În România Mare liberalismul nu a reprezentat monopolul P.N.L.; Partidul Poporului a îmbrăţişat şi el acest sistem de gândire, construindu-şi un program politic care punea la bază o concepţie neoliberală. Interesant este faptul că doi dintre cei mai importanţi teoreticieni ai neoliberalismului din România – Mihail Manoilescu şi Ştefan Zeletin –, au devenit membri ai Partidului Poporului şi nu ai P.N.L. Cei doi considerau că era o contradicţie manifestă între formele democratice promovate de liberali în viaţa politică şi socială şi caracterul oligarhic al acestui partid. Zeletin, şi mai ales Manoilescu, caracterizau drept mediocră gândirea liberală şi îşi exprimau îndoiala cu privire la capacitatea lor de a crea o doctrină şi un dinamism sufletesc care să atragă tineretul ţării. Figura carismatică a generalului Al. Averescu îi va atrage pe amândoi în Partidul Poporului, în speranţa că acesta va crea o „mare mişcare naţională”. Mai mult decât atât, Manoilescu susţinea că între formaţiunile politice din România susceptibile de a reprezenta spiritul neoliberal se regăsesc numai Partidul Poporului, Partidul Naţional şi Partidul Naţionalist - Democrat.
Adept, la începutul anilor ’20, al ideilor neoliberale, Mihail Manoilescu va susţine – spre deosebire de P.N.L. – o intervenţie masivă şi hotărâtoare a statului în economie. „Neoliberalismul – sublinia Manoilescu – ia numai spiritul doctrinei liberale; el caută ca din beneficiile libertăţii să se împărtăşească cât mai mulţi, iar nu numai o minoritate de clasă. De aceea nu se opune tendinţelor de realizare a condiţiilor obiective, care fac posibilă sinceritatea liberalismului şi, deci, clădirea statului pe o bază real democratică.”
Neoliberalismul nu crede în „armonia socială”, care reprezintă mai mult un deziderat, ci în „echilibrul social”, care se poate stabili prin reprezentarea sinceră a realităţilor sociale. De asemenea, el combate hotărât lupta de clasă.
Neoliberalismul, spre deosebire de vechiul liberalism, nu înţelege intervenţia statului numai ca un corectiv al exagerărilor inechităţilor sociale, ci ca o luptă sistematică cu scopul de a face viaţa omenească suportabilă pentru cei mulţi.
Concepţia neoliberală, în viziunea lui Manoilescu, recunoaşte caracterul evolutiv al proprietăţii şi, mai ales, al proprietăţii individuale a capitalului. Nici o transformare în conceptul şi starea proprietăţii nu trebuie impusă pe cale politică, graţie dominaţiei exclusive a unei anumite clase, care se găseşte întâmplător la cârma statului, ci să fie rezultată din dezvoltarea naturală a factorilor sociali interni, care condiţionează evoluţia.
Un element caracteristic al neoliberalismului aplicat în mod practic este acela că nu atacă prin măsuri de stat condiţiile producţiei, ci numai taxează rezultatele certe, adică beneficiile pe care le-au dat întreprinderile de producţie; printr-o finalitate inteligentă el aduce un corectiv exagerărilor la care dă naştere jocul liber al capitalismului, dar, în acelaşi timp, menajează interesul personal de câte ori acesta constituie un factor de progres. De aceea, neoliberalismul preconizează impozitul progresiv pe venit, preconizează accentuarea impozitelor pe venituri leneşe şi, mai mult decât atât, admite impozitul pe capital.
Neoliberalismul nu se sprijină pe o singură clasă socială ci pe toate. Manoilescu susţine posibilitatea, creată prin reforma agrară, ca ţăranul să devină un factor economic independent.
Ca principiu, neoliberalismul se opune oricărei opresiuni a individului şi a claselor, ori de unde ar veni, fie din partea capitalismului, fie din partea altor puteri cu aceleaşi tendinţe ca şi capitalismul. Neoliberalismul acceptă orice formă de socialism în economie, dacă nu duce la mai multă constrângere a individului, dacă în practică păstrează viu nervul activităţii omeneşti, care este interesul personal şi, în sfârşit, dacă această formă nu este impusă de un aparat politic, ci este născută firesc din dezvoltarea forţelor sociale şi economice.
În concluzie, Mihail Manoilescu vede posibilă regenerarea liberalismului prin neoliberalism, prin concilierea raportului dintre autoritatea statului şi libertatea individului, cu condiţia găsirii „unei baze morale în constituirea puterii statului”. Manoilescu susţine că trebuie depăşit individualismul „atomistic” al liberalismului clasic printr-o concepţie anti-individualistă şi naţională având la bază ideea statului naţional conceput ca unitate economico-socială democratică, entitate politică rezultând din echilibrul forţelor şi claselor sociale ce reprezintă „sincer” realităţile sociale.
Ştefan Zeletin identifica baza socială a neoliberalismului românesc interbelic cu oligarhia financiară: „nu mai e azi nimeni care să nu-şi dea limpede seama că stăpânitorii de fapt ai ţării noastre sunt deţinătorii Marii Finanţe”.
Constituţia adoptată în 1923 – susţine Zeletin – devine „documentul oficial de naştere a neoliberalismului român” care consfinţeşte intervenţionismul etatic pe baza recunoaşterii libertăţilor individuale cu funcţionalitate socială. „Pentru întâia oară acest act istoric – arată Ştefan Zeletin – pleacă de la următoarele puncte de vedere care alcătuiesc esenţa noului liberalism: a) intervenţia puterii de stat şi b) concepţia libertăţilor individuale ca funcţii sociale. Întâia concepţie – aceea a tutelei puterii de stat asupra vieţii sociale – decurge în mod firesc din noua tendinţă de organizare; cea din urmă – concepţia neoliberală a libertăţilor – vine să dea legitimitate celei dintâi”. Concluzia la care ajunge Zeletin este că „de acum, politica noastră de stat intră cu deplină conştiinţă pe calea organizării sociale, aşa cum impune noua structură financiară a capitalismului nostru”.
Într-o cercetare mai nouă, aparţinând politologului Cristian Preda (Modernitatea politică şi românismul, 1998), al cărui punct de vedere ni-l asumăm, Ştefan Zeletin este catalogat drept „socialist”. Preda subliniază mai întâi lipsa de metodă şi de obiectivitate manifestată de Zeletin în cele două lucrări principale ale lui (Burghezia română… şi Neoliberalismul). Spiritul ştiinţific de la care se revendică Zeletin este puternic relativizat, în măsura în care autorul se instalează în perspectiva ideologică marxistă care e asumată fără rezerve. Cel mai bun exemplu în acest sens, opinează Preda, este acela că Zeletin raţionează exclusiv în termeni de clasă, de societate, de naţiune, şi nu în termeni de individ. Cu alte cuvinte, Zeletin refuză individualismul specific liberalismului: „O revoluţie socială făcută de un individ – aceasta e desigur o idee originală, care n-a contribuit puţin la întunecarea până la grotesc a caracterului revoluţiei noastre burgheze”; „În societatea burgheză nu sunt indivizi, ci forţe sociale care robesc pe indivizi”. Concluzia lui Preda este aceea că, dacă individualismul metodologic este marca liberalismului, atunci Zeletin nu e liberal.
Originalitatea ideilor lui Zeletin cu privire la fazele prin care ar fi trecut burghezia românească („mercantilism”, „liberalism” şi „imperialism”) este pusă la îndoială de Preda, acesta susţinând că l-a reluat pe Sombart. Autorul Burgheziei române era convins că „de metamorfozele succesive ale capitalismului atârnă pas cu pas prefacerile instituţiilor politice”. În rezumat, „socialul” şi „politicul” sunt epuizate de „economic”. Nimic mai clar – arată Cristian Preda – nu poate fi adus ca probă a reclamării lui Zeletin de la ideologia marxistă.
Cristian Preda demonstrează că definiţia neoliberalismului dată de Ştefan Zeletin este de tip marxist – „ideologie” având drept substrat „capitalismul european”. Urmându-şi modelul istoricist de inspiraţie marxistă, Zeletin identifică originea acestei ideologii „în însăşi nevoile de viaţă ale clasei burgheze”. Pentru acesta, „neoliberalismul” nu este decât „politica imperialismului financiar”. În opinia lui Preda, Zeletin confundă liberalismul cu socialismul: „Neoliberalismul este politica de organizare socială care decurge în mod firesc din structura imperialistă financiară a capitalismului actual. Pe de altă parte, socialismul de asemenea a fost conceput de Marx tot ca o operă de organizare socială, menită a înlătura anarhia burgheză. De aici reiese cu elementară evidenţă acest adevăr: neoliberalismul este forma concretă sub care se realizează concepţia socialistă despre revoluţia socială” (Ştefan Zeletin, Neoliberalism, 1927, p. 354). Neoliberalismul este un alt nume pentru socialism, conchide Preda.
Zeletin susţine că nu ideile liberale, ci schimburile comerciale au dat naştere modernităţii româneşti. În opinia lui Preda, aceasta este teza cea mai profund antiliberală, în măsura în care liberalii contemporani considerau că modernitatea era mai întâi un proiect, un program de idei, şi abia apoi o realitate.
Zeletin, în cele două lucrări ale sale se remarcă prin folosirea repetată a unor termeni marxişti: „clasă”, „mijloace de producţie”, „puterea de muncă”, „sfera de interese a capitalismului”, „armata revoluţionară” sau „forţa revoluţionară”, „zdrobirea puterii economice a clasei reacţionare”, „organe de clasă” etc. De asemenea, de remarcat că acesta a preluat ambiguitatea termenilor marxişti. Aşa stau lucrurile cu „revoluţia”, care e înţeleasă atât ca mutaţie profundă petrecută la nivelul structurilor economice, cât şi ca răsturnare a ordinii politice. Termenii marxişti domină imaginarul politic al lui Zeletin.
Concluzia lui Cristian Preda este aceea că Zeletin nu a fost liberal: el nega valoarea socială a pieţei, văzând în concurenţă o tragedie şi considera ca nesemnificativă distincţia dintre război şi comerţ; în opinia sa, capitalismul este imoral dacă statul nu intervine pentru a-l reglementa în întregime; iată de ce el cerea ca lumea muncii să fie organizată după un plan unitar. Ştefan Zeletin nu a fost nici democrat, în măsura în care credea că doar o guvernare de fier putea dirija România în acest fel. Ştefan Zeletin a fost însă socialist (idealul său economic fiind autarhia) şi naţionalist (întrucât idealul său politic era românizarea vieţii, de la cea economică la cea culturală).
Bibliografie
*** Istoria românilor, vol. VII, partea a II-a, vol. VIII, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 223-225; 338-341.
*** Structuri politice în Europa Centrală şi de Sud-Est (1918-2001). România, vol. II, Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 2003, p. 103-108; 131-132.
Bitoleanu, Ion, Din istoria modernă a României 1922-1926, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
Carpinschi, Anton, Deschidere şi sens în gândirea politică, Institutul European, Iaşi, 1995.
Cliveti, Gheorghe, Liberalismul românesc: eseu istoriografic, Fundaţia Culturală Axis, Iaşi, 1996.
Doctrina liberală în România. Antologie de texte, Editura Institutului de Teorie Socială, Bucureşti, 1999.
Drăghicescu, D., Partide politice şi clase sociale, Editura Reforma Socială, Bucureşti, 1922.
Idem, Evoluţia ideilor liberale şi un Apel către tineretul liberal, Bucureşti, 1921.
Duca, I.G., Doctrina liberală, în Doctrinele partidelor politice, Ediţia a II-a, Editura Garamond, Bucureşti [1997], p. 144-154.
Gray, John, Cele două feţe ale liberalismului, Polirom, Iaşi, 2002.
Idem, Liberalismul, Editura Du Style, Bucureşti, 1998.
Iliescu, Adrian Paul, Liberalismul, între succese şi iluzii, Editura All, Bucureşti, 1998.
Iordache, Anastasie, Ion I.C. Brătianu, Editura Albatros, Bucureşti, 1994.
Lăzărescu, Dan Amadeus, Introducere în istoria liberalismului european şi în istoria Partidului Naţional Liberal din România, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 1996.
Manent, Pierre, Istoria intelectuală a liberalismului, Humanitas, Bucureşti, 2003.
Manoilescu, M., Neoliberalismul, în Doctrinele partidelor politice, Ediţia a II-a, Editura Garamond, Bucureşti [1997], p. 198-228.
Mungiu-Pippidi, Alina (coord.), Doctrine politice. Concepte universale şi realităţi româneşti, cap. Liberalismul, p. 17-72.
Neagoe, Stelian, Cazul Gheorghe Tătărescu. Plata şi răsplata „tovarăşilor de drum”, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2003.
Nedelea, Marin, Aspecte ale vieşii politice din România în anii 1922-1926, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987.
Păun, Ştefan, Sistemul politic al României în secolul XX. Evoluţia Partidului Naţional Liberal în perioada 1918-1928, Bucureşti, 2000.
Preda, Cristian (editor), Liberalismul, Humanitas, Bucureşti, 2003.
Idem, Liberalismul, Bucureşti, 2000.
Idem, Modernitatea politică şi românismul, Editura Nemira, Bucureşti, p. 201-235.
Rădulescu, Mihai Sorin, Elita liberală românească 1866-1900, Editura All, Bucureşti, 1998.
Rădulescu-Zoner, Şerban (coord.), Stan, Apostol, Cliveti, Gheorghe, Şandru, Dumitru, Onişoru, Gheorghe, Istoria Partidului Naţional Liberal, Bucureşti, 2000.
Rousselier, Nicholas, Europa liberalilor, Institutul European, Bucureşti, 2002.
Rusenescu, Mihail, Saizu, Ioan, Viaţa politică în România 1922-1928, Editura Politică, Bucureşti, 1979.
Scurtu, Ioan, Alexandrescu, Ion, Bulei, Ion, Mamina, Ion, Stoica, Stan, Enciclopedia partidelor politice din România 1859-2003, Editura Meronia, Bucureşti, 2003, p. 63-68; 79-88.
Stan, Apostol, Ion C. Brătianu şi liberalismul românesc, Editura Globus, Bucureşti, 1993.
Stan, Apostol, Iosa, Mircea, Liberalismul politic în România. De la origini până la 1918, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996.
Taşcă, G., Liberalismul economic, în Doctrinele partidelor politice, Ediţia a II-a, Editura Garamond, Bucureşti [1997], p. 124-143.
Zeletin, Ştefan, Neoliberalismul, ediţia a III-a, Editura Scripta, Bucureşti, 1992.