţele dicta­to­riale ale regelui Carol al II-lea, sistemul politic al ţării, atitudinea faţă de curentele şi organizaţiile extremiste etc. Frământări şi disoluţii în viaţa de partid au început să se manifeste cu acu­i­tate în timpul „crizei dinastice” şi mai hotărât după ce s-a pus capăt acesteia prin „restauraţia carlistă” din iunie 1930. Animat de tendinţe dicta­toriale, din chiar momentul urcării sale pe tron, regele Carol a trecut la punerea în aplicare a o serie de acţiuni vizând slăbirea sau dezintegrarea principalelor partide politice de guver­nă­mânt. Alimentând ambiţii politice, speculând nemul­ţumiri, făcând promisiuni, regele Carol al II – lea a racolat o serie de perso­nali­tăţi politice din cele două mari partide (Partidul Liberal şi Partidul Naţional-Ţără­nesc), stimulându-le ten­dinţele centrifuge. Vom asista, astfel, la dizi­denţele liberale ale lui Jean Th. Florescu (1929), Gheorghe Brătianu (iunie 1930) şi Constantin Argetoianu (decembrie 1930). Aceste dezidenţe se vor transforma în tor atâtea noi parti­de politice: Partidul Naţional Li­beral (Gheorghe Brătianu), Partidul Liberal-Democrat (J. Th. Florescu), Partidul Agrar (C. Argetoianu), care vor diviza şi mai mult spectrul politic, facilitând tendinţele dictatoriale ale monarhului. Aceste dizidenţe n-au reuşit, însă, să afecteze prea mult Partidul Liberal.

Acţiunile dezintegratoare carliste au fost îndreptate, deopotrivă, şi împotriva Partidului Naţional Ţărănesc. Acest partid era lipsit de coeziune internă, cele două aripi (naţionalii şi ţărăniştii) menţinându-se ca entităţi aproape diferite, fapt ce l-a făcut vulnerabil. În 1932, Grigore Iunian, vicepre­şedinte al P. N. Ţ., părăseşte partidul şi înfiinţează o nouă forma­ţiu­ne politică de tip agrarian – Partidul Radical Ţărănesc. Acţiunea lui Iunian a fost precedată de alte două sciziuni: gruparea condusă de dr. Nicolae Lupu, care a întemeiat Partidul Ţărănesc (februarie 1927); gruparea lui Constantin Stere care în 1930 părăsea P. N. Ţ., întemeind în mai 1931 Partidul Ţără­ne­sc ­– Democrat. Regele Carol al II-lea a jucat un rol importa­nt şi în alimentarea conflictului apărut între Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida -   Voevod, soldat cu excluderea celui din urmă din partid. Sciziunea a fost sti­mulată de rege şi s-a soldat cu crearea unei noi formaţiuni politice – Frontul Românesc –, grupare de extremă dreaptă.

Convulsii şi frământări, soldate cu dizidenţe şi sciziuni, s-au înre­gis­trat şi în alte partide politice, dar acţiunea dizolvantă a regelui Carol al II-lea a fost îndreptată cu precădere împotriva celor două mari partide – liberal şi naţional-ţărănesc – pentru că acestea, prin influenţa lor, puteau constitui un obstacol în calea ambiţiilor autoritare.

Într-o altă ordine de idei, contradicţiile, adesea înverşunate, dintre cele două partide de guvernământ (P. N. L. şi P. N. Ţ.), generate de poziţia lor diferită cu privire la aprecierea unor probleme economice şi politice fundamentale şi a luptei pentru putere, au generat , de asemenea,  fragilitatea sistemului pluripartid din România anilor ’30.

O cauză importantă a degradării vieţii de partid, inclusiv a exacer­bării conflictelor dintre partidele de guvernământ, a constituit-o disputa pentru câştigarea influenţei la palat, pe care Carol al II-lea a speculat-o cu abilitate în favoarea sa. Depăşindu-şi prerogativele conferite de Constituţia din 1923, regele s-a amestecat mai mult în actul guvernării, în numirea şefilor de guvern, eludând uzanţa ca această funcţie să fie încredinţată preşedintelui partidului respectiv etc.

Formaţiunile politice de extrema-dreaptă erau relativ lipsite de importanţă în ani ’20. Diferitele încercări din primii ani ai deceniului de a constitui o mişcare fascistă românească, după modelul aceleia din Italia lui Mussolini, n-au reuşit să atragă mai mult decât o mână de membri. Nici experimentele cu naţional-socialismul nu au avut o soartă mai bună. Până la sfârşitul deceniului, sloganurile lor în legătură cu schimbarea economică şi socială radicală au avut doar un slab ecou, mai ales pentru că economia era relativ stabilă, iar majoritatea populaţiei era încă încrezătoare că democraţia parlamentară va reuşi să rezolve problemele economice şi sociale presante.

La începutul anilor ’20 A. C. Cuza şi N. C. Paulescu au încercat să dea o formă organizată antisemitismului în creştere din universităţi, prin formarea Uniunii Naţional Creştine. În 1923, A. C. Cuza şi Corneliu Zelea Codreanu au creat Liga Apărării NaţionalCreştine, care şi-a propus în primul rând excluderea evreilor din toate domeniile vieţii economice şi culturale şi educarea tineretului în spirit creştin şi naţionalist. Între cei doi lideri vor apărea însă neînţelegeri determinate de deosebirile fundamentale privind scopul şi mijloacele de luptă ale Ligii. A. C. Cuza concepea Liga nu ca pe un partid, ci ca un focar al unei largi mişcări naţionale, aşezată dea­supra partidelor politice şi pleda pentru metode legale de luptă şi pentru o schimbare în conştiinţa populară prin intermediul educaţiei ca mijloc de atingere a scopului. Codreanu dorea cu tot dinadinsul să aibă la dispoziţia sa un partid bine organizat, care să se dedice unei agresive campanii antisemite şi care să fie gata să uzeze de toate mijloacele necesare pentru a-şi atinge scopul. Aceste deosebiri au condus în cele din urmă la o ruptură deschisă între cei doi, Codreanu şi adepţii săi formând propria lor orga­ni­zaţie Legiunea Arhanghelului Mihail în 1927.

Anii ’30 au fost deceniul crizei democraţiei româneşti. Criza econo­mică mondială a exacerbat problemele economice existente şi tensiunile sociale şi a stimulat astfel toate acele forţe care căutau să submineze guver­narea parlamentară. Criza a sporit atracţia antisemitismului în rândurile anumitor elemente ale societăţii, care au recurs la aceasta pentru a dobândi sprijin pentru tipurile lor particulare de naţionalism. O ascensiune deosebită cunoaşte în această perioadă Legiunea Arhanghelului Mihail care din 1930 şi-a creat o aripă politică militară intitulată „Garda de Fier”. În acelaşi timp, personalităţi politice de dreapta, precum Nae Ionescu şi Nichifor Crainic, au promovat un climat de opinie favorabil mişcărilor naţionalist-extremiste şi politicii autoritare.

 

 

Bibliografie

  1. Dogan, Matei, Analiza statistică a „democraţiei Parlamentare” din România, Editura Partidului Social-Democrat, Bucureşti, 1946.
  2. Idem, Despre partide şi jocul electoral. Imitarea democraţiei, parea I, în „Alternative”, Bucureşti, anul I, nr. 6, 1990.
  3. Drăghicescu, Dimitrie, Partide politice şi clase sociale, Editura Reforma Socială, Bucureşti, 1922.
  4. Ivan, Marcel, Evoluţia partidelor noastre politice în cifre şi grafice 1919-1932, Editura Kraft & Drotleff, Sibiu, [1934].
  5. Jurca, Nicolae, Dinamica sistemului partidist din România interbelică (1918-1938). Consideraţii, în „Alternative”, Bucureşti, anul II, nr. 11-12 (35-36), iunie 1991; nr. 13-14 (37-38), iulie 1991.
  6. Muşat, Mircea, Ardeleanu, Ion, Viaţa politică din România 1918-1921. Partidele politice, Editura Politică, Bucureşti, 1970.
  7. Idem, România după Marea Unire, vol. II, Partea I (1918-1933), Partea a II-a (1933-1940), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, 1988.
  8. Negulescu, P. P., Partidele politice, Bucureşti, 1926; ediţia a II-a, Editura Garamond, Bucureşti, [f.a.].
  9. Savu, Al. Gh. Sistemul partidelor politice din România 1919-1940, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.
  10. Scurtu, Ioan, Bulei, Ion, Democraţia la români 1866-1938, Humanitas, Bucureşti, 1990.
  11. Ştirban, Marcel, Din istoria României. 1918-1921. Probleme ale vieţii po­li­tice, economice şi sociale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987.