Istorie

Începuturile organizatorice

Cu toate că s-a constituit într-un fenomen social, politic şi spiritual de amploare în România interbelică, o dată intrată în tiparele răspândite de istoriografia şi propaganda comunistă, Legiunea Arhanghelul Mihail a fost redusă la o simplă „organizaţie teroristă de tip fascist”, „agentura hitlerismului” în ţara noastră.

Unilateralitatea abordării marxiste a fost depăşită o dată cu schimbarea regimului politic după 1989, care a permis apariţia unei literaturi cu caracter memorialistic, , deschiderea unor arhive, făcând posibilă apariţia unor lucrări mult mai obiective cu privire la Mişcarea legionară.

Crearea Legiunii, la 24 iunie 1927, a marcat un moment esenţial în afirmarea curentului de dreapta, de factură totalitară. Corneliu Zelea Codreanu afirma că întemeierea Legiunii Arhanghelul Mihail „a durat un minut”.

Înfiinţarea acestei organizaţii a trecut neobservată de opinia publică, iar prese nu a consemnat acest moment. Legiunea nu a fost înscrisă la Tribunal, deoarece Codreanu considera că noua organizaţie nu reprezintă un partid politic, ci o mişcare politică şi naţională, care nu se putea încadra în prevederile legale (program, statut, conducere aleasă). Membrii ei îşi ziceau legionari, iar conducătorul lor era Corneliu Zelea Codreanu numit „Căpitan”.

În momentul întemeierii, Legiunea nu avea sediu şi nici resurse financiare. Cei câţiva aderenţi se adunau într-o cameră de la Căminul Studenţesc Creştin din Iaşi.

Legiunea păşea în viaţa politică a României fără nici un program, deoarece – susţinea Codreanu – „ţara aceasta piere din lipsă de oameni, nu din lipsă de programe”, că „piatra unghiulară de la care porneşte legiunea este omul, nu programul politic”. Din „şcoala legionară va trebui să iasă un om nou, un om cu calităţi de erou. Un uriaş în mijlocul istoriei noastre, ca să lupte şi să biruiască împotriva duşmanilor Patriei”.

Caracterul totalitar al Legiunii rezultă din atitudinea sa politică, ostilă democraţiei, partidelor politice, parlamentului, votului universal, precum şi din modul de organizare şi conducere a acesteia.

Atacul principal a fost îndreptat împotriva sistemului democratic, întemeiat pe partidele politice. În opinia lui Codreanu, politicienii ofereau programe atrăgătoare pentru a înşela alegătorii. În fapt, ei erau un factor distructiv, trăiau în lene şi în petreceri scandaloase etc. O altă direcţie majoră de atac se îndrepta împotriva evreilor, asimilaţi cu comuniştii. În opinia legionarilor, evreii au invadat ţara, profitând de complicitatea politicienilor şi de spiritul tolerant al poporului român. Evreii nu produc nimic, ci numai exploatează şi urmăresc distrugerea statului român.

Asemenea idei fuseseră propagate şi de A. C. Cuza timp de mai multe decenii, dar aderenţa lor în rândul electoratului a fost redusă. Din acest punct de vedere, Legiunea Arhanghelul Mihail nu venea cu elemente noi, prin care să se impună în peisajul politic al României. Acest fapt este reflectat şi de rezultatul obţinut în alegerile parlamentare din 7 iulie 1927, când listele „Grupării Corneliu Zelea Codreanu” – titulatură sub care candida Legiunea – a obţinut abia 0,39% din voturi.

După eşecul în alegeri, C. Z. Codreanu şi-a concentrat atenţia spre organizarea Legiunii şi impunerea ei în viaţa politică a ţării. La 1 august 1927 a apărut primul număr al gazetei oficiale „Pământul strămoşesc”, care se tipărea la Orăştie, prin efortul preotului Ion Moţa.

Legionarii aveau obligaţia să se conducă după patru „linii”: 1. credinţa în Dumnezeu; 2. încrederea în misiunea proprie; 3. dragostea reciprocă; 4. cântecul – ca formă de manifestare a stării lăuntrice. Legionarii trebuiau să fie mai întâi ei „oameni noi”, „cu calităţi de erou”, un fel de prototip pentru românul de mâine. De aici, preocuparea pentru crearea unui mediu special, prin viaţa comună în cuib, în tabere de muncă, în organizaţia şi în „familia legionară”, după care legionarul va fi „trimis în mijlocul lumii: să trăiască, pentru a învăţa să fie corect; să lupte, pentru a se învăţa viteaz şi tare; să muncească pentru a se învăţa muncitor, iubitor de toţi cei ce muncesc; să sufere, pentru a se oţeli; să se jertfească, pentru a se deprinde cu depăşirea propriei lui persoane, slujindu-şi neamul”.

Pe lângă nucleul fondator (C. Z. Codreanu, Ionel Moţa, Ilie Gârneaţă, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu), vor adera la Legiune şi câţiva foşti militanţi în L.A.N.C., precum inginerul Gheorghe Clima, avocatul Mile Lefter, inginerul Blănaru. De Legiune s-au apropiat generalul Macridescu şi prof. Ion Găvănescul. Dar, în general, aderenţa a fost foarte slabă.

Organizarea Legiunii se făcea în condiţii extrem de grele datorită, în principal, problemelor financiare. La sfârşitul anului 1927 a fost lansat, prin gazeta „Pământul strămoşesc”, apelul către legionari de a aduce bani pentru achiziţionarea unei camionete. Acţiunea a avut succes şi, în februarie 1928, a fost cumpărată maşina dorită. Aceasta va deveni principalul mijloc de transport pentru fruntaşii legionari, constituind – pentru acei ani – un element eficient de propagandă politică.

Legiunea Arhanghelul Mihail n-a participat la alegerile parlamentare din decembrie 1928, înţelegând că nu avea nici o şansă în acea atmosferă de „psihoză colectivă” în favoarea Partidului Naţional Ţărănesc.

Organizarea Legiunii era bazată pe principii militare, pe existenţa unei ierarhizări stricte şi a unei supuneri totale faţă de autoritatea superioară. Celula de bază în structura organizatorică legionară era cuibul, alcătuit din 3-13 membri, sub comanda unui şef numit de căpitan. Toate organizaţiile dintr-un judeţ intrau în componenţa organizaţiei legionare judeţene. Unităţile organizate pe baza cuibului, existente într-o organizaţie legionară judeţeană erau:

1. Corpul Legionarilor, care îngloba pe legionarii de la 21 până la 28 de ani; ei erau membrii cei mai activi ai Legiunii;
2. Frăţiile de cruce (F.D.C), în cae intrau elevii de la 14 la 20 de ani; acestea se organizau numai la oraşe;
3. Cuiburile de fete (doamne), denumite şi „Cetăţui” când erau formate din elevele de la şcolile superioare;
4. Grupul Legionar Studenţesc Judeţean, purtând denumirea judeţului respectiv;
5. Organizaţia politică propriu-zisă, formată din oamenii mai în vârstă.

În ianuarie 1929, la Iaşi se va constitui Senatul Legiunii, compus din bărbaţi de peste 50 de ani. Aceştia nu erau aleşi, ci indicaţi de şeful Legiunii şi cooptaţi de Senat. Astfel, în Senat au fost numiţi: Hristache Solomon, gen. Macridescu, gen. Ion Tarnovschi, Spiru Peceli, col. Paul Cambureanu, Ion Butnaru, iar după câteva luni şi prof.univ. Traian Brăileanu.

Eforturile lui Codreanu de a impune Legiunea Arhanghelul Mihai în conştiinţa publică nu dădea rezultatele scontate. Mişcarea era puţin cunoscută; conducerea era asigurată de tineri neexperimentaţi, alături de care au venit câţiva bătrâni fără calităţi politice deosebite. Pentru a atrage atenţia opiniei publice, Codreanu a decis să recurgă la acţiuni spectaculoase. În vara anului 1929 a organizat două „marşuri educative” la Galaţi şi Focşani, al căror scop era dezvoltarea voinţei, acceptarea vieţii grele, impunerea obligaţiei fiecărui participant de a fi neînduplecat cu sine, de a nu ceda sub povara efortului. A urmat un nou marş în Bucovina şi Moldova, de la Rădăuţi la Neamţ. Populaţia a fost uimită, surprinsă şi i-a primit cu ospitalitate pe aceşti „băieţi tineri”, fără să înţeleagă prea mare lucru din mesajul pe care Codreanu dorea să-l inducă. Constatând eficienţa unor asemenea marşuri de propagandă, Codreanu şi-a extins aria în Transilvani şi mai ales în Basarabia.

Practicând un discurs politic nou, legionarii începeau să câştige teren, pe fondul deziluziilor produse de guvernarea naţional-ţărănească. Pe acest fond, Codreanu a decis să lanseze „o nouă organizaţie naţională, pentru combaterea comunismului jidănesc, în care să intre şi Legiunea Arhanghelul Mihail şi oricare alte organizaţii de tineri, peste deosebirile de partide”. Acestei organizaţii, în fapt un partid politic, i s-a dat numele de Garda de Fier (27 iunie 1930). Se avea în vedere participarea Gărzii de Fier în alegerile parlamentare, drept care s-a adoptat şi un semn electoral: crucea inspirată din gratiile închisorii.

Intenţia legionarilor de a „păşi în mase”, în 1929-1930, nu făcea parte dintr-o strategie prea originală, fiind inspirată din traiectoria fasciştilor italieni.

 Garda de Fier (1930-1933)

Garda de Fier – expresie politică a Legiunii – a avut o mai mare penetraţie în rândul opiniei publice, înlocuind-o pe cea a Legiunii Arhanghelul Mihail; membrii ei se numeau tot legionari şi acţionau pe baza ordinelor Căpitanului C. Z. Codreanu. În decembrie 1930, Garda de Fier a publicat un program, care conţinea o virulentă critică la adresa situaţiei economice, sociale şi politice din România şi propunea unele soluţii, precum ştergerea datoriilor făcute de ţărani, stârpirea corupţiei, pedepsirea celor care jefuiseră bunul public etc.

Curentul de dreapta câştiga teren în Europa, ceea ce influenţa, desigur, şi situaţia din România. Faptul că din 1929 România era înconjurată de state cu regim autoritar, de diferite nuanţe – exceptând  Cehoslovacia – constituia o încurajare pentru totalitarismul de dreapta. Susţinătorii acestui curent deveneau tot mai incisivi. Ei îşi îndreptau atacurile împotriva „bătrânilor”, care guvernau ţara şi care nu erau capabili să înţeleagă noile realităţi. Între cei care susţineau asemenea idei se evidenţiau: Mircea Eliade, Nae Ionescu, Sorin Pavel, Ion Nistor, Petre Pandrea, Nichifor Crainic ş.a.

Legiunea Arhanghelul Mihail – Garda de Fier căuta să-şi croiască drum în viaţa politică prin intensificarea activităţii sale. C. Z. Codreanu a decis, în vara anului 1930, să reia campania de întruniri în Basarabia, unde terenul părea propice pentru câştigarea de noi aderenţi. Beneficiind de sprijinul ministrului de interne Al. Vaida-Voevod, marşul legionarilor va fi autorizat. Supus unei puternice presiuni, din partea mai ales a presei democratice, guvernul a decis să retragă aprobarea pe care o dăduse pentru organizarea marşului. În faţa acestei situaţii, Codreanu a publicat Un apel şi un avertisment, în care arăta că interzicerea marşului era o victorie a inamicilor României, a evreilor.

În vara anului 1930, un eveniment senzaţional a reţinut atenţia opiniei publice: incendiul din localitatea Borşa (Maramureş). În luna iunie, o mică echipă trimisă pentru a face agitaţie antisemită în Maramureş – unde exista un important coeficient de populaţie evreiască – a provocat înfruntări şi ciocniri permanente cu jandarmeria. În cele din urmă, a stârnit un pogrom în Borşa, care s-a terminat cu incendierea cartierului evreiesc. Însuşi Codreanu a proslăvit cu ardoare exemplul.

Un alt moment de tensiune s-a înregistrat în Bucureşti, prin atentatul tânărului Gheorghe Beza asupra subsecretarului de stat Constantin Angelescu, în 21 iulie 1930, rănindu-l uşor. Codreanu n-a ezitat să-l susţină public, ceea ce la costat o scurtă detenţie. Toate aceste acţiuni erau condimentate, în plus, cu ameninţătoare proteste şi provocări care aveau drept ţintă presa evreiască şi guvernul. În luna decembrie, un alt legionar, Constantin Dumitrescu, a tras asupra lui Emil Socor, directorul ziarului de centru-stânga, cu capital evreiesc, „Dimineaţa”. Ca urmare Codreanu a fost din nou arestat iar în ianuarie 1931, ministrul de interne, care acum era Ion Mihalache, mai democrat decât predecesorul său Vaida, a decretat scoaterea Gărzii de Fier în afara legii. Cu toate acestea, Codreanu a fost achitat.

În aceşti ani, Garda de Fier a cunoscut o evoluţie ascendentă. Dacă în 1929 avea 40-50 de cuiburi, cu mai puţin de 1.000 de membri, la sfârşitul anului 1930 ajunsese la 11 „batalioane” cu aproximativ 6.000 de membri. Aceste „batalioane” erau repartizate astfel: Galaţi, Câmpulung (Suceava), Turda, Fălciu, Dorohoi, Iaşi, Galaţi, Cahul, Borşa, Bereşti (Iaşi), Bucureşti şi Orăştie. Legiunea îşi constituise structuri organizatorice pe aproximativ 15% din teritoriul naţional.

La 8 noiembrie 1930 a fost inaugurat sediul central al Gărzii de Fier în Bucureşti, într-un spaţiu aflat pe Calea Victoriei (pasajul Regina Maria), pus la dispoziţie de un negustor macedonean.

În iunie 1931 „Gruparea Corneliu Zelea Codreanu” a participat la alegerile parlamentare, dar a obţinut doar 1,05% din totalul voturilor. Candidând în alegerile parţiale din judeţul Neamţ, în august 1931, Codreanu a reuşit să obţină victoria în confruntarea cu reprezentanţii principalelor partide democratice (P.N.Ţ. şi P.N.L.). Astfel, pentru prima dată de la înfiinţarea sa, Legiunea a devenit o organizaţie parlamentară.

În activitatea practică, Legiunea a îmbinat activitatea legală (organizarea de întruniri publice, difuzarea de manifeste şi broşuri, luări de poziţie de la tribuna Adunării deputaţilor etc.) cu cea ilegală sau la limita legalităţii (admonestarea adversarilor politici, inclusiv a forţelor de ordine, a unor cetăţeni – mai ales evrei, recrutarea de informatori din rândul lucrătorilor în aparatul de stat etc.). Întreaga activitate a legionarilor se desfăşura sub semnul naţionalismului agresiv, ei considerându-se singurii reprezentanţi autentici ai poporului român, ceilalţi oameni politici fiind străini sau vânduţi străinilor.

Din iniţiativa lui Corneliu Zelea Codreanu s-au constituit, în mai 1933, „echipele morţii”, alcătuite din legionari „curajoşi”, capabili de orice sacrificiu. În cadrul organizaţiei se cultiva „cultul morşii”, apreciindu-se că jertfa de sine va aduce nu numai „salvarea neamului românesc”, dar şi „marea bucurie a învierii”.

Unele carenţe ale democraţiei din România, în primul rând modul de schimbare a guvernelor şi desfăşurarea alegerilor parlamentare, dar şi afacerile la care au recurs unii lideri politici au creat terenul prielnic pentru activitatea forţelor extremiste. În alegerile parlamentare din iulie 1932, „Gruparea Corneliu Zelea Codreanu” a obţinut 2,37 din voturi şi 5 locuri în Adunarea Deputaţilor.

În susţinerea şi propagarea ideologiei legionare un rol important l-au avut revistele „Axa”, „Calendarul” şi ziarul „Cuvântul”.

În martie 1932, din iniţiativa lui Nicolae Iorga, Garda de Fier a fost scoasă din nou în afara legii, dar, ca şi în ianuarie 1931, nu s-au luat măsuri energice pentru desfiinţarea efectivă a acesteia. De altfel, aşa cum am arătat anterior, peste câteva luni „Gruparea Carmen Zelea Codreanu” avea să participe la alegerile parlamentare, obţinând un nou succes.

Opiniile guvernanţilor, faţă de Mişcarea Legionară erau împărţite. Al. Vaida-Voevod, - prim-ministru în perioada ianuarie-noiembrie 1933 – a văzut în Legiune o forţă politică ce putea fi contrapusă comuniştilor. Pe de altă parte, Armand Călinescu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne, a cerut organelor din subordinea sa măsuri de împiedicare a activităţii legionarilor.

Schimbarea guvernului naţional-ţărănesc şi venirea liberalilor în frunte cu I.G. Duca la conducerea ţării va determina o schimbare radicală a autorităţilor faţă de legionari. I.G. Duca promisese guvernelor de la Paris şi Londra, încă din vara anului 1933, când a făcut un turneu în Occident, că sub conducerea P.N.L., România va continua politica externă tradiţională şi va lua măsuri drastice împotriva Mişcării Legionare, pe care o acuza că urmărea să schimbe orientarea politicii externe a ţării spre Germania lui Hitler.

Mişcarea Legionară se consolidase din punct de vedere organizatoric, astfel că, în perspectiva alegerilor parlamentare din decembrie 1933, a pregătit liste de candidaţi în 68 din cele 71 de judeţe ale ţării.

Încă de la instaurarea guvernului liberal condus de I.G. Duca, forţele de ordine au primit dispoziţii să împiedice propaganda electorală a legionarilor; în mai multe localităţi din ţară s-au înregistrat ciocniri între jandarmi, poliţişti, pe de o parte şi legionari, de cealaltă soldate cu răniţi de ambele părţi şi chiar cu morţi din rândul legionarilor.

În ultima zi de depunere a listelor electorale, 9 decembrie 1933, s-a dat publicităţii un Jurnal al consiliului de Miniştri prin care Garda de Fier era scoasă în afara legii. A doua zi, guvernul a constatat că Legiunea Arhanghelul Mihail – Garda de Fier nu era înscrisă la Tribunal, deci nu putea fi dizolvată, iar „Gruparea Corneliu Zelea Codreanu” fusese acceptată în alegerile anterioare. De aceea s-a adoptat un nou Jurnal, în care se preciza că hotărârea din 9 decembrie „se aplică întru totul şi organizaţiilor neînregistrate, inclusiv «Grupării Corneliu Zelea Codreanu˛”. Totodată, guvernul a interzis presa legionară şi a arestat mai mulţi fruntaşi ai legiunii.

Decizia guvernului a fost criticată de toate partidele din opoziţie, precum şi de unele ziare independente.

În seara zilei de 29 decembrie 1933, prim-ministrul I.G. Duca a fost asasinat pe peronul gării din Sinaia de o echipă formată din trei legionari. Asasinatul a fost considerat atunci ca fiind actul unei organizaţii politica care-şi fixase ca obiectiv lichidarea adversarilor politici.

Sub impresia actului comis de legionari, guvernul condus de dr. Constantin Angelescu a instituit starea de asediu şi cenzura, a arestat numeroşi legionari, precum şi susţinători ai acestora, între care Nae Ionescu şi Nichifor Crainic, a suspendat gazetele pro-legionare („Cuvântul”, „Calendarul”, „Axa”). În aprilie 1934 a fost adoptată legea pentru apărarea ordinii de stat, prin care guvernul era împuternicit să dizolve organizaţiile care periclitau ordinea politică şi socială. Legea avea un caracter antilegionar, deoarece viza grupările politice „care în propaganda ideologiei sau în executarea programului lor, vor propaga sau săvârşi acte de violenţă organizată, care pun în pericol siguranţa ordinei de stat sau a ordinei publice de stat sau a ordinei sociale”; cele care „în propaganda lor recurg la formaţiuni de luptă înarmate”, care folosesc „uniforme, costume speciale, steaguri sau orice alte embleme care învederează participarea la activitatea unei grupări politice dizolvate” etc.

Dacă în decembrie 1933 a existat un curent de opinie extrem de puternic de condamnare a atentatului, treptat acesta s-a atenuat, pe prim plan trecând dezbaterea privind legalitatea Jurnalului Consiliului de Miniştri privind dizolvarea Gărzii de Fier şi, mai ales, măsurile luate după uciderea lui I.G. Duca, modul în care s-a desfăşurat campania electorală (guvernul fiind acuzat de numeroase abuzuri şi ilegalităţi), situaţia Partidului Naţional-Liberal (conflictul dintre „tineri” şi „bătrâni”) etc.

Pe acest fond, procesul intentat asasinilor lui I.G. Duca s-a transformat într-o confruntare politică între guvern şi opoziţie. Procesul a început la 19 martie 1934 şi erau judecate 53 de persoane. Asasinii – Nicolae Constantinescu, Dumitru Belimace, Ion Caranica – şi-au asumat răspunderea actului comis, dar au negat că ar fi acţionat în numele Legiunii sau la ordinul conducătorului acesteia. Cei mai mulţi martori au condamnat asasinatul, dar au susţinut că el nu era rezultatul unei acţiuni politice ordonate de liderii Legiunii.

Comisarul regal Petrovicescu a declarat că renunţă la acuzaţiile aduse generalului Gh. Cantacuzino – Grănicerul, lui Corneliu Zelea Codreanu şi celorlalţi fruntaşi ai Gărzii de Fier, cerând achitarea lor, deoarece ajunsese la concluzia că singurii vinovaţi erau cei trei autori ai atentatului. Astfel, procesul s-a încheiat prin condamnarea doar a făptuitorilor asasinatului din 29 decembrie 1931.

În ziua de 29 aprilie 1934, a avut loc o manifestaţie legionară în Piaţa Palatului Regal, la care s-a scandat „Trăiască Garda”, „Trăiască Codreanu”, „Trăiască Regele”. Carol al II-lea a ieşit în balconul Palatului, salutându-i pe „studenţi”.

În concluzie, se poate afirma că în anii 1930-1933, pe fondul ascensiunii forţelor de extrema dreaptă pe plan european, al unor carenţe tot mai evidente ale regimului democratic din România Legiunea Arhanghelul Mihail – Garda de Fier a devenit o organizaţie tot mai influentă, reuşind să-şi trimită reprezentanţii în Parlament. Ideologia legionară a început să se contureze tot mai clar, înscriindu-se pe o linie antidemocratică, anticomunistă  şi antisemită, preconizând un nou tip de stat, naţionalist, autoritar.

Regele Carol al II-lea nu şi-a ascuns simpatia pentru Mişcarea Legionară, pe care urmărea să o folosească în interes propriu, subordonând-o, vizând creşterea rolului monarhiei în viaţa de stat şi discreditarea sistemului politic întemeiat pe partidele politice democratice.

Partidul „Totul pentru Ţară”

La 10 decembrie 1934, când se împlinea un an de la dizolvarea Gărzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu i-a adresat o scrisoare generalului Gh. Cantacuzino-Grănicerul prin care-i cerea formarea unui partid, în care legionarii să poată activa legal. Noua organizaţie, numită „Totul pentru Ţară”, având ca preşedinte pe Cantacuzino-Grănicerul, s-a înscris la Tribunal în ziua de 20 martie 1935; cu acest prilej şi-a ales semnul electoral: un pătrat cu două puncte în centru. Prin crearea acestui partid, ierarhia în conducerea Mişcării Legionare nu s-a schimbat. Horia Sima avea să scrie mai târziu: „Exista un singur şef suprem: Corneliu  Zelea Codreanu- Generalul nu era decât un soldat la ordinele lui, însărcinat cu o importantă funcţie politică, în cadrul Mişcării”.

Partidul „Totul pentru Ţară” a folosit ca organe de propagandă ziarele „Axa” şi „Buna Vestire”. Creşterea influenţei Mişcării Legionare a fost determinată de cauze multiple şi complexe, ţinând atât de situaţia internă, cât şi de cea internaţională.

Carenţele regimului democratic, măcinarea şi compromiterea marilor partide de guvernământ, starea de învrăjbire care marca societatea românească, decăderea morală a clasei politice, ilustrată cu mult sârg de presa vremii au nemulţumit pe mulţi cetăţeni, care priveau cu îngrijorarea situaţia României. Unii intelectuali, precum Nae Ionescu, Radu Gyr, Mircea Eliade ş.a. au văzut în Legiune o organizaţie preocupată de destinul neamului şi capabilă să înfăptuiască regenerarea României. În timp ce oamenii partidelor politice erau preocupaţi de promovarea intereselor materiale de grup, iar trecerea dintr-un partid în altul micşora credibilitatea convingerilor lor politice, ei fiind în mod curent acuzaţi de oportunism şi carierism, legionarii duceau o viaţă austeră, modestă, dublată de hotărârea de a înfrunta orice risc în lupta pentru afirmarea idealurilor lor şi „salvarea românismului”.

Prin însăşi structura sa, Legiunea nu permitea existenţa în rândul său a unor fracţiuni sau grupări disidente. Cu toate acestea, Mihai Stelescu, apropiat colaborator al lui Codreanu, a iniţiat o acţiune prin care punea sub semnul întrebării supunerea deplină şi necondiţionată faţă de Căpitan. Potrivit unor informaţii, Stelescu ar fi pus la cale asasinarea lui Codreanu, drept care a fost judecat de un „tribunal legionar de onoare”, care l-a găsit vinovat. În consecinţă, Căpitanul a dispus eliminarea lui din Legiune, dându-i posibilitatea de a se răscumpăra „prin sacrificii voluntar consimţite”. Stelescu a refuzat să se supună acestei decizii şi a înfiinţat, în aprilie 1935, o organizaţie proprie – Cruciada Românismului –, începând o campanie de discreditare a Căpitanului. La 16 iulie 1936, Stelescu a fost asasinat de o echipă de 10 legionari într-un mod bestial. Codreanu nu va fi implicat în procesul intentat asasinilor, el declarând că nu avea nici un amestec, dar că înţelegea starea de spirit a „decemvirilor” şi o aproba.

Una dintre cele mai eficiente forme de penetrare a legionarilor în rândul populaţiei a fost aceea a taberelor de muncă. În 1936 legionarii au organizat asemenea tabere în aproape toate judeţele ţării. În acest mod, în cartierul Bucureştii Noi s-a ridicat noul sediu al Mişcării Legionare – Casa Verde –, care a fost inaugurată la 8 noiembrie 1936.

În octombrie 1936 a fost creat Corpul Muncitoresc Legionar sub conducerea inginerului Gheorghe Clime. Din iniţiativa acestuia s-au înfiinţat cantine pentru muncitori, s-au organizat acţiuni recreative, de educaţie în spirit legionar. O lună mai târziu, în noiembrie 1936, Codreanu a decis crearea asociaţiei Prietenii legionarilor, în care „membrii nu se cunosc între ei şi nu se întâlnesc niciodată”; cea dintâi întâlnire se va face „în ziua biruinţei”.

Convinşi că aveau de îndeplinit o misiune sacră, aceea de a apăra valorile naţionale şi crucea, ameninţate de spiritul iudeo-masonic, în noiembrie 1936, opt legionari au plecat în Spania pentru a lupta în armatele lui Franco împotriva guvernului Frontului Popular. Doi dintre ei, Ionel Moţa şi Vasile Marin, au murit pe câmpul de luptă de la Majadahonda în ianuarie 1937. Cu prilejul aducerii corpurilor lor în ţară, trenul mortuar a făcut ocolul ţării, în toate staţiile de cale ferată organizându-li-se procesiuni religioase. Moţa şi Marin au fost proclamaţi eroi ai Mişcării Legionare, iar la ceremonia înmormântării au participat şi reprezentanţii diplomatici ai Germaniei, Italiei şi Portugaliei.

În anii 1936-1937, Legiunea – Partidul „Totul pentru Ţară” a cunoscut o dezvoltare deosebită. Legionarii au introdus în viaţa politică românească un nou mod de acţiune, cu totul original: ei desfăşurau o propagandă foarte directă – „de la om la om”, se interesau de viaţa de zi cu zi a oamenilor, dădeau o mână de ajutor ţăranilor la muncile câmpului etc. Mulţi cetăţeni – mai ales din mediul rural – rămâneau impresionaţi şi priveau cu simpatie pe aceşti tineri; ei se deosebeau radical de politicienii obişnuiţi, care-i vizitau aproape numai în timpul campaniilor electorale pentru a le cere voturile.

Dezvoltarea Legiunii a fost posibilă şi datorită sprijinului material oferit de unii dintre marii capitalişti şi proprietari, ca: Nicolae Malaxa, Max Auchnitt, Ion Gigurtu, Constantin Orghidan, Alexandru Cantacuzino ş.a. şi sprijinului oferit de unii politicieni, precum: Al. Vaida-Voevod, Ion Inculeţ, Eugen Titeanu, Mihail Manoilescu, Viorel V. Tiba; însuşi Carol al II-lea a sprijinit un timp pe legionari. Cei mai mulţi dintre aceştia nu împărtăîşeau concepţiile şi metodele legionarilor, dar urmăreau să-i folosească drept forţă de diversiune, în vederea atingerii unor obiective proprii, sau să „se pună bine” cu Codreanu pentru eventualitatea unui succes politic al Mişcării Legionare.

În octombrie 1937, după moartea generalului Gh. Cantacuzino-Grănicerul, în funcţia de preşedinte al Partidului „Totul pentru Ţară” a fost desemnat inginerul Gheorghe Clime.

La alegerile parlamentare din decembrie 1937, Partidul „Totul pentru Ţară”, beneficiind de avantajele unui „pact de neagresiune electorală” încheiat cu P.N.Ţ. şi P.N.L. - Gh. Brătianu, a obţinut rezultate remarcabile: 15,58% din voturile exprimate, ceea ce-l plasa pe locul al treilea, după P.N.L. şi P.N.Ţ.

Din punct de vedere al compoziţiei sociale, Mişcarea Legionară a cuprins elemente din toate categoriile şi păturile sociale. Legiunea a fost prin excelenţă însă o mişcare a păturilor mijlocii din rândul cărora mica burghezie urbană şi noii îmbogăţiţi în urma primului război mondial au reprezentat principalul său punct de sprijin. Mişcarea legionară a beneficiat de sprijinul unui puternic nucleu de intelectuali, incluzând pe unii gânditori remarcabili, funcţionari, învăţători, preoţi, studenţi, ţărani, muncitori. Începând din 1933, studenţii au format grupul cel mai important şi cel mai activ din punct de vedere politic din interiorul Gărzii. Uneori s-a creat impresia că membrii săi sunt în cea mai mare parte studenţi şi studente.

După instaurarea regimului de autoritate monarhică în februarie 1938, Mişcarea Legionară s-a aflat într-o situaţie extrem de grea. În parte, regimul însuşi a fost o reacţie împotriva ascensiunii Mişcării Legionare. Corneliu Zelea Codreanu a sesizat sensul acţiunii lui Carol al II-lea, drept care, la 21 februarie 1938, a publicat o circulară prin care anunţa autodizolvarea Partidului „Totul pentru Ţară”. Prin acest act Căpitanul spera să evite represiunile pe care regele le va declanşa împotriva legionarilor. Dar Carol al II-lea şi colaboratorii săi – în primul rând Armand Călinescu – erau ferm hotărâţi să treacă la distrugerea Gărzii de Fier şi la anihilarea lui Corneliu Zelea Codreanu, care se bucura de o reală popularitate.

În aprilie 1938 Codreanu a fost condamnat la 6 luni închisoare pentru „ultraj adus unui ministru în exerciţiul funcţiunii”. În fapt, era vorba de o înscenare pusă la cale de Armand Călinescu (ministru de Interne) care îl va încuraja pe Nicolae Iorga să depună plângere la Parchet pentru că, printr-o scrisoare, Codreanu l-a acuzat pe acesta de „necinste sufletească”.

În perioada ce a urmat, regimul carlist va organiza numeroase acţiuni represive împotriva legionarilor, care vor culmina cu intentarea unui nou proces Căpitanului în mai 1938. Procesul a avut un evident caracter politic. În 27 mai, Tribunalul a decis condamnarea lui Codreanu pentru:  crima de deţinere de acte secrete interesând siguranţa statului, crima de reproducere în public de acte secrete interesând siguranţa statului, delictul de uneltire contra ordinii sociale; crima de răzvrătire, drept care l-a condamnat la 10 ani muncă silnică şi şase ani degradare civică.

Măsurile luate împotriva lui Codreanu erau determinate de cauze interne, de o rivalitate politică pe care regele a decis să o tranşeze în favoarea sa. În acelaşi timp, a existat şi presiunea guvernelor occidentale de a lichida Mişcarea Legionară care milita pentru o alianţă cu Roma şi Berlinul.

După vizitele la Londra şi Paris, dar mai ales după întâlnirea cu Hitler din 24 noiembrie 1938, Carol al II-lea a decis să treacă la suprimarea lui Corneliu Zelea Codreanu. A profitat de faptul că în ziua de 28 noiembrie a avut loc atentatul asupra profesorului Florin Ştefănescu-Goangă, rectorul Universităţii din Cluj, pe care guvernul l-a pus pe seama legionarilor. În această atmosferă s-a produs asasinarea lui Codreanu, împreună cu Nicadorii şi Decemvirii, în timp ce erau transportaţi din închisoarea de la Râmnicu Sărat la cea din Jilava, în noaptea de 29/30 decembrie 1938.

Bibliografie

*** Istoria românilor, vol. III, (România Întregită), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 356-361.

Beldiman, Dana, Armata şi Mişcarea Legionară 1927-1947, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2002.

Buzatu, Gh., Ciucanu, Corneliu, Sandache, Cristian, Radiografia dreptei româneşti (1927-1941), Editura FF Press, Bucureşti, 1996.

Heinen, Armin, Legiunea „Arhanghelul Mihail”. O contribuţie la problema fascismului internaţional, Humanitas, Bucureşti, 1999.

Livezeanu, Irina, Cultură şi naţionalism în România Mare 1918-1930, Humanitas, Bucureşti, 1998.

Mutti, Claudio, Mircea Eliade şi Garda de Fier, Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1995.

Mutti, Claudio, Mircea Eliade, Legiunea şi Noua Inchiziţie, Editura Vremea, Bucureşti, 2001.

Nagy-Talavera, Nicolas, M., O istorie a fascismului în Ungaria şi România, Editura Hasefer, Bucureşti, 1996.

Ornea, Z., Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 1995, ediţia a II-a, 1996.

Pavel, Dan, Legionarismul, în Doctrine politice. Concepte universale şi realităţi româneşti, coord. Alina Mungiu-Pippidi, Polirom, Iaşi, 1998, p. 213-228.

Petculescu, Constantin, Mişcarea legionară. Mit şi realitate, Noua Alternativă, Bucureşti, 1997.

Scurtu, Ioan, Alexandrescu, Ion, Bulei, Ion, Mamina, Ion, Stoica, Stan, Enciclopedia partidelor politice din România. 1859-2003, Editura Meronia, Bucureşti, 2003, p. 25-28.

Scurtu, Ioan, Tampa, Natalia, Troncotă, Cristian, Beldiman, Dana, Ideologie şi formaţiuni de dreapta în România, vol. II, 25 iunie1927 – 2 ianuarie 1931, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2000; vol. III, 5 ianuarie 1931 – 7 iunie 1934, coord. I. Scurtu, Bucureşti, 2002.

Veiga, Francisco, Istoria Gărzii de Fier. 1919-1941. Mistica ultranaţionalismului, ediţia I, Humanitas, Bucureşti, 1993.

Volovici, Leon, Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască”. Eseu despre formele antisemitismului intelectual în România anilor ’30, Humanitas, Bucureşti, 1995.

Vulcănescu, Mircea, Nae Ionescu. Aşa cum l-am cunoscut, Humanitas, Bucureşti, 1992.

Zamfirescu, Dragoş, Legiunea Arhanghelului Mihail de la mit la realitate, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997.