Importantele mutaţii produse la sfârşitul primului război mondial în societatea românească, determinate de legiferarea votului universal şi a reformei agrare, au creat condiţii favorabile afirmării politice a ţărănimii, ale cărei idei şi interese puteau fi mai bine apărate prin întemeierea unui partid politic propriu. Momentul istoric dat avea reverberaţii şi pe plan european, el suprapunându-se şi conjugându-se cu naşterea şi afirmarea unor partide de tip agrarian, ţărănesc şi în alte ţări europene – Cehoslovacia, Bulgaria, Polonia, Iugoslavia.
La 5/18 decembrie 1918, din iniţiativa învăţătorului Ion Mihalache se puneau bazele Partidului Ţărănesc; ocazia a constituit-o Congresul cooperaţiilor săteşti la care au participat 160 de delegaţi – săteni, preoţi, învăţători.
În urma discuţiilor, participanţii la consfătuire declarau că „faţă de începuturile făcute în unele judeţe din ţară, ne constituim în Partid Ţărănesc […] un partid nou cu structură socială ţărănească”. Erau adoptate şi 11 puncte programatice cu caracter general, între care menţionăm: împărţirea tuturor moşiilor la ţărani, introducerea impozitului progresiv pe venit, naţionalizarea bogăţiilor subsolului, autonomie comunală, înlocuirea jandarmeriei, autonomia bisericii ş.a.
Procesul de extindere al Partidului Ţărănesc în Muntenia şi Oltenia era în plină desfăşurare când i s-a propus fuziunea cu Partidul Muncitor, întemeiat la Iaşi în noiembrie 1918 de un grup de profesori universitari, preoţi, învăţători şi muncitori: Paul Bujor, Ion Borcea, Octav Băncilă, C. Popovici, C.I. Parhon. Constatându-se o identitate a punctelor de vedere programatice ale celor două partide, la 16 februarie 1919, prin fuziunea lor, pe scena politică a României Mari avea să apară o nouă formaţiune politică: Partidul Ţărănesc şi Muncitor. Conducerea provizorie era formată din cinci persoane: Ion Mihalache, Spiridon Popescu, Paul Bujor, Mihail Lungeanu, Millan Ionescu-Berbecaru. Prin această fuziune, partidul şi-a extins organizaţia şi în Moldova. Potenţialul intelectual al acestei formaţiuni politice a sporit prin înscrierea unor intelectuali de valoare, în primăvara anului 1919, cum au fost dr. Ion Răducanu şi dr. Virgil N. Madgearu, Victor Ion Popa, Gib Mihăiescu, Dem I. Dobrescu, Pamfil Şeicaru. În iunie 1919 apărea primul număr al oficiosului „Ţară Nouă”; de editarea lui se ocupa Millan Ionescu-Berbecaru şi Cezar Petrescu.
În octombrie 1919 are loc la Bucureşti o Consfătuire pe ţară a organizaţiilor ţărăniste. Cu acest prilej au fost adoptate două documente de mare însemnătate – Instrucţiunile pentru organizarea unitară a Partidului Ţărănesc şi Declaraţia de principii a Partidului Ţărănesc – în fapt, ultimul reprezentând programul partidului. Documentul exprimă punctul de vedere al partidului faţă de principalele probleme economice, politice şi sociale ale ţării şi lansează ideea creării unui „stat ţărănesc”. Între prevederile mai importante reţinem: înscrierea în Constituţie a principiului exproprierii; socializarea minelor, pădurilor, a zăcămintelor de petrol şi gaze naturale; autonomie locală, impozit progresiv pe venit, drepturi şi libertăţi pentru muncitori; egalitatea de tratament pentru minorităţile etnice şi pentru români; desfiinţarea Senatului şi un parlament unicameral ales în baza votului universal.
De asemenea, cu acest prilej, s-a ales o nouă conducere a Partidului Ţărănesc formată din Comitetul Central (compus din 12 persoane) şi un Comitet executiv format din Ion Mihalache, Virgil Madgearu şi Millan Ionescu-Berbecaru.
La alegerile parlamentare din 1919, Partidul Ţărănesc a obţinut un remarcabil succes – 61 de mandate – fapt care i-a dat posibilitatea de a ocupa şi două înalte funcţii în Parlament: vicepreşedinţia Adunării Deputaţilor (Ion Mihalache) şi preşedinţia Senatului (Paul Bujor).
La 16 decembrie 1919, la nici un an de la întemeierea sa, Partidul Ţărănesc devenea asociat la actul de guvernare a ţării prin participarea la guvernul Blocului Parlamentar condus de Al. Vaida-Voevod (Ion Mihalache ministru al Agriculturii şi Domeniilor, Ion Borcea – ministru al Instrucţiunii şi Cultelor).
Prin acceptarea de către regele Ferdinand, la 13 martie 1920, a demisiei guvernului Al. Vaida-Voievod, prima experienţă ministerială a Partidului Ţărănesc se încheia, nu fără a lăsa moştenire în viaţa politică a României o schimbare de concepţie într-una din chestiunile fundamentale cu care se confrunta ţara: problema agrară. Astfel, proiectul de lege agrară iniţiat de Ion Mihalache, care reprezenta în fapt viziunea ţărănistă privind raporturile de proprietate funciară, schimba complet vechea optică, promovând ideea centrală că pământul constituie izvorul de viaţă materială şi morală a celor ce trăiesc din cultura lui şi că acest izvor trebuie să aparţină în primul rând ţăranilor. Considerat prea radical, acest proiect de lege va sta la baza hotărârii suveranului de a schimba guvernul Blocului Parlamentar.
La noile alegeri parlamentare, organizate în mai-iunie 1920, Partidul Ţărănesc va obţine 25 de mandate, menţinându-şi locul al doilea în Vechiul Regat.
În octombrie 1920, „Ţară Nouă” dădea publicităţii Normele de organizare a Partidului Ţărănesc, care defineau formaţiunea drept un partid al ţărănimii, care avea la bază principiul luptei de clasă. Scopul acestui partid era acela de a întemeia în România o „democraţie agrară”.
În iulie 1921, Comitetul Central al Partidului Ţărănesc a aprobat înscrierea în partid a dr. N. Lupu şi fuziunea cu o grupare a Partidului Ţărănesc din Basarabia având în frunte pe Pantelimon Halippa. Datorită acestei fuziuni, partidul s-a extins organizatoric şi în Basarabia şi a câştigat cadre de valoare, între care Constantin Stere.
După ce, în iunie 1921, „Ţară Nouă” şi-a încetat apariţia din considerente financiare, în octombrie acelaşi an apare ziarul „Aurora” sub conducerea lui dr. N. Lupu.
În zilele de 20-21 noiembrie 1921 are loc la Bucureşti primul Congres general al Partidului Ţărănesc. Cu această ocazie va fi votat „Proiectul de program” alcătuit de C. Stere, care formula pentru prima dată în mod clar şi sistematic „factorii esenţiali” ai doctrinei ţărăniste. În document se aprecia că „statul român nu poate fi decât un stat ţărănesc, pentru că poporul român este un popor de ţărani”, nu numai din punct de vedere economic, „dar şi pentru că munca ţărănească condiţionează toată viaţa noastră economică şi socială”. Ţărăniştii considerau lupta de clasă o „realitate istorică”. De asemenea, „Proiectul de program”, preluând o teză formulată în 1907-1908 de C. Stere, aprecia că România trebuia să se dezvolte fără zguduiri revoluţionare, pe calea reformelor. Din punct de vedere economic, documentul sublinia ideea că statul trebuie să acţioneze pentru transformarea treptată a proprietăţilor mari şi mijlocii în proprietăţi mici; un accent deosebit se punea pe cooperaţie. În ceea ce priveşte industria, se susţinea dezvoltarea acelor ramuri „care găsesc condiţii prielnice de dezvoltare şi în special a industriei agricole”. Ţărăniştii considerau industria o ramură economică subordonată agriculturii.
Partidul Ţărănesc şi-a extins structurile la scara întregii ţări prin crearea în octombrie 1921 a unor organizaţii în Transilvania, Maramureş şi Banat, iar în inie 1922 în Bucovina. Alegerile parlamentare din martie 1922 aveau să demonstreze influenţa acestui partid prin obţinerea a 40 de mandate de deputat, devenind cel mai puternic partid de opoziţie din întreaga ţară.
După Congresul al II-lea (noiembrie 1922) în interiorul Partidului Ţărănesc apar două curente: unul de stânga, care se pronunţa pentru menţinerea în continuare a principiului „luptei de clasă”; unul de dreapta, care cerea renunţarea la acest principiu şi apropierea de Partidul Naţional, chiar fuziunea cu acesta, excluderea lui C. Stere şi dr. N. Lupu din partid şi alegerea lui Simion Mehedinţi în fruntea partidului.
În vederea realizării unui bloc politic antiliberal, Partidul Ţărănesc a realizat, în iunie 1924, doar pentru câteva zile, o unitate organizatorică cu P.N.R., fuziunea celor două partide fiind anunţată public la 14 iunie, când au fost date publicităţii cele 10 principii de bază ale fuziunii. Datorită unor deosebiri doctrinare precum şi neînţelegerii dintre conducătorii celor două partide privind existenţa şi continuitatea activităţii lui C. Stere în cadrul viitorului partid, la începutul lunii iulie 1924 P.N.R. a denunţat fuziunea.
- Stere era acuzat de trădare naţională deoarece în timpul primului război mondial a rămas pe teritoriul ocupat şi a colaborat cu inamicul. În fapt, era vorba despre ideile radicale ale acestuia, pe care Iuliu Maniu nu era dispus să le accepte.
La scurt timp după acest eşec, în octombrie 1924 a avut loc la Iaşi ultimul Congres general ordinar al Partidului Ţărănesc. Acest Congres a operat o serie de modificări importante în Programul şi Statutul Partidului Ţărănesc. În conducerea partidului a fost ales - alături de personalităţile deja cunoscute, ca I. Mihalache, C. Stere, V. Madgearu. Gr. Iunian, dr. N. Lupu, I. Rădulescu, P. Bujor, Pan Halippa – şi Matei B. Cantacuzino (fost membru marcant al partidului Conservator, care se înscrisese în partid în decembrie 1923).
Evenimentele politice majore care au avut loc în România în prima parte a anului 1926 – constituirea unui nou guvern care a succedat celui liberal, desfăşurarea alegerilor parlamentare din mai 1926 – au determinat reluarea discuţiilor dintre liderii ţărănişti şi naţionalii transilvăneni privind realizarea fuziunii celor două partide.
Înlăturarea, în martie 1926, de la o succesiune la care aspiraseră, ţărăniştii au ajuns la concluzia că numai prin contopirea celor două partide se va putea constitui o forţă politică pe măsura P.N.L.
După câteva luni de tratative purtate de Iuliu Maniu şi ion Mihalache s-a ajuns la un acord privind programul şi organizarea acţiunii de constituire a noului partid. La 10 octombrie 1926 a fost ratificată fuziunea dintre cele două partide, luând fiinţă Partidul Naţional Ţărănesc. Fuziunea s-a realizat în condiţiile în care ţărăniştii au făcut mari concesii doctrinare (au renunţat la principiul „luptei de clasă”), la care s-a adăugat sacrificarea lui C. Stere.
În ceea ce priveşte compoziţia socială a Partidului Ţărănesc, la nivelul conducerii predominau net intelectualii (profesori universitari, avocaţi, profesori secundari, învăţători, medici). Baza socială a format-o, însă, ţărănimea, nu în totalitatea ei, ci doar acele elemente mai ridicate din punct de vedere material şi intelectual. Partidul Ţărănesc a exercitat o însemnată influenţă asupra unor pături mic burgheze de la oraşe şi sate, nemulţumite de politica liberalilor.
O privire mai cuprinzătoare asupra întregii activităţi a Partidului Ţărănesc până în 1926, dovedeşte că dincolo de unele excese programatice, el a manifestat un interes mult mai pronunţat pentru social, cu perceperea mai profundă în special a problemelor social-agrare şi cu o viziune mai largă asupra democraţiei. În concluzie, apreciem că Partidul Ţărănesc a jucat un rol important şi original pe scena politică a României Mari în primul deceniu interbelic.