În ianuarie 1908, Take Ionescu părăseşte Partidul Conservator datorită unor dispute ideologice, dar şi personale cu P.P. Carp, şeful partidului. Take Ionescu se pronunţase în repetate rânduri pentru modernizarea vechiului partid şi implantarea sa „în realitatea prezentă a ţării”. Opiniile lui nu erau luate în serios de liderii conservatori şi mai ales de P.P. Carp. La 20 ianuarie Take Ionescu a convocat la Bucureşti numeroşi fruntaşi conservatori din întreaga ţară şi a proclamat întemeierea Partidului Conservator Democrat. Aproape toţii alegătorii conservatori ai colegiului al II-lea îl urmează pe noul lider: profesori, avocaţi, liber profesionişti, negustori, funcţionari, întreprinzători. Organul central de presă era ziarul „Acţiunea”.
Cu ocazia primului Congres al partidului din 3 februarie 1908. Take Ionescu lămureşte cauzele acţiunii sale: neînţelegerile cu liderii conservatori în problema agrară, nevoia de comunicare cu mase mai largi ale poporului, aşezarea ideilor conservatoare pe o temelie mai democratică tocmai pentru a le da mai multă tărie.
Ca „disidenţă”, adepţii lui Take Ionescu s-au manifestat mai demult. Mai ales ultima guvernare conservatoare dintre 1905-1907 pusese limpede în evidenţă nu numai existenţa unei grupări distinct takiste dar şi forţa ei.
Organizarea noului partid s-a făcut după aceleaşi principii ca acelea ale P.N.L, şi Partidului Conservator, adică pe bază de cluburi locale, conduse de comitete, iar la centru un Comitet Executiv.
Partidul reprezenta, în esenţă, interesele unor grupări ale burgheziei şi intelectualităţii, precum şi ale acelei părţi a moşierimii care se orienta spre formele moderne, capitaliste de cultivare a pământului şi investirea profiturilor în întreprinderi industriale şi bănci.
Programul partidului se axa pe reformele administrative; învăţământ primar gratuit, dar nu obligatoriu; soluţii pentru probleme ţărănească, reducerea celor trei colegii electorale la două. Principalul ţel era consolidarea ţăranului mijlocaş prin punerea în vânzare a domeniilor publice, crearea unor ferme model şi închirierea maşinilor agricole. Programul se fereşte însă de orice reformă agrară. În politica externă, ca şi conservatorii, susţine alianţele „tradiţionale” cu Puterile Centrale, deşi Take Ionescu nu se ferea să arate simpatia sa pentru Franţa.
Prin proporţii şi implicaţii, sciziunea takistă din 1908 era cea mai însemnată de până atunci. Practic, nici una din organizaţiile locale conservatoare nu a rămas neatinsă de ruptura ce se produsese în partid. Cei mai mulţi erau fascinaţi de vitalitatea debordantă, de oratoria clară, logică, fără multe artificii a lui Take Ionescu.
Întâmpinat cu ostilitate de conservatorii lui P.P. Carp, cu dezaprobare de către rege şi de liberali, cu o înţelegere (ezitantă) de social-democraţi, partidul lui Take Ionescu s-a lovit de o mentalitate a vremii, potrivit căreia un al treilea partid de guvernământ nu era necesar.
În ciuda ostilităţii adversarilor şi a greutăţilor întâmpinate, Partidul Conservator Democrat a obţinut succese electorale remarcabile în alegerile parţiale din anii 1908-1910 (din 10 alegeri parţiale, au câştigat 7).