Dominaţia liberalilor se încheie la sfârşitul primului deceniu interbelic, când în noiembrie 1928 sunt nevoiţi să părăsească puterea în condiţiile în care scena politică se afla sensibil schimbată prin apariţia P.N.Ţ. Cu toate că P.N.L. va mai reveni la putere după 1930, nu va mai avea rolul şi forţa din primul deceniu interbelic. Aceasta este consecinţa unui complex de factori, dar şi urmarea dispariţiei unor mari lideri ai partidului: I.I.C. Brătianu (1927), V. Brătianu (1930), I.G. Duca (1933).
Intrat în opoziţie, Vintilă Brătianu ajutat de I.G. Duca a început o activitate de reorganizare a partidului. În opoziţie divergenţele latente au ieşit la suprafaţă, au luat amploare, degenerând în sciziuni. În 1929, Ion Th. Florescu, fost ministru de Justiţie, a creat gruparea disidentă „Omul liber” (din 1931 Partidul Liberal - Democrat). Această dizidenţă, deşi cu un program foarte atrăgător, populist chiar, nu a avut o aderenţă reală în rândul electoratului. În iunie 1930, o masivă grupare, în frunte cu Gheorghe Brătianu, a părăsit partidul, întemeind un nou Partid Naţional - Liberal. Această formaţiune a fost mai mult decât o disidenţă politică, a reprezentat în fapt un nou partid. În decembrie 1932 s-a produs o altă defecţiune prin plecarea lui Constantin Argetoianu, care a realizat că veleităţile sale nu vor putea fi realizate în condiţiile în care P.N.L. s-a îndepărtat de la putere. C. Argetoianu va crea „Uniunea Agrară”, obedientă regelui Carol al II-lea. Toate aceste frământări interne impuneau reorganizarea partidului. O asemenea acţiune era îngreunată de faptul că liderii liberali, care s-au opus cu îndârjire revenirii în ţară a lui Carol, vor refuza să recunoască „Restauraţia”. Din acest moment, P.N.L. intră într-o perioadă de izolare; favoritul de odinioară al Palatului devine izolat.
După moartea lui Vintilă Brătianu, preşedinte al P.N.L. este ales I.G. Duca, iar funcţia de secretar general este ocupată de Gheorghe Tătărescu (decembrie 1930) . Dacă alegerea lui Duca a fost primită bine de opinia publică şi de cadrele tinere, democratice ale partidului, a stârnit nemulţumirea „bătrânilor” liberali (marii industriaşi mai ales). I.G. Duca, care nu a fost niciodată un om bogat, a dus o politică de promovare a elementelor tinere în structurile superioare ale partidului; se afirmă numeroase cadre tinere: Mircea Cancicov, Victor Iamandi, Eugen Titeanu, Radu Portocală, Petre Bejan ş.a.
I.G. Duca, presat de gruparea „tinerilor” liberali, va reuşi să atenueze divergenţele cu regele. Pentru a-şi dovedi fidelitatea faţă de Carol al II-lea, el acceptă ca P.N.L. să sprijine guvernul de „uniune naţională” condus de Nicolae Iorga, cu care în iunie 1931 încheie un cartel electoral.
În anii de opoziţie 1928-1933, P.N.L. a desfăşurat o intensă campanie împotriva naţional-ţărăniştilor confruntaţi la guvernare cu grave probleme determinate de efectele crizei economice. Anii de opoziţie îi vor ajuta totuşi să-şi refacă capitalul politic, apărând drept „salvatori” în noiembrie 1933 când vor fi chemaţi la putere.
O primă măsură luată de prim-ministrul I.G. Duca, cunoscut pentru intransigenţa faţă de extremisme, a fost scoaterea în afara legii a Gărzii de Fier la 9 decembrie 1933. Răspunsul legionarilor a fost imediat: la 29 decembrie 1933, prim-ministrul I.G. Duca a fost asasinat pe peronul gării din Sinaia.
Moartea lui I.G. Duca a provocat mari convulsii în sânul P.N.L. Apar din nou neînţelegeri între „tinerii” şi „bătrânii” liberali. Erau descoperite atât preşedinţia guvernului, cât şi şefia partidului. În mod normal urma ca alegerea preşedintelui partidului să premeargă alegerea premierului. În această situaţie, Regele Carol al II-lea a găsit un larg câmp de manevră.
Carol nu dorea să-l aibă pe Dinu Brătianu nici în fruntea guvernului şi ca atare nici în fruntea P.N.L., deoarece acesta promova o politică care nu era pe placul său şi al camarilei. Dinu Brătianu considera că de drept el trebuia să urmeze la şefia partidului reluându-se în acest fel tradiţia brătienistă. Dr. C. Angelescu, care a fost numit şef al guvernului, se aştepta, la rândul său, să fie ales şi în funcţia de preşedinte al partidului.
Dirijând cu abilitate această situaţie, prin care urmăreau în fond evitarea contactului cu Brătienii, cercurile Palatului au procedat la instalarea, la 4 ianuarie 1934, a unui guvern liberal procarlist prezidat de Gh. Tătărescu, lider al „tineretului” liberal. În acest fel, Coroana a reuşit să determine o creştere apreciabilă a rolului de arbitru în lupta pentru putere. Regula ca şeful partidului să fie în mod obligatoriu şi şeful guvernului era abolită. Manevra Regelui ar fi trebuit să rupă partidul în două, Carol fiind convins că lui Tătărescu i se va atribui în mod automat şi preşedinţia partidului. Dar lucrurile nu au decurs aşa. Înţelegând planul monarhului şi pentru a nu sparge unitatea partidului, liderii P.N.L. s-au străduit să găsească cea mai bună formulă de alegere a unei personalităţi care să menţină atât omogenitatea partidului, cât şi legătura dintre partid şi guvern. În cele din urmă, la 4 ianuarie 1934, Dinu Brătianu va fi ales preşedinte al P.N.L., tradiţia brătienistă fiind reluată după o întrerupere de trei ani. Frământările din cadrul partidului, care existau în formă latentă, se declanşează după această dată. Dinu Brătianu nu avea nici pe departe calităţile de om politic ale fraţilor săi – Ionel şi Vintilă –; în familie el era considerat ca singurul fără vocaţie politică, el ocupându-se de industrie, comerţ.
Între Gh. Tătărescu (exponent al „tinerilor” liberali) şi Dinu Brătianu (reprezentant al „bătrânilor” liberali) au avut loc puternice fricţiuni şi controverse, care au afectat P.N.L. „Bătrânii” (Constantin I.C. Brătianu, dr. C. Angelescu, C. Alimănişteanu, Al. Al. Lapedatu, C. Xeni, I. Manolescu-Strunga) se bazau pe capitalul privat şi pe Banca Naţională, erau pentru menţinerea regimului democratic întemeiat pe Constituţia din 1923 şi se declarau împotriva tendinţelor autoritare ale regelui Carol al II-lea. Pe de altă parte, „tinerii” (Gh. Tătărescu, V.P. Sassu, Petre Bejan, Mircea Cancivoc, Richard Franosovici) s-au integrat tot mai mult în noua grupare a marii burghezii, concentrată în jurul Băncii de Credit; interesele acestei grupări se împleteau strâns cu cele ale regelui care, prin participaţii crescânde în industrie şi bănci, a devenit unul din pilonii vieţii economice. Nu o dată, guvernul Tătărescu a acţionat împotriva liniei oficiale a partidului stabilită de „bătrânii liberali”, conducându-se după sugestiile primite din partea lui Carol al II-lea.
În timp ce Tătărescu afirma că se bazează pe programul partidului al cărui secretar era, Dinu Brătianu n-a ezitat să facă public declaraţii potrivit cărora nu înţelegea să-şi angajeze răspunderea pentru unele acte ale guvernului, calificând drept periculoasă hotărârea acestuia de a menţine starea de asediu şi cenzura, precum şi intenţia de a modifica Constituţia.
Gheorghe Tătărescu, sprijinit de rege, a efectuat succesive remanieri prin care au fost introduşi în guvern mai mulţi „tineri liberali”, mai întâi ca subsecretari de stat şi apoi ca miniştri (Aurelian Bentoiu, Petre Bejan, Mircea Cancicov, Nicolae Caranfil, Radu Irimescu, Victor Iamandi). Pe de altă parte, au părăsit guvernul C. Xeni, Al. Lapedatu, Mircea Djuvara şi alţi apropiaţi ai lui C.I.C. Brătianu.
În cadrul P.N.L. existau şi alte grupări, precum cea intitulată „Păreri libere” din care făceau parte Eugen Titeanu, Valer Roman, Aurelian Bentoiu, Mircea Cancicov, Radu Portocală, Haig Aznavorian; membrii acestei grupări erau în majoritate foşti secretari, consilieri, şefi de cabinete ale conducătorilor liberali, deci profesionişti abili, care urmau aproape necondiţionat linia politică trasată de rege şi făceau presiuni asupra „bătrânilor”. O altă gruparea – „Gruparea H” – din care făceau parte Victor Iamandi, Emil Logonţiu, Petre Bejan, Petre Gheaţă, se pronunţa pentru menţinerea regimului democratic, împotriva încercărilor de revizuire a Constituţiei, era împotriva oricărui compromis cu Mişcarea Legionară; totodată, era categoric ostilă fuziunii cu P.N.L. - Gheorghe Brătianu. Această fuziune era dorită de „bătrânii liberali” în scopul întăririi poziţiei familiei Brătianu în conducerea partidului şi al creşterii rolului său în viaţa politică, inclusiv în apărarea regimului democratic, dar strădaniile lor au fost torpilate de Gh. Tătărescu şi Carol al II-lea. Ca orientare doctrinară, Gruparea H se situa la stânga neoliberalismului şi se pronunţa pentru intervenţionismul statului în viaţa economică. Aceste două grupări vor fi subordonate treptat de către Tătărescu în condiţiile în care acesta a avut posibilitatea să-i răsplătească cu funcţii în aparatul de stat.
Congresul general al partidului din iulie 1936 a confirmat în funcţia de preşedinte pe Dinu Brătianu şi ca secretar general pe Gh. Tătărescu. Congresul a lăsat aparenţa unei aplanări a conflictului dintre „tinerii liberali” şi „bătrânii liberali”.
În noiembrie 1937 când expira mandatul de guvernare, Dinu Brătianu s-a pronunţat pentru trecerea în opoziţie. În cele din urmă, Gh. Tătărescu a acceptat un nou mandat, încălcându-se uzanţa politică a alternanţei guvernamentale. Rezultatul alegerilor parlamentare din decembrie 1937 a fost nefavorabil pentru P.N.L. care a obţinut doar 35,92% din totalul voturilor exprimate, insuficiente pentru a primi „prima electorală”. În aceste condiţii, Gh. Tătărescu era obligat să părăsească puterea.
În aceste momente de cumpănă se realizează fuziunea dintre P.N.L.– Dinu Brătianu şi formaţiunea lui Gheorghe Brătianu. P.N.L. a acceptat instaurarea regimului de autoritate monarhică, la 10 februarie 1938. Dizolvat prin Decretul-regal din 30 martie 1938, împreună cu celelalte formaţiuni politice, P.N.L. şi-a continuat totuşi activitatea în condiţii restrânse ca o importantă forţă de opoziţie. În aprilie 1938, Dinu Brătianu a decis excluderea din partid a tuturor celor care au acceptat funcţii şi demnităţi din partea regelui, între aceştia aflându-se şi Gh. Tătărescu.
În concluzie, se poate aprecia că în anii ’30 unul dintre cele mai mari partide democratice – P.N.L. – era măcinat de grave contradicţii interne, devenea tot mai slab şi ca atare incapabil să se opună forţelor dictatoriale. Mai mult, o grupare importantă a acestui partid – şi anume aceea care deţinea conducerea guvernului – s-a pus în slujba planurilor autoritare ale regelui, abandonând tot mai mult regimul democratic parlamentar.