Fuziunea Partidului Naţional cu Partidul Ţărănesc s-a realizat la 10 octombrie 1926, când a luat fiinţă Partidul Naţional Ţărănesc. Cu acest prilej s-a adoptat un Program şi un Statut, iar conducerea sa era asigurată de un preşedinte – Iuliu Maniu, un secretar general – Virgil Madgearu şi patru vicepreşedinţi – Ion Mihalache, dr. Nicolae Lupu, Alexandru Vaida-Voevod şi Pavel Brătăşanu.
Programul P.N.Ţ. cuprindea: garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, responsabilitatea ministerială, reforma administrativă pe baza descentralizării şi a autonomiei locale, scoaterea justiţiei de sub influenţa factorilor politici, dezvoltarea învăţământului (îndeosebi a celui agricol), organizarea producţiei agricole, dezvoltarea cooperaţiei, acordarea de credite pentru ţărani, încurajarea industriei bazată pe valorificarea bogăţiilor subsolului, sprijinirea „industriei ţărăneşti”, recunoaşterea dreptului muncitorilor de a se organiza în sindicate, îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei. În ceea ce priveşte politica externă, programul se pronunţa pentru o diplomaţie întemeiată pe „menţinerea şi executarea cinstită şi loială a tratatelor”, stabilirea de relaţii normale cu toate statele vecine, inclusiv cu U.R.S.S..
Noul partid se întemeia pe principiul „solidarităţii naţionale”, abandonând definitiv teza „luptei de clasă” susţinută de ţărănişti. Interesant este faptul că P.N.Ţ. cerea revizuirea doar pe cale administrativă a reformei agrare, pentru înlăturarea abuzurilor comise cu prilejul aplicării ei, ţărăniştii renunţând la ideea unei noi exproprieri; pe de altă parte, partidul se pronunţa pentru libera circulaţie a pământului „în scop de selecţionare naturală a cultivatorilor serioşi”. Noul partid preconiza unele măsuri antiliberale (ca reorganizarea Băncii Naţionale) şi avea o doctrină economică întemeiată pe lozinca „porţilor deschise”.
Începând din octombrie 1927, organul de presă central al P.N.Ţ. a devenit „Dreptatea”, dar, paralel, au continuat să apară şi alte gazete tipărite pe plan local de organizaţiile judeţene ale partidului (între altele se remarcă „Patria” din Cluj).
Prin întemeierea P.N.Ţ. în octombrie 1926, în cadrul sistemului politic al României interbelice apare - aşa cum arăta Marcel Ivan – „primul partid de masse, în sensul democratic modern al cuvântului”. Baza socială a noului partid era constituită din ţărănime, burghezia satelor, muncitori. Nucleul conducător era format din elemente aparţinând categoriilor mijlocii rurale şi urbane, o parte a burgheziei industriale şi un însemnat număr de avocaţi, preoţi, profesori, învăţători. Aşadar, structura socială a partidului era foarte eterogenă. Conform unei statistici incomplete, publicată la mijlocul anilor ’30 de către P.N.Ţ., acesta avea înscrişi un număr de aproximativ 454.000 de membri, fiind, din acest punct de vedere, cel mai puternic partid din România acelei perioade.
P.N.Ţ. s-a dovedit a fi capabil să înfrunte cu succes dominaţia politică a P.N.L., devenind al doilea mare partid cu vocaţie guvernamentală.
În momentul constituirii sale, avea organizaţii în toate judeţele ţării, situaţie pe care o întrunea numai P.N.L. El prezenta imaginea unui partid viguros, dinamic, cu o mare capacitate de acţiune la nivelul întregii ţări.
În noiembrie 1926 s-a constituit Cercul de Studii al Partidului Naţional Ţărănesc, care avea sarcina de a pregăti proiectele de legi pentru eventualitatea ajungerii partidului la putere, de a populariza programul şi ideologia acestuia. Iniţial, în funcţia de preşedinte al Cercului de Studii a fost ales Gh. Gh. Mironescu, apoi, din noiembrie 1927 a fost înlocuit de prof. univ. Sabba Ştefănescu, geolog şi paleontolog de talie mondială.
P.N.Ţ. s-a încadrat în mişcarea agrariană din Europa, aderând la Biroul Internaţional Agrar cu sediul la Praga în noiembrie 1927. Relaţiile stabilite cu partidele membre ale acestei organizaţii au permis P.N.Ţ. să cunoască mai bine activitatea celorlalte partide agrariene din Europa şi să popularizeze, pe plan internaţional, activitatea naţional-ţărăniştilor români.
Atât actul fuziunii în sine, care a produs anumite schimbări în ierarhia fostului Partid Ţărănesc, creând nemulţumiri, cât mai ales deosebirile de natură conceptuală, doctrinare, puse în lumină de poziţiile de principiu ale unor lideri ai partidului, au determinat regruparea forţelor partidului abia întemeiat.
O primă defecţiune în sânul P.N.Ţ. se va înregistra în februarie 1927, când unul dintre vicepreşedinţi, dr. N. Lupu a decis să părăsească partidul. Cauzele unei asemenea acţiuni erau multiple: faptul că stătea alături de foştii takişti pe care-i combătuse cu vehemenţă ani în şir, modul în care Iuliu Maniu înţelegea să-şi exercite mandatul prezidenţial, incertitudinea şanselor ca partidul să poată ajunge foarte curând la putere ş.a.
Dr. N. Lupu, deşi a fost urmat de unele cadre valoroase, totuşi, nici un membru al Comitetului Central Executiv al P.N.Ţ. nu i s-a alăturat. De asemenea, nici o organizaţie judeţeană nu a trecut în întregime în gruparea dr. N. Lupu.
Programul Partidului Ţărănesc – dr. N. Lupu cuprindea, într-o mare măsură, principiile ideologice ale fostului Partid Ţărănesc întemeiat în 1918. De asemenea, programul noului partid cuprindea multe elemente din programul P.N.Ţ. Dr. N. Lupu socotea necesară abandonarea unor principii teoretice vagi şi insista pentru un program de realizări imediate.
Cariera politică a dr. N. Lupu nu a fost lipsită de oscilaţii şi contradicţii. Cunoscut ca un om politic cu vederi de stânga, el se va abate de la conduita sa generală şi va colabora cu P.N.L., intrând în guvernele prezidate de I.I.C. Brătianu şi Vintilă Brătianu.
După plecarea dr. N. Lupu, în funcţia de vicepreşedinte al P.N.Ţ. a fost desemnat Grigore Iunian.
La 16 aprilie 1927, o grupare a foştilor takişti în frunte cu Grigore Filipescu va demisiona din P.N.Ţ. şi se vor înscrie la Partidul Poporului.
Aceste sciziuni şi demisii n-au afectat situaţia generală a partidului, care continua să-şi păstreze influenţa şi popularitatea în rândul electoratului.
La 6 mai 1928, a avut loc la Alba Iulia primul Congres de după fuziune, care a fost, de fapt, o mare adunare opoziţionistă. În perioada octombrie 1926 – noiembrie 1928, coordonata esenţială a activităţii P.N.Ţ. a constituit-o lupta pentru doborârea dominaţiei liberale şi cucerirea puterii politice. De asemenea, partidul a criticat Actul de la 4 ianuarie 1926 şi a susţinut revenirea principelui Carol în ţară.
În prima confruntare electorală – alegerile parlamentare din iulie 1927 – P.N.Ţ., aflat în opoziţie, a obţinut 22,09% din voturi, situându-se pe locul al doilea cu 54 de mandate (primul loc fusese ocupat de P.N.L.). Rezultatul alegerilor a confirmat faptul că P.N.Ţ. era, practic, cel de-al doilea mare partid de guvernământ.
În toamna anului 1927, P.N.Ţ. a declanşat o vastă campanie de răsturnare a guvernului liberal, apelând la sprijinul maselor. Cu această ocazie, naţional-ţărăniştii au lansat tactica „rezistenţei cetăţeneşti”, ca formă de presiune la adresa guvernului. În această etapă, discursul politic naţional-ţărănist îmbracă accente revoluţionare. Punctul culminant al campaniei antiliberale a fost atins la 6 mai 1928 prin organizarea unei mari adunări la Alba Iulia (au participat peste 100.000 de cetăţeni). Adunarea de la Alba Iulia a fost cea mai mare acţiune de acest fel organizată vreodată de un partid politic din România.
În cele din urmă, supusă unei puternice presiuni, Regenţa va încredinţa, la 8 noiembrie 1928, lui Iuliu Maniu mandatul de a forma un nou guvern. În acest moment, în istoria P.N.Ţ. începea o nouă etapă, aceea în care promisiunile din timpul opoziţiei se puteau verifica prin realizări concrete. Milioane de cetăţeni erau convinşi că, în acel moment, începea o „eră nouă” în istoria României. Această stare de spirit s-a reflectat în alegerile parlamentare din decembrie 1928, organizate de P.N.Ţ., când listele partidului au întrunit 77,76% din totalul voturilor, înregistrând cel mai mare scor electoral din perioada interbelică.
În timpul primei guvernări (1928-1931), P.N.Ţ. a adoptat măsuri economice care au vizat stabilizarea monetară, pentru reuşita căreia au fost contractate mai multe împrumuturi externe în schimbul cărora au fost concesionate unele bunuri ale statului; pe aceste baze s-a modernizat reţeaua telefonică şi s-au construit unele şosele naţionale. Bugetele au înregistrat însă, an de an, deficite tot mai mare. Prin aplicarea doctrinei „porţilor deschise”, s-a ajuns la creşterea rapidă a datoriei externe a României, care, în curând, avea să devină insolvabilă. Pe plan social, au fost adoptate măsuri de sprijinire a ţărănimii şi burgheziei rurale, îndeosebi prin politica de credite. Prin „Legea Mihalache” (august 1929) s-a permis ţăranilor să-şi vândă lotul primit prin reforma agrară din 1921, fapt ce a generat o importantă mutaţie în structura micii proprietăţi.
Guvernul Maniu s-a confruntat nu numai cu o gravă criză economică ci şi cu mişcări sociale, determinate de efectele acesteia. Conflictele sociale au culminat cu greva muncitorilor de la Lupeni, căreia guvernul i-a pus capăt prin forţa armată.
Pe plan politic a fost evidentă preocuparea lui Iuliu Maniu pentru reorganizarea aparatului de stat în scopul creşterii atribuţiilor poliţiei şi jandarmeriei. În august 1929 a fost adoptată Legea pentru organizarea administrativă care introducea principiul autonomiei locale şi al descentralizării administrative.
Dacă în anii de opoziţie P.N.Ţ. a folosit criza dinastică pentru a lovi în guvernul liberal, susţinând, mai mult sau mai puţin deschis, anularea Actului de la 4 ianuarie 1926, după venirea la putere, Iuliu Maniu a căutat să-şi subordoneze Regenţa, impunând alegerea lui Constantin Sărăţeanu în această instituţie (octombrie 1929). Deteriorarea situaţiei economice a populaţiei şi accentuarea crizei politice au făcut ca mulţi cetăţeni să creadă că „salvarea” României constă în aducerea pe tron a lui Carol. Fostul principe a sosit inopinat în ţară, la 6 iunie 1930, iar Maniu a acceptat faptul împlinit. Afirmând că îi jurase credinţă regelui Mihai, Iuliu Maniu a demisionat din fruntea guvernului dar, la 8 iunie, a susţinut, în numele majorităţii parlamentare, anularea Actului de la 4 ianuarie 1926. Astfel, cu sprijinul direct al lui Iuliu Maniu şi al P.N.Ţ., a avut loc „Restauraţia” carlistă.
La scurt timp după proclamarea lui Carol drept rege, între Iuliu Maniu şi suveran s-a declanşat un conflict acut care viza locul şi rolul monarhiei în viaţa de stat. În aprilie 1931, P.N.Ţ. era determinat să se retragă de la guvernare, locul fiindu-i luat de un guvern de „uniune naţională”, prezidat de Nicolae Iorga. Popularitatea P.N.Ţ. se risipise pe parcursul celor doi ani şi jumătate de guvernare, astfel că în alegerile parlamentare din iunie 1931 a obţinut doar 14,99% din totalul voturilor.
Eşecul guvernului Iorga l-a determinat pe Carol al II-lea să cheme din nou la putere P.N.Ţ., în iunie 1932. De data aceasta, în alegerile pe care le-au organizat, naţional-ţărăniştii au obţinut 40,30% din voturi şi numai datorită legii electorale din 1926 (pe care o criticaseră cu vehemenţă la vremea respectivă) şi-au putut asigura o majoritate parlamentară.
Noua guvernare a fost dominată de criza economică mondială, aflată în plină desfăşurare. Guvernul român a solicitat „concursul tehnic” al Consiliului Financiar al Societăţii Naţiunilor. Experţii acestuia au urmărit, printr-o politică monetaristă, să obţină sumele necesare achitării datoriilor externe contractate de statul român.. La 28 ianuarie s-a semnat „Acordul de la Geneva”, prin care se exercita un control sever asupra economiei româneşti. Deşi a fost aprobat de Adunarea Deputaţilor, la 12 aprilie 1933, opoziţia fermă a unor influente cercuri politice şi economice, inclusiv a unui număr mare de naţional-ţărănişti – care apreciau că prin acest „plan” erau afectate independenţa şi demnitatea naţională –, a făcut ca guvernul să nu depună în termen instrumentele de ratificare. Mai mult, acesta a trecut la o politică vamală protecţionistă şi a suspendat, în mod unilateral, plata cuponului datoriei externe (august 1933). P.N.Ţ. a abandonat, practic, politica „porţilor deschise”, adoptând o orientare ce se apropia de cea promovată de P.N.L.
În politica internă, guvernul a elaborat legile de conversiune a datoriilor agricole, adoptate în octombrie 1932 şi aprilie 1933, prin care s-a amânat plata datoriilor contractate, dar nu s-a trecut la diminuarea sau anularea acestora.
De asemenea, pe fondul marasmului economic, guvernul naţional-ţărănesc s-a confruntat cu mişcări sociale ale muncitorilor care au culminat cu grevele petroliştilor din Valea Prahovei şi ale ceferiştilor din Bucureşti (ianuarie-februarie 1933). Concomitent, naţional-ţărăniştii au adoptat mai multe legi vizând protecţia socială (contracte colective de muncă, ajutor de şomaj, asigurări sociale) care, în condiţiile unor resurse financiare extrem de reduse, nu au avut efecte practice.
Politica externă promovată de P.N.Ţ. în timpul guvernărilor sale s-a înscris pe linia tradiţională de apărare a integrităţii teritoriale a României, a păcii şi a securităţii internaţionale. Naţional-ţărăniştii, în special Virgil Madgearu, au depus mari eforturi pentru crearea unui „bloc” al statelor agrare, menit să acţioneze solidar în confruntarea cu ţările industriale, care promovau o politică vamală extrem de restrictivă, cu grele consecinţe asupra exportatorilor de cereale.
În anii de guvernare, P.N.Ţ. a fost măcinat de grave crize interne, determinate, în principal, de discrepanţa dintre promisiunile electorale şi efectele măsurilor adoptate, de unele ambiţii personale. În aprilie 1930, a demisionat din partid Constantin Stere, principalul ideolog al ţărănismului, care, în 1931, a creat Partidul Ţărănesc Democrat. O altă sciziune s-a produs în noiembrie 1932, când Grigore Iunian (vicepreşedinte al partidului) a înfiinţat Partidul Radical Ţărănesc.
Între Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida-Voevod au apărut mari divergenţe în legătură cu atitudinea faţă de politica lui Carol al II-lea; în timp ce primul era împotriva camarilei regale (mai ales a Elenei Lupescu) şi dorea respectarea principiului constituţional potrivit căruia „regele domneşte, dar nu guvernează”, Vaida era un politician „acomodabil”, afirmând că suveranul trebuie să aibă un rol activ în conducerea statului. În ianuarie 1933, Vaida a acceptat propunerea regelui de a forma un nou guvern (în locul celui prezidat de Maniu, care demisionase în mod ostentativ). mai mult, Iuliu Maniu a demisionat în mai 1933 din funcţia de preşedinte al P.N.Ţ., în locul său fiind ales premierul Vaida-Voevod. Cu complicitatea acestuia, din inspiraţia camarilei regale, în martie 1933 a fost dezvăluită „afacerea Skoda” (încheierea unui contract – în condiţii dezavantajoase pentru statul român – privind achiziţionarea de armament de la această firmă, în timpul guvernării lui Iuliu Maniu – martie 1930).
La rândul său, Ion Mihalache (exponentul grupării ţărăniste) apreciind că guvernul Vaida s-a abătut de la ideologia şi programul P.N.Ţ., propunea în septembrie 1933, o nouă „direcţie” spre care să se îndrepte acest partid.
În acest context, la 9 noiembrie 1933, Vaida a demisionat, iar la 21 noiembrie va pierde şi funcţia de preşedinte al P.N.Ţ., în locul său fiind ales Ion Mihalache.
Criza de popularitate a P.N.Ţ. – ca urmare a rezultatelor politicii promovate de guvern şi a contradicţiilor dintre diferitele sale grupări – s-a reflectat în alegerile parlamentare din decembrie 1933, când a obţinut doar 13,92% din voturile alegătorilor.
Ion Mihalache a desfăşurat o amplă acţiune de reorganizare şi revitalizare a partidului. Ajutat de o pleiadă de tineri cu o solidă pregătire intelectuală, între care Armand Călinescu, Mihai Ralea, Petre Andrei, Mihai Ghelmegeanu, noul lider a depus eforturi stăruitoare pentru reaşezarea partidului pe temeliile „ţărănismului” şi elaborarea unui nou program, cuprinzător şi realist în vederea recâştigării încrederii electoratului. La 11 martie 1934 s-a realizat fuziunea cu Partidul Ţărănesc – dr. N. Lupu.
În perioada decembrie 1933 – decembrie 1937. P.N.Ţ. a fost principala forţă de opoziţie împotriva guvernului liberal prezidat de Gh. Tătărescu. Faţă de politica lui Carol al II-lea, în interiorul P.N.Ţ. s-au diseminat patru curente divergente:
- o grupare, în frunte cu Iuliu Maniu, ce se pronunţa ferm pentru respectarea Constituţiei din 1923, în spiritul şi litera ei, cerând ca regele să nu se implice în nici o acţiune politică;
- o grupare centristă, al cărui exponent era Armand Călinescu, ce susţinea că regele trebuia să aibă un rol important, să participe la activitatea de guvernare;
- o grupare condusă de preşedintele partidului, Ion Mihalache, care aprecia că P.N.Ţ. trebuia să se afle în relaţii cât mai bune cu suveranul, oferindu-i un partid puternic, cu un program clar, care să realizeze o guvernare fructuoasă;
- o grupare, condusă de Alexandu Vaida-Voevod, adeptă a ideilor autoritare carliste.
Obiectivul principal urmărit de Ion Mihalache era readucerea P.N.Ţ. la putere. El se simţea stingherit în lupta pentru atingerea acestui obiectiv de Iuliu Maniu, care îşi axase activitatea politică pe combaterea camarilei şi în special a Elenei Lupescu.
Stimulaţi de Carol al II-lea, „vaidiştii” erau decişi să treacă la ruperea partidului. Pentru a nu se despărţi de P.N.Ţ. pe tema atitudinii faţă de camarilă, Vaida a căutat să dea o bază programatică acţiunii sale. În acest spirit a cerut ca programul partidului să cuprindă ideea naţionalistă „numerus valahicus”. Deoarece Comitetul Central Executiv nu a acceptat această propunere, Al. Vaida-Voevod a pornit într-un turneu de propagandă prin ţară, în favoarea „valahismului”, iar la 25 februarie a anunţat constituirea organizaţiei Frontul Românesc. La 5 martie, Delegaţia Permanentă a dezavuat atitudinea lui Vaida, ca fiind în contradicţie cu hotărârile Comitetului Central Executiv, iar în 14 martie 1935 a fost exclus din partid.
Între personalităţile politice naţional-ţărăniste care s-au înscris în Frontul Românesc se numărau: D.R. Ioaniţescu, Aurel Vlad, Voicu Niţescu, Eduard Mirto, Emil Haţieganu, V.V. Tilea ş.a.
Întemeierea Frontului Românesc nu a modificat echilibrul forţelor politice din România. În fond, lozinca naţionalistă lansată de Vaida se regăsea, într-o formă sau alta, şi în programul altor partide şi organizaţii politice – L.A.N.C., Partidul Naţional Agrar, Partidul ”Totul pentru Ţară”. Evident, trecerea deschisă a lui Vaida de partea forţelor naţionaliste a creat o anumită impresie, deoarece el fusese în trei rânduri şef de guvern. Dar Al. Vaida-Voevod n-a reuşit să creeze o organizaţie politică puternică, să atragă după sine majoritatea organizaţiilor P.N.Ţ.
În decembrie 1935, P.N.Ţ. a fost părăsit de Dem I. Dobrescu, fostul primar general al Capitalei, care a creat organizaţia Comitetele Cetăţeneşti. Motivele plecării sale au fost mai curând de ordin personal, determinate de disputa cu dr. N. Lupu pentru preşedinţia organizaţiei Ilfov; cum Lupu a avut câştig de cauză, Dem I. Dobrescu a părăsit partidul.
La 12 noiembrie 1937 – după patru ani de guvernare liberală –, regele a încredinţat mandatul de formare a unui nou guvern lui Ion Mihalache, dar impunându-i anumite condiţii: colaborarea cu Al. Vaida-Voevod; numirea de către suveran a ministrului de interne ş.a. Preşedintele P.N.Ţ. nu a acceptat aceste condiţii şi a depus mandatul, iar la 17 noiembrie s-a format un nou guvern Gh. Tătărescu.
În condiţiile în care tactica politică preconizată de Mihalache a eşuat, acesta a demisionat din fruntea partidului, în locul său fiind ales, la 23 noiembrie 1937, Iuliu Maniu. pentru a înlătura guvernul liberal, aflat în slujba planurilor autoritare ale regelui, Maniu a încheiat, în campania pentru alegerile parlamentare din decembrie 1937, un pact de neagresiune electorală cu Partidul „Totul pentru Ţară”. Acest pact a creat confuzie în rândul cetăţenilor, care nu au înţeles alianţa dintre cel mai mare partid democratic şi cea mai puternică organizaţie antidemocratică din România.
În urma alegerilor parlamentare, guvernul Tătărescu a căzut, nici un partid politic însă nu a întrunit cel puţin 40% din totalul voturilor pentru a putea constitui noul cabinet. P.N.Ţ. a obţinut 20,40% din totalul voturilor exprimate, situându-se pe locul al doilea.
Profitând de criza politică creată, Carol al II-lea a încredinţat mandatul lui Octavian Goga, preşedintele Partidului Naţional Creştin, care obţinuse doar 9,15% din voturi. În noul guvern au fost incluşi reprezentanţii grupării centriste din P.N.Ţ., în frunte cu Armand Călinescu, fapt ce a determinat excluderea lor din partid, la 29 decembrie 1937.
În condiţiile sporirii tensiunii politice, ca urmare a confruntărilor violente între aparatul de stat şi legionari, P.N.Ţ. s-a văzut nevoit să accepte ca un fapt împlinit regimul autorităţii regale instaurat la 10 februarie 1938.
Ca urmare a dizolvării partidelor politice prin Decretul regal din 30 martie 1938, P.N.Ţ. îşi va continua activitatea în forme mult mai restrânse. Iuliu Maniu va adopta o atitudine protestatară faţă de regimul lui Carol al II-lea.
Fără îndoială, Partidul Naţional Ţărănesc, prin activitatea desfăşurată în anii interbelici – marcată de succese dar şi eşecuri –, şi-a pus amprenta pe evoluţia României Întregite, afirmându-se ca o importantă forţă a democraţiei, a libertăţii şi a demnităţii naţionale.