P.N.L. era, în esenţă, exponentul burgheziei industriale şi bancare a cărei putere economică s-a întărit considerabil după primul război mondial. El stăpânea, în fapt, Banca Naţională a României şi alte instituţii financiare, avea puternice poziţii în majoritatea marilor întreprinderi industriale. Preşedintele partidului a continuat să rămână I.I.C. Brătianu, iar dintre fruntaşi se distingeau Vintilă Brătianu, Al. Constantinescu, Gheorghe Mârzescu, dr. C. Anghelescu, I.G. Duca, Ion Th. Florescu. Organul central de presă era „Viitorul”.
Acest partid, cu o puternică bază economică, dispunând de un mănunchi de cadre temeinic pregătite, exercitând o influenţă covârşitoare asupra regelui Ferdinand, a reuşit să se adapteze cu uşurinţă realităţilor postbelice, să fie promotorul unităţii statale şi al reformelor agrară şi electorală. Până la sfârşitul anului 1926 – când este întemeiat Partidul Naţional Ţărănesc –, P.N.L. nu a avut un rival pe măsură, dominând cu autoritate scena politică a României în primul deceniu interbelic. Nu întâmplător perioada 1918-1928 a intrat în istorie sub denumirea de „decada brătienistă”.
În primii ani de după război, P.N.L. a lansat un Manifest-program în care se pronunţa pentru aplicarea reformei agrare şi a celei electorale, descentralizarea administrativă, impozit progresiv pe venit, dezvoltarea învăţământului, largi drepturi pentru muncitori (ziua de lucru de 8 ore, minimum de salariu, contracte colective de muncă, ocrotirea muncii femeilor, asigurări sociale), îmbunătăţirea situaţiei funcţionarilor ş.a. Cetăţenii îi priveau însă cu neîncredere pe liberali, deoarece nu puteau uita reticenţele lor în realizarea reformelor, precum şi greşelile de guvernare din timpul războiului. Criza de popularitate va fi reflectată în alegerile parlamentare din noiembrie 1919, când, deşi a beneficiat de sprijinul aparatului de stat, n-a obţinut decât 103 din cele 568 mandate în Adunarea Deputaţilor, iar în cele din mai-iunie 1920 doar 16 mandate din 383. Importante categorii sociale cu orientare de stânga, care înainte de război urmaseră P.N.L., s-au îndreptat spre noile partide, în special spre Liga Poporului şi spre Partidul Ţărănesc. Atenţia electoratului, dornic de ceva nou, s-a îndreptat spre cei care promiteau o nouă politică, un nou curs. Lumea era sătulă de vechile partide şi de vechii politicieni.
Criza prin care trecea P.N.L. îl determină pe un fruntaş liberal să declare, în martie 1920, că: „Trebuie să schimbăm totul: şi obiceiul, şi tactica, şi programele electorale de până acum. Să organizăm partidul cu comitete de acţiune pe sate, pe comune, circumscripţii şi judeţe dacă vrem să mai obţinem ceva”.
Dificultatea de adaptare la noile realităţi politice a fost depăşită de P.N.L. începând cu anul 1922, moment în care conducerea acestuia a trecut la refacerea şi înfiinţarea de noi organizaţii locale şi judeţene în conformitate cu cerinţele votului universal. În acest fel, P.N.L. va deveni cel mai bine organizat dintre partidele politice, fapt ce a permis liberalilor ca la alegerile parlamentare din 1926 să depună candidaturi pe tot cuprinsul ţării. De asemenea, acţiunea de reorganizare a partidului a fost dublată de revizuirea în bună parte a ideologiei şi a programului.
În noiembrie 1921, Congresul P.N.L. a adoptat un nou program politic care preconiza: elaborarea unei noi Constituţii, unificarea administrativă şi legislativă, refacerea şi dezvoltarea economică a ţării, stabilizarea financiară, limitarea penetraţiei capitalului străin în economia României şi aplicarea doctrinei „prin noi înşine”, înlăturarea abuzurilor comise cu prilejul aplicării reformei agrare, dreptul ţăranilor de a folosi pădurile pentru lemne de foc şi construcţii uşoare, impozit progresiv pe venit, îmbunătăţirea situaţiei clasei muncitoare, dezvoltarea învăţământului, lichidarea analfabetismului, egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor, indiferent de naţionalitate. În acelaşi timp, P.N.L. se pronunţa pentru „înfrăţirea socială”, declarându-se adversar hotărât al mişcărilor revoluţionare. Revenind la putere în ianuarie 1922, P.N.L. a urmărit constant ridicarea economică şi politică a ţării.
În scopul extinderii organizaţiei la scara întregii ţări, P.N.L. a fuzionat în ianuarie 1923 cu Partidul Ţărănesc din Basarabia, condus de Ion Inculeţ şi cu Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, prezidat de Ion Nistor. De asemenea, a reuşit să atragă în rândurile sale o serie de oameni politici din Transilvania şi Banat, între care Alexandru Lapedatu, Aurel Cosma şi Avram Imbroane.
În timpul guvernării 1922-1926, premierul Ionel Brătianu a insistat în mod special asupra organizării şi unificării statului naţional român, a principiilor care trebuiau să stea la temelia noii Constituţii a ţării, a necesităţii de a se aplica doctrina economică „prin noi înşine”, a căilor de dezvoltare a regimului democratic, a mijloacelor de apărare a păcii şi integrităţii teritoriale a României. Astfel, P.N.L. a contribuit decisiv la crearea cadrului legal de desfăşurare a vieţii economice şi social-politice a ţării în perioada interbelică prin adoptarea mai multor măsuri, printre care: decretul-lege pentru reforma agrară (decembrie 1918), Constituţia din 1923, legea minelor din 1924, legea pentru unificarea administrativă din 1925, legea electorală din 1926 etc. De asemenea, guvernul liberal a acţionat pentru recunoaşterea actelor de unire din 1918 şi a avut un rol important în consolidarea sistemului de alianţe care s-a aflat la baza politicii externe a României în perioada interbelică.
După o guvernare de patru ani, în martie 1926, P.N.L. s-a retras de la putere; a revenit în iunie 1927, asigurând intrarea în funcţiune a Regenţei. Moartea lui Ion I.C. Brătianu, la 24 noiembrie 1927, a lăsat în conducerea P.N.L. un imens gol. Şef al partidului a fost ales Vintilă Brătianu, care nu era înzestrat cu calităţi politice deosebite. După numai un an, la 3 noiembrie 1928, P.N.L. a trebuit să părăsească puterea.
P.N.L. poate fi definit ca un partid de cadre. Mecanismul lui organizatoric se reducea, practic, la un număr restrâns de membri, relativ stabil, care alcătuiau propriu-zis partidul. Baza socială a partidului era totuşi diversă, în ea regăsindu-se, alături de burghezia industrială şi financiară şi o parte dintre foştii proprietari de moşii, rămaşi fără partid, în urma dispariţiei Partidului Conservator; aşa-numitele elemente neoburgheze, îmbogăţite în perioada războiului; o parte a burgheziei mijlocii industriale, comerciale, agricole; burghezia satelor, cârciumari, alte categorii asemănătoare; un număr însemnat de intelectuali, dar şi ţărani şi muncitori.
Forţa politică principală a P.N.L. consta nu atât în numărul aderenţilor, cât în elemente ca: vechimea dominaţiei lui în stat, realizările sale istorice, caracterul organizat şi împletit cu interesele monarhiei, ca şi dominaţia pe care o exercita asupra funcţionarilor şi implicit asupra administraţiei ţării.