Pin It

Legiferarea reformelor democratice, orientarea de ansamblu spre democratizarea regimului politic a determinat mari schimbări în interiorul bazei sociale conservatoare. Reforma agrară a lovit direct în puterea economică a marilor proprietari iar votul universal în influenţa lor politică. Pluralitatea partidelor politice precum şi noul sistem electoral au afectat direct şi brutal partidele conservatoare, nepregătite organizatoric să-i facă faţă. În condiţiile sufragiului universal, partidele conservatoare ar fi trebuit să iasă din oraşe, să solicite satele (acolo unde erau privite cu ostilitate), să-şi mărească numărul de membri şi aderenţi, să se restructureze organizatoric cuprinzând întregul teritoriu al ţării.

După cum  în câmpul social postbelic conservatorii au încercat să găsească o bază de susţinere la suprafaţa vieţii politice, tot astfel ei au încercat reorientări programatice în spiritul epocii. Aceste reorientări, cu puţine excepţii în cazul takiştilor, au rămas circumscrise numai câmpului teoretic. Programele conservatoare au avut şi deficienţa de a fi prea generale, eludând parcă, de la bun început, posibilitatea transpunerii lor în practică.

În încercarea de supravieţuire, cele două partide conservatoare şi-au schimbat numele, împrumutând şi ele din terminologia cu iz democratic şi adesea demagogic a epocii. Astfel, din Partidul Conservator, organizaţia politică condusă de Al. Marghiloman şi-a luat numele de Partidul Conservator - Progresist. Cealaltă ramură conservatoare, de sub direcţia lui Take Ionescu, după denumiri succesive de partid conservator-democrat, conservator, conservator-unionist, conservator-naţionalist, la 17 octombrie 1919 îşi dă numele de Partidul Democrat.

Partidul Conservator, condus de Al. Marghiloman, avea printre lideri pe N.D. Ghica-Comăneşti, Ion Mitilineu, C. Meissner, generalul C. Hârjeu, C.C. Arion, A. Corteanu, C. Rădulescu-Motru. Organul central de presă era ziarul „Steagul”. Conform noului program publicat la 3/18 decembrie 1918, partidul preconiza: înfăptuirea reformei agrare, introducerea votului plural pentru cetăţenii care aveau cel puţin doi copii, întărirea rolului Senatului, asigurări sociale, participarea muncitorilor la beneficii, impozitul progresiv pe venit ş.a. Deşi marca un pas înainte pe calea înţelegerii necesităţilor istorice, comparativ cu perioada antebelică, programul era departe de a satisface dezideratele, aşteptările cetăţenilor. În plus, aceştia nu puteau uita activitatea anterioară a conservatorilor, atitudinea liderilor partidului în timpul războiului, când au rămas în teritoriul ocupat şi activitatea guvernului Marghiloman în timpul căruia a fost semnată pacea de la Bucureşti (7 mai 1918).

Partidul Conservator - Progresist nu a obţinut nici măcar un mandat în alegerile parlamentare din 1922, fiind practic scos din viaţa politică. Formal, partidul a existat până la moartea lui Al. Marghiloman, în mai 1925, când cei câţiva partizani ce-i rămăseseră devotaţi s-au înscris, peste o lună, în Partidul Poporului.

Partidul Democrat, condus de Take Ionescu, număra printre fruntaşii săi pe: Mihai Cantacuzino, C. Cantacuzino-Paşcanu, Gh. Gh. Mironescu, I. Greceanu, C. Xeni, N. Titulescu, Gr. Filipescu. Avea ca organ central de presă ziarul „Românimea”. La 19 octombrie 1919 a fost adoptat un nou program politic, în care figurau: aplicarea votului universal, descentralizarea administrativă, impozit progresiv pe venit, înfăptuirea reformei agrare prin distribuirea pământului la ţărani cu despăgubirea celor expropriaţi, ziua de lucru de 8 ore, protecţia muncii femeilor şi copiilor, participarea muncitorilor la beneficii, realizarea unui sistem de alianţe între România, Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia şi Grecia, care să garanteze pacea  în această parte a Europei ş.a.

Într-o perioadă de mare efervescenţă politică, menţinerea organizării partidului pe cluburi, neglijarea corpului electoral au exercitat o înrâurire negativă asupra Partidului Democrat. În alegerile parlamentare din 1919 a participat în cartel cu Partidul Poporului, aflat la putere, obţinând 18 mandate. În guvernul condus de Al. Averescu au intrat şi trei lideri ai Partidului Democrat: Take Ionescu (Externe), Nicolae Titulescu (Finanţe) şi Dimitrie Greceanu (Justiţie). Aceştia au desfăşurat o activitate pozitivă, de numele lui Take Ionescu fiind legată întemeierea primului buget al României Întregite şi reforma financiară din iulie 1921 care preconiza, în principal, introducerea impozitului progresiv pe venit.

Take Ionescu a căzut victimă manevrelor urzite din umbră de marele său rival politic, I.I.C. Brătianu. Urmând sugestia regelui, la 13 decembrie 1921, el a demisionat din guvern, silindu-l pe Al. Averescu să-şi depună mandatul. La 17 decembrie, Take Ionescu a fost numit preşedinte al Consiliului de Miniştri, dar nu s-a menţinut decât până la 17 ianuarie 1922, când a primit vot de neîncredere din partea Parlamentului. Astfel se punea capăt ultimului guvern conservator din istoria României; câteva luni mai târziu, în iunie 1922, Take Ionescu înceta din viaţă, lăsând în urma lui un partid aflat în plin proces de destrămare.

Dispariţia celor două partide conservatoare de pe scena vieţii politice româneşti a îmbrăcat forma fuziunii cu alte partide: marghilomaniştii trecând, aşa cum am arătat, în Partidul Poporului, iar takiştii în Partidul Naţional. Faptul că aceste partide şi nu altele au acceptat intrarea în rândurile lor a rămăşiţelor conservatoare se datora, pe lângă o anumită apropiere ideologică, necesităţii pentru Partidul Naţional de a ieşi din cadrul regnicolar transilvănean şi de a-şi extinde organizaţia în toată ţara, iar în cazul Partidului Poporului, nevoii de a-şi întări rândurile, slăbite prin plecarea grupării Argetoianu.

În perioada imediat următoare primului război mondial, sistemul rotaţiei guvernamentale – care funcţionase timp de şase decenii – s-a prăbuşit. Vechea dispută dintre liberali şi conservatori s-a soldat cu o categorică victorie a liberalilor, care şi-au consolidat poziţia de principală forţă politică în România.