- Întemeierea partidului şi activitatea lui în legalitate (1921-1924)
Comunismul în România apare asemenea unui produs de import, o ideologie care nu-şi putea găsi locul în tânărul stat român întregit, care intra într-o nouă eră de dezvoltare şi afirmare.
Direcţia pe care a urmat-o mişcarea comunistă a depins într-o mare măsură de acţiunile şi scopurile Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. În perioada dintre înfiinţarea Partidului Comunist din România (P.C.d.R.) în 1921 şi ocuparea României de către Armata Roşie în 1944, comuniştii sovietici, îndeosebi prin mandatarii săi – Internaţionala a III-a Comunistă şi secţia din Moscova a P.C.d.R. – a precizat poziţia ideologică a partidului în problemele principale, i-a determinat structura organizatorică şi i-a ales chiar şi conducătorii.
Originile comunismului în România se regăsesc în mişcarea socialistă de la începutul secolului al XX-lea. Între 1917-1921, radicalizarea mişcărilor sociale a dus la apariţia de partide comuniste în Europa. Sub directa influenţă a evenimentelor politice din Rusia Sovietică, mişcarea socialistă din anii 1918-1920, aparent puternică şi în continuă ascendenţă până la greva generală din octombrie 1920, era subminată de frământări ideologice şi de acţiuni subversive ale Cominternului, iar pe de altă parte, lovită de măsurile represive ale autorităţilor.
În această perioadă în interiorul Partidului Socialist are loc o confruntare de curente şi tendinţe, având la bază deosebiri ideologice.
1). Curentul social-democrat, aflat în flancul drept al partidului, se pronunţa pentru reforme sociale şi împotriva afilierii la Internaţionala a III-a; exponenţii acestui curent erau: Şerban Voinea, Ion Flueraş, Iosif Jumanca.
2.) Curentul centrist, care încerca să împace tezele teoretice ale extremei stângi cu tactica şi practica social-democraţiei. Adepţii acestui curent criticau reformismul tradiţional social-democrat şi se pronunţau pentru naţionalizarea mijloacelor de producţie, îşi afirmau solidaritatea cu revoluţia bolşevică şi condiţionau afilierea la Comintern. Liderii acestei grupări erau: Ilie Moscovici, Constantin-Titel Petrescu, C. Popovici.
3). Un al treilea curent l-a constituit extrema stângă comunistă care susţinea crearea unui partid comunist în România şi afilierea lui necondiţionată la Comintern. Exponenţii acestuia erau: Gh. Cristescu, Al. Dobrogeanu-Gherea, Mihail Cruceanu.
Confruntarea dintre cele trei curente va avea loc în zilele de 30 ianuarie – 3 februarie 1921, cu ocazia convocării Consiliului General al Partidului Socialist, care urma să analizeze situaţia generală a partidului şi a sindicatelor după greva generală din octombrie 1920.
Cu această ocazie s-au prezentat 3 moţiuni, exprimând poziţia celor 3 curente existente în partid. În urma votului, a triumfat teza afilierii necondiţionate la Comintern şi sciziunea mişcării socialiste a devenit realitate.
Lipsa de unitate a socialiştilor şi social-democraţilor a dat posibilitatea comuniştilor să pună stăpânire pe conducerea partidului, pe patrimoniu acestuia şi, în special, pe ziarul „Socialismul”.
După sciziunea mişcării socialiste, beneficiind de sprijinul direct al Moscovei şi recurgând la mijloace preluate din arsenalul Cominternului, au trecut la organizarea Congresului din mai 1921. La acesta au participat delegaţi din 29 de secţiuni, care dispuneau de 540 de mandate reprezentând 45.086 de membri. Congresul a hotărât afilierea partidului la Internaţionala a III-a. Un număr de 428 de mandate au fost pentru afilierea necondiţionată, acceptând, în bloc, cele 21 de condiţii puse de Internaţionala Comunistă, iar 111 pentru afilierea cu rezerve. Acest act marca transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România. Delegaţii care au votat pentru afilierea fără rezerve au fost arestaţi din ordinul guvernului, astfel că Congresul nu şi-a putut încheia lucrările.
Între 23 ianuarie şi 4 iunie 1922 s-a desfăşurat „procesul din Dealul Spirii” intentat delegaţilor la Congresul din mai 1921 şi altor militanţi comunişti. Deoarece procesul a generat vii frământări politice, regele a semnat, la 4 iunie 1922, un decret de amnistie, pe baza căruia au fost eliberaţi 213 din cei 271 arestaţi.
În condiţiile în care Congresul din mai 1921 s-a încheiat fără adoptarea unui program sau a unui statut al partidului, precum şi fără alegerea Comitetului Central şi a secretarului general, în zilele de 3-4 octombrie 1922 s-a desfăşurat la Ploieşti cel de-al doilea Congres al P.C.d.R.. Acesta a ales Comitetul Central, precum şi secretarul general în persoana lui Gheorghe Cristescu. Congresul a adoptat Statutul partidului, care prevedea: „Art. 1. Partidul Comunist din România este o secţiune a Internaţionalei Comuniste. El nu are alte scopuri decât acelea ale Internaţionalei căreia îi aparţine. Art. 2. Tezele şi hotărârile de orice fel ale Internaţionalei a III-a sunt obligatorii pentru toţi membrii şi toate comitetele, comisiunile, grupele etc. ale Partidului Comunist din România”. Era pentru întâia dată în istoria ţării când un partid politic îndeplinea rolul de secţie a unei organizaţii internaţionale, ale cărei hotărâri se obliga să le execute. O asemenea situaţie nu era specifică românilor, deoarece toate partidele comuniste din acea vreme aveau acelaşi statut. Pentru România problema avea un caracter agravant, deoarece Rusia (Uniunea) Sovietică nu recunoştea integritatea statului român, respectiv legitimitatea unirii Basarabiei.
În decembrie 1923, Federaţia Comunistă Balcanică (organism care reunea partidele din această zonă geografică afiliate la Internaţionala a III-a) a adoptat o rezoluţie care stabilea pentru P.C.d.R. sarcina de a lupta pentru despărţirea de stat a unor provincii ale statului român (Basarabia, Dobrogea, Transilvania). Înscrierea acestei lozinci în programul P.C.d.R. i-a creat o situaţie foarte dificilă, situându-l pe poziţii antinaţionale, cu consecinţe grave pentru însăşi credibilitatea sa.
În timpul tratativelor dintre reprezentanţii României şi ai Uniunii Sovietice, desfăşurate la Viena (28 martie – 2 aprilie 1924), P.C.d.R. s-a plasat de partea delegaţiei sovietice, care nu recunoştea legitimitatea unirii Basarabiei cu România, cerând organizarea unui plebiscit. În acest context, guvernul I.I.C. Brătianu a luat măsuri de împiedicare a activităţii comuniştilor; la 5 aprilie 1924 a fost publicată Ordonanţa Corpului 2 Armată, pe baza căreia s-a trecut la efectuarea de percheziţii la sediile P.C.d.R., la domiciliul unor militanţi. la redacţiile ziarelor comuniste. În zilele următoare au fost publicate două ordonanţe ale Corpului 2 Armată, prin care se decidea dizolvarea P.C.d.R. şi a altor organizaţii aflate sub influenţa sa.
Rebeliunea de la Tatar Bunar (sudul Basarabiei), organizată de Internaţionala Comunistă, în septembrie 1924, a grăbit decizia guvernului de a scoate P.C.d.R. în afara legii. Prin „legea Mârzescu”, adoptată în decembrie 1924, activitatea P.C.d.R. era interzisă. Şi în alte state s-a procedat la scoaterea partidelor comuniste în afara legii: Iugoslavia (1920), Bulgaria (1924), Finlanda (1925), Italia (1926), Japonia (1925), Austria (1927), Ungaria (1928), Portugalia (1932), Germani (1933) ş.a. Potrivit directivelor Cominternului, s-a cerut partidelor dizolvate să împletească activitatea ilegală cu cea legală.
Incapabil să înţeleagă şi să se identifice cu aspiraţiile poporului român, promovând şi cultivând un radicalism mesianic şi o retorică internaţionalistă, aservit intereselor unei puteri străine, P.C.d.R. a devenit, în scurtă vreme, o simplă sectă a Cominternului.
- Partidul Comunist în ilegalitate (1924-1938)
În condiţiile în care activitatea comuniştilor nu mai era permisă în ţară, are loc al III-lea Congres al P.C.d.R. la Viena în 1924. Delegaţii au acceptat o rezoluţie ce proclama dreptul minorităţilor de a se despărţi de România Mare. Gh. Cristescu, secretarul general al partidului, s-a opus unei asemenea teze, în consecinţă va fi înlocuit cu Elek Köblös. Rezoluţia va fi reiterată la cel de-al patrulea şi cel de-al cincilea congres (desfăşurate în 1928 la Harkov şi 1931 la Gorcovo, lângă Moscova). O asemenea poziţie aproba practic pretenţiile sovietice asupra Basarabiei.
Din 1927, configuraţia conducerii P.C.d.R. este schimbată:
1 – în ţară se afla o conducere operativă – Comitetul Central
2 – un alt grup în emigraţie cu sediul la Praga sau Viena
3 – în timp ce la Moscova fiinţa o a treia conducere – Comisia română pe lângă Comintern.
Fiecare dintre aceste grupări se erija în postura de adevărat reprezentant al conducerii partidului. Directivele venite din exteriorul ţării se ciocneau cu hotărârile luate în ţară, astfel că, în 1928, din cauza „luptelor fracţioniste (Holostenko – Barbu şi Pauker – Luximin) P.C.d.R. se afla la un pas de lichidare.
Politica partidului de proclamare a dreptului minorităţilor la autodeterminare a atras inevitabil în partid membri ai acestor grupuri etnice într-un număr disproporţionat şi acest lucru, la rândul său, a determinat imaginea „străină” a partidului. Această imagine era întărită şi de faptul că, în perioada 1924-1944, secretarii generali nu au fost români. De asemenea, caracteristic este faptul că echipa desemnată la un congres era dominată de persoane provenite din rândul naţionalităţii sau zonei geografice din care făcea parte secretarul general. În orice caz, în toate aceste echipe numărul celor proveniţi din rândul naţionalităţilor conlocuitoare, îndeosebi evrei şi maghiari, era majoritar, uneori chiar copleşitor.
Astfel, în perioada 1921-1944, în privinţa componentelor naţionale ale P.C.d.R., se disting următoarele etape:
- 1921-1924 – se menţine un relativ echilibru naţional şi al reprezentării din regiunile istorice – secretar general este un român – Gh. Cristescu.
- 1924-1928 – proces de „maghiarizare” a organismelor de conducere – Elek Köblös – secretar general.
- 1928-1930 – infuzie evreiască, proveniţi mai ales din Basarabia – Victor Holostenko – secretar general
- 1931-1934 – se observă o uşoară atenuare a situaţiei anterioare, în favoarea promovării unor români – secretar general – polonezul Alexandr Danieluk Stefanski.
- 1935-1940 – „bulgarizarea” conducerii partidului – secretar general Boris Stefanov.
- 1940-1944 – secretar general Ştefan Foris – maghiar.
Pentru accederea sau menţinerea în fruntea partidului, un rol important l-au jucat manevrele de culise, favorizate şi amplificate de activitatea clandestină, în vederea câştigării încrederii sau bunăvoinţei Moscovei. Confruntările au inclus denunţul adversarilor la Moscova, mergând până la suprimarea fizică a rivalilor.
Componenţa etnică a conducerii partidului l-a făcut deosebit de vulnerabil pe scena ultra-naţionalistă a vieţii politice româneşti din anii ’30, Partidul Comunist fiind ţinta atacurilor formaţiunilor de dreapta şi extrema dreaptă, mai ales a Mişcării legionare. Într-un efort de a prezenta o imagine mai autohtonă, unii membri de partid evrei şi-au luat nume de împrumut româneşti, ca de pildă Iosif Chişinevschi (Iosif Roitman), Leonte Răutu (Lev Oigenstein) şi Valter Roman (Ernst Neulander). Cei mai mulţi dintre români ignorau faptul că majoritatea evreilor din România nu erau membri ai P.C.
O statistică din 1933 arată că P.C.d.R. avea 1665 de membri: 440 maghiari, 375 români, 300 evrei, 140 bulgari, 100 ruşi, 70 ucraineni, 70 moldoveni, 170 alte naţionalităţi. După cum se observă, românii (inclusiv moldovenii) aveau o pondere de numai 26% din structura naţională a P.C.d.R.
Într-o altă ordine de idei, încă de la începutul anilor ’30, Stalin a considerat că prima generaţie de lideri era încă marcată de principiile social-democrate tradiţionale şi ajunge la concluzia că avea nevoie de sclavi umili, de instrumente perfect obediente, gata să îndeplinească orice ordin fără ezitare. Pe aceşti reprezentanţi, Stalin i-a găsit tocmai în cadrul întinsei reţele de lideri şi activişti comunişti aflaţi în închisoare în România. Astfel a început organizarea noului Centru numit din „închisori”. Printre cei mai cunoscuţi militanţi amintim pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu, Iosif Chişinevschi, Gheorghe Apostol ş.a. Se considera că organizaţia din închisori avea un caracter muncitoresc.
Prima generaţie de comunişti a fost decimată aproape în întregime din ordinul lui Stalin în anii marii Terori (1936-1938). Dintre cele mai cunoscute nume amintim pe Marcel Pauker, Al. Dobrogeanu-Gherea, Ecaterina Arbore, Elek Köblös ş.a.
Activităţile şi declaraţiile oficiale ale P.C.d.R. din anii ’30 au fost legate chiar mai strâns decât în deceniul precedent de obiectivele de politică externă ale U.R.S.S.. Dovada cea mai evidentă este încercarea partidului de a organiza un „front popular” împotriva extremei drepte din ţară şi a Germaniei naziste.
În direcţia realizării Frontului Popular Antifascist se înscriu alianţele din a doua jumătate a anului 1935: în septembrie a fost semnat la Băcia (jud. Hunedoara) acordul dintre Frontul Plugarilor şi MADOSZ, urmat în noiembrie de cel încheiat la Bucureşti de Blocul Democratic şi Partidul Socialist (Popovici). Apoi, în decembrie 1935, reprezentanţii celor patru organizaţii au încheiat la Ţebea un acord prin care se angajau să lupte în comun împotriva fascismului şi pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Încercarea de a atrage P.N.Ţ. într-o asemenea alianţă s-a soldat cu un eşec.
Autorităţile s-au arătat foarte îngrijorate de activităţile comuniştilor, reacţionând în forţă. Au fost intentate procese unor cunoscuţi militanţi comunişti: Ana Pauker, Petre Constantinescu-Iaşi, Gheorghe Apostol, Tudor Bugnariu.
Comuniştii români au continuat să urmeze directivele adesea contradictorii ale Cominternului, îndemnând la dezmembrarea României „imperialiste”.
Subordonarea faţă de Uniunea Sovietică explică şi reacţia P.C.d.R. la pierderile suferite de România în vara anului 1940. Se denunţa Dictatul de la Viena, dar nu se critica în nici un fel ocuparea de către sovietici a Basarabiei şi Bucovinei de Nord. În schimb, se exprima bucuria faţă de faptul că muncitorii şi ţăranii din acele teritorii fuseseră eliberaţi.
Într-un alt registru, după Congresul al III-lea desfăşurat la Viena (1924), comuniştii au apelat la noi forme de acţiune prin crearea de organizaţii legale, a căror conducere era, de fapt, ilegală. În toamna anului 1925 a fost înfiinţat Blocul Muncitoresc - Ţărănesc (B.M.Ţ.). Considerând că P.N.L. era reacţionar, apărând interesele „oligarhiei”, comuniştii au acţionat pentru realizarea unei colaborări – pe o platformă democratică, antiliberală – cu unele partide burgheze şi, în special cu Partidul Ţărănesc. Cu prilejul alegerilor locale din februarie 1926 s-a realizat un cartel electoral între B.M.Ţ., Partidul Socialist, Sindicatele Unite, Partidul Ţărănesc, Partidul Naţional şi Partidul Poporului. Pe această bază, în consiliile orăşeneşti şi comunale au fost aleşi aproape 200 de comunişti, socialişti şi social-democraţi. Cominternul a criticat P.C.d.R., afirmând că participarea în alegerile locale alături de „partidele burgheze a fost cea mai gravă greşeală, căreia i se cuvine cea mai severă condamnare”. Acuzat de oportunism, fostul secretar general Gh. Cristescu a fost exclus din P.C.d.R.
Un moment important în activitatea comuniştilot l-a constituit participarea la alegerile parlamentare din 1931. Lucreţiu Pătrăşcanu a devenit primul deputat comunist din Parlamentul României, participând pe listele B.M.Ţ.. Alături de Pătrăşcanu, au mai fost aleşi Imre Aldar, D. Ştefan, M. Sami şi C. Obrad, stârnind în Cameră dezbateri aprinse. În cele din urmă, cei cinci deputaţi vor fi invalidaţi, deoarece prin prezentarea în alegeri a lui Imre Aldar cu documente falsificate se încălcase legea electorală.
Între organizaţiile legale întemeiate de comunişti se numărau şi Blocul Democratic, Frontul Plugarilor, Uniunea Democratică a Oamenilor Muncii Maghiari din România; au editat ziare şi gazete cu caracter antifascist: „Cuvântul liber”, „Blocul”, „Era nouă”, „Reporter”, „Clopotul”, „Ecoul”, „Uj szó” etc. De asemenea, cca. 500 de voluntari români – în mare parte comunişti – şi-au manifestat antifascismul înrolându-se în Brigăzile internaţionale care au luptat în Spania alături de republicani, împotriva trupelor naţionaliste conduse de generalul Franco.
- Ideologia Partidului Comunist din România
Din punct de vedere ideologic, principala problemă cu care s-a confruntat P.C.d.R. a fost agricultura. Preponderenţa agriculturii în economia românească a pus probleme serioase în legătură cu viitoarea cale de dezvoltare a ţării, mai precis cu iminenţa revoluţiilor burghezo-democratice şi proletare şi cu rolul ţărănimii în acestea. Comuniştii români n-au reuşit să-şi atragă adepţi din lumea rurală, iar alianţa revoluţionară a proletariatului cu ţărănimea săracă nu s-a materializat defel. Motivele sunt clare: ei n-au formulat o politică agrară limpede şi consecventă şi au întreprins doar sporadic activităţi organizatorice în zonele rurale. Prin urmare, nu prea puteau spera să înfrângă larg răspândita teamă a ţăranului în faţa comunismului considerat distrugător al proprietăţii particulare şi a religiei. Însuşirea tezelor cominterniste i-a determinat pe comuniştii din România să adopte programe care înstrăinau mari segmente ale ţărănimii.
Teoria lui C. Dobrogranu-Gherea despre neoiobăgie a avut o înrâurire extraordinară asupra comuniştilor în aii ’20. El susţinuse în Neoiobăgia (1910) că socialiştii români trebuie să-şi concentreze eforturile asupra eliminării tuturor obstacolelor de la ţară din calea dezvoltării capitalismului şi, mai ales, că trebuie să-i sprijine pe micii producători independenţi ţărani, ca fiind făuritorii capitalismului în agricultură, toate acestea fiind considerate măsuri necesare pentru pregătirea condiţiilor revoluţiei burghezo-democrate.
Marcel Pauker, orientându-se după Dobrogeanu-Gherea, a susţinut la cel de-al patrulea Congres al Cominternului din 1922 că P.C.d.R. putea exista ca partid şi ca mişcare revoluţionară doar dacă înţelegea cum trebuie să abordeze populaţia rurală într-un mod corespunzător. El insista, de pildă, că trebuie făcută o distincţie între micul producător ţăran, care, după părerea lui, putea fi atras prin făgăduieli că revoluţia nu se va atinge de pământul lui, şi ţăranul sărac, lipsit de pământ, care ar îmbrăţişa de îndată revoluţia în schimbul pământului din moşiile expropriate.
Esenţa teoriei lui Dobrogeanu-Gherea transpare şi în primul program agrar al P.C.d.R., redactat de fiul acestuia, în 1924.
În tot cursul anilor ’20, P.C. s-a străduit să pună în practică ideile gheriste. „Aripa de dreapta” a partidului a urmărit o alianţă cu Partidul Ţărănesc şi, după 1926, cu Partidul Naţional Ţărănesc, ca mijloc de grăbire a declanşării revoluţiei burghezo-democratice.
Spre sfârşitul anilor ’20 şi începutul anilor ’30, Cominternul a criticat aspru faptul că P.C.d.R. se bizuia pe teoria dezvoltării propuse de Dobrogeanu-Gherea din cauza caracterului său nerevoluţionar în fond.
O întărire a capitalismului prin sprijinirea partidelor burgheze şi ţărăneşti era acum contrazisă de U.R.S.S.. Prin urmare, liderii Cominternului atrăgeau atenţia că doar lupta revoluţionară îndreptată către subminarea structurilor politice şi sociale existente este o tactică admisibilă în România. Toate aceste probleme au stârnit controverse înverşunate în rândul partidului. Problemele s-au rezolvat, cel puţin ofical, abia în 1931, când cel de-al V-lea Congres al partidului a promis că se va supune pe de-a-ntregul directivelor Cominternului.
* * *
Această schiţă a mişcării comuniste din perioada interbelică va fi sugerat multe întrebări care necesită o cercetare amănunţită şi imparţială. Relatări echilibrate asupra P.C.d.R. sunt de aşteptat când arhivele româneşti şi mai ales cele sovietice vor deveni accesibile în totalitate. Între timp nu se poate trage decât concluzia că între 1921-1938 P.C.d.R. n-a avut o influenţă asupra mersului vieţii politice şi sociale româneşti.
Bibliografie
Betea, Lavinia, Lucreţiu Pătrăşcanu. Moartea unui lider comunist, Humanitas, Bucureşti, 2001.
Brătescu, G., Lichidarea lui Marcel Pauker, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995.
Chiper, Ioan, Consideraţii privind evoluţia numerică şi compoziţia etnică a P.C.R., 1921-1952, în „Arhivele Totalitarismului”, anul VI, nr. 21, 1998, p. 25-44.
Deletant, Denis, România sub regimul comunist, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997, cap. I.
Hitchins, Keith, Mişcarea comunistă din România 1917-1944, în Mit şi realitate în istoriografia românească, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 215-257.
Ionescu, Ghiţă, Comunismul în România, Editura Litera, Bucureşti, 1994.
Istoria românilor, vol. VIII, România Întregită (1918-1940), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 239-242; 361-362.
Jurca, Nicolae, Social-democraţia în România, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994.
Levy, Robert, Gloria şi decăderea Anei Pauker, Polirom, Iaşi, 2002.
Pătrăşcanu, Lucreţiu, Probleme de bază ale României, Bucureşti, 1946.
Stănescu, M.C., Moscova, Cominternul, filiera comunistă balcanică şi România (1919-1944), Editura Silex, Bucureşti, 1994.
Tismăneanu, Vladimir, Arheologia terorii, Editura All, Bucureşti, 1996.
Idem, Condamnaţi la fericire. Experimentul comunist în România, Braşov, 1994.