Deşi este o problemă extrem de vastă şi de complexă, nivelul cercetărilor arheologice, documentaţia istorică, ne permit formarea câtorva concluzii generale asupra originii aşezărilor umane.
O primă constatare este aceea că cele mai vechi forme de aşezare umană sunt formaţiunile teritoriale rurale ce îşi au originea în diferite perioade ale preistoriei. Există, în acest sens, mărturii arheologice concludente care atestă vetre de aşezări, în arii destul de întinse, în zonele cu proeminenţe naturale vizibile şi, îndeosebi, în adăposturile naturale oferite de munte, deal şi câmpie. Astfel de vetre apar în interiorul unor câmpuri împrejmuite în formă rotundă, poligonală, pătrată şi în alte forme geometrice, vetre care sau transmis până în evul mediu (Anglia, Olanda, Danemarca ş.a.). În alte regiuni, vetrele sunt fie grupate "embrionar", fie în diferite grade de risipire.
Încă de la începuturile sale, omul a trăit în colectivităţi bazate pe o activitate comună, pe o muncă în folosul tuturor. Omul izolat n-ar fi putut rezista forţelor naturii. Grupurile primitive de oameni aveau în "proprietate comună" un anumit teritoriu, uneltele, locuinţa (peşteră, colibă, bordei ş.a.).
Formele de comunitate au evoluat continuu, de la comunele gentilice (principalele celule sociale şi de producţie) la triburi, sate sau alte atâtea forme de organizare teritorială, întâlnite astăzi în diferite regiuni ale globului. În consecinţă, modul de viaţă al oamenilor de pe întreaga planetă se prezintă deosebit de variat, evidenţiind caractere specifice în funcţie de o serie de factori naturali şi social-economici. Legat de nivelul de dezvoltare social-economică, într-o regiune geografică sau alta vom întâlni un anumit fel de locuinţă, de adăpost. Factorii social-economici şi naturali imprimă, deci, o anumită înfăţişare şi organizare a locuinţei, aşezărilor omeneşti în ansamblu.
Desigur însă, că de la o perioadă la alta de dezvoltare, de la o regiune geografică la alta, putem desprinde amprenta, mai mult sau mai puţin vizibilă, a unei multitudini de factori, care în cele din urmă imprimă trăsăturile geografice şi istorice ale locuinţei sau aşezării respective. Succesiunea unor astfel de trăsături poate fi urmărită, cu relativă uşurinţă încă din perioadele de viaţă nomadă a omului şi până în zilele noastre, când a devenit sedentar, realizând (cu excepţia unor regiuni) o strânsă legătură între formele de aşezare şi modul de obţinere a bunurilor necesare traiului.
Tipul de aşezare umană, organizarea locuinţei, arhitectura casei, sunt influenţate de mai mulţi factori şi anume:
- condiţiile de relief;
- factorii climatici;
- ocupaţiile de bază ale locuitorilor;
- gradul de cultură a populaţiei;
- posibilităţile tehnice ale epocii.
La toate acestea se adaugă tradiţiile etnice în "arta de a construi", în cultura materială şi spirituală a naţiunii respective.
În primele etape de dezvoltare a societăţii factorii naturali au jucat un rol important atât în alegerea "locului de aşezare" cât şi în "arhitectura" locuinţei. Astfel, triburile de culegători şi vânători, în lupta lor cruntă pentru existenţă, alegeau ca adăpost fie peşterile, fie adăposturile improvizate pentru o familie sau grupuri de familii. Unele din aceste peşteri au devenit astăzi celebre prin comorile nepreţuite pe care le conţin şi datorită cărora tainele evoluţiei speciei umane antrenează cercetători din cele mai diferite ramuri ale ştiinţei.
Sunt renumite, din acest punct de vedere peşterile Chelle, Saint Acheul, Moustier, Aurignac sau La Madeleine din sudul şi sud-estul Franţei, care au fundamentat ştiiţific o serie de faze în evoluţia speciei umane, faze care nu se limitează numai la teritoriul Franţei, fiind caracteristice întregii Europe, Occidentului apropiat şi chiar Asiei şi Africii. Este vorba de fazele chelleană, acheuleană, musteriană, magdaleniană etc., care şi-au luat denumirea de la "urmele".descoperite în peşterile amintite. Evident, şirul unor asemenea denumiri de peşteri poate fi mult prelungit, îndeosebi al celor în care, în afara dovezilor materiale, se află mărturii de o valoare spirituală incontestabilă. Este vorba de grotele Gibraltarului (descoperite în 1823) Chuvin-Tieng (China), Tassili (Sahara), Kalahari (Africa de sud), Baia de Fier (România) etc.
Influenţa factorilor naturali se resimte puternic şi după ce omul a părăsit grotele şi s-a legat de pământul fertil; se resimte puternic şi astăzi în multe regiuni ale planetei noastre. Iată ce spunea scriitorul francez V. Hugo, în cartea sa "Călătorie pe Rin", despre legătura firească care se stabileşte uneori între elementele naturii şi habitatul uman: "Vrei să cunoşti climatul unui loc?" se întreba Hugo. "Este suficient să te uiţi la acoperişuri: dacă-s înalte, vorbesc despre ploaie. Dacă-i mereu soare, atunci vor fi plate, iar dacă-s încărcate cu bolovani, aşteaptă-te la vânt". De la această descriere literară şi până la constatările geografilor, distanţa este insensibilă. Aşadar, varietatea formelor de aşezări existente pe toată planeta, trebuie privite atât sub aspectul complex al evoluţiei lor istorice, cât şi al varietăţii condiţiilor naturale în care au apărut şi s-au menţinut până în zilele noastre.
Vatra unei aşezări este aleasă cu multă grijă şi chibzuinţă de către colectivitatea umană, este bine organizată, iar spaţiul construit adaptat organic particularităţilor mediului geografic.
În vatra satului se regăsesc, datorită unei experienţe de arhitectură anonimă, milenară, frânturi din componentele naturii înconjurătoare, încorporate în categorii de obiecte care să satisfacă cerinţele de adăpost şi odihnă ale oamenilor sau în unelte care să-i mărească puterea fizică în acţiunea sa ascendentă de eliberare de sub "dominaţia" naturii. Teritoriul, cu obiectele create de om, constituie o categorie unitară în acest fragment al peisajului umanizat, şi poartă denumirea de vatră.
Astfel, componenta geografică (teritoriul) nu se adaugă ca un element exterior laturilor concret sociale, după cum nici acestea, la rândul lor, nu se dezvoltă alături de factorii mediului natural, ci - dimpotrivă - într-o întinsă şi continuă interacţiune cu aceştia. Drept urmare, casa, dependinţele, uneltele sunt părţi "umanizate" desprinse, prin procesul muncii, din cadrul natural înconjurător şi menite să satisfacă o necesitate socială.
Legat tot de originea aşezărilor, o problemă de o deosebită importanţă teoretică şi practică, se referă la geneza oraşelor. Întrebările care se pun în acest caz sunt:
- ce factori au determinat apariţia oraşelor?
- în timpul cărui stadiu de evoluţie au trecut oraşele la etapa modernă a urbanizării?. Răspunsurile la aceste întrebări sunt în strânsă legătură cu evoluţia orânduirilor
sociale, fiecare din acestea fiind caracterizate prin propriile lor aspecte economice, sociale şi politice.
În orânduirea sclavagistă şi feudală, spre deosebire de orânduirea primitivă, exista deja un surplus de hrană datorat cultivării selective a cerealelor, practicării creşterii animalelor, precum şi condiţiilor favorabile stocării îndelungate. În acest sens, agricultura a jucat un rol deosebit şi mai ales văile fertile ale marilor râuri din oricare continent al globului.
Văile marilor râuri asigurau din abundenţă apă, vegetaţie şi pescuit, deci, o bază ecologică cu toate avantajele unei vieţi organizate. Dacă la acestea se mai adaugă şi o poziţie favorabilă faţă de căile de legătură dintre continente sau în cadrul continentului respectiv, este evident că renunţarea la viaţa nomadă se impunea de la sine.
În astfel de condiţii, viaţa devenea sedentară, adaptarea activă a omului la condiţiile de mediu determinând noi condiţii de viaţă, de locuinţă, de organizare a gospodăriei.
Apar astfel, primele centre de civilizaţie superioară în marile văi ale Mesopotamiei (Tigru şi Eufrat), în nordul Africii, la contactul cu Asia (pe Nil), în Extremul Orient (valea fluviului Huang He) , în partea de sud a Asiei (pe Indus). De remarcat faptul că o asemenea civilizaţie se dezvoltă în "văi fertile", dar nu în orice vale de acest gen, ci în acelea care sunt "expuse" unor legături favorabile cu lumea exterioară continentelor respective.
În acest context, nu putem fi de acord cu afirmaţia lui Wolf Schneiter din "Omniprezentul Babilon" că "la originea oraşului a stat inundaţia". Este adevărat că revărsările au adus multe avantaje dezvoltării agriculturii, asigurând fertilizarea solului, dar nu acestea au determinat geneza unui oraş sau altul.
Aceste condiţii favorabile au condus la obţinerea unui surplus de hrană, la specializarea muncii, determinând noi structuri de clasă.
Orânduirea feudală poseda deja începuturi de "metalurgie", mecanisme, investiţii, sau mijloace de a crea investiţii, ceea ce multiplică atât ponderea cât şi distribuirea surplusurilor agricole şi meşteşugăreşti. Ceva mai târziu, începe a fi folosită forţa vântului atât pentru a naviga peste mări, cât şi pentru a măcina grânele; de asemenea, se utilizează energia apei. În cadrul acestor condiţii au luat naştere şi s-au dezvoltat embrionii primelor oraşe din lume.
Deşi oraşele preindustriale continuă să existe mult timp, forma organizării moderne a mediului urban o constituie oraşul industrial. În această fază, oraşul capătă caractere noi, funcţii din ce în ce mai complexe. Oraşul industrial apare ca un rezultat al revoluţiei, al progresului tehnic şi social.
Aceste consideraţii referitoare la originea oraşelor, relevă o puternică varietate de influenţe care se exercită asupra oraşului, bineînţeles nu izolat, ci într-o vizibilă interferenţă.
Sintetizând elementele care concură la dezvoltarea aşezărilor în general, la apariţia şi evoluţia centrelor urbane în special, distingem câteva grupe de influenţe mai importante şi anume:
- influenţe geografice, ce se regăsesc în modul de viaţă al fiecărei comunităţi umane, în locul de aşezare al vetrei, în poziţia aşezării etc. Orice comunitate umană, dezvoltând modul său de viaţă a căutat un sprijin şi un aliat de nădejde în elementele cadrului geografic. La originea oricărei aşezări se află întotdeauna cunoaşterea avantajelor pe care le oferă locurile respective, utilizarea acestora de către om. Prin intermediul relaţiilor cu elementele mediului natural, colectivitatea umană se află într-o strânsă legătură cu regiunea înconjurătoare, creându-se ceea ce se numeşte cadrul sau poziţia unei aşezări. Este vorba, îndeosebi, de poziţia unei localităţi sau alta faţă de căile de comunicaţie de la elementele cadrului natural în ansamblu.
Cea mai vizibilă expresie a influenţelor geografice o putem constata în localizarea şi structura localităţilor. Localizarea se combină cu poziţia pentru a preciza amplasamentul şi perspectivele acestora. Colinele, de exemplu, au fost preferate datorită securităţii pe care o prezintă, pentru ca mai târziu să ofere condiţii optime pentru dezvoltarea, la poalele lor, a unor aglomeraţii destinate, îndeosebi, negoţului (Atena, Roma, Budapesta). Insulele, de asemenea, au un rol decisiv, completat apoi de condiţiile favorabile pentru schimb (Stockholm);
- influenţele sociologice au în vedere toţi acei factori care concură la apariţia şi dezvoltarea aşezărilor omeneşti, în general, a oraşului în special. În acest ansamblu de influenţe distingem factorii de ordin economic, care vizează toate manifestările prin care se asigură legătura aşezărilor cu regiunea înconjurătoare (circulaţie, comerţ, producţie agricolă şi industrială).
Strâns legate de starea economică sunt influenţele sociale, care se manifestă diferit, în funcţie de condiţiile istorice. Este vorba aici de influenţele deduse din organizarea socială din timpul feudalismului sau, mai târziu, din timpul capitalismului, precum şi de alte influenţe de ordin cultural, religios;
- influenţele voluntare includ atât influenţele de ordin individual, cât şi "autoritar" care au contribuit la apariţia unor sate sau oraşe. Este un fapt cunoscut că nu toate oraşele au în geneza şi evoluţia lor o raţiune economică, socială. Adeseori, şi mai ales oraşele capitală au fost create din simple raţiuni politice sau religioase (în special oraşele antichităţii). Indiferent de timpul sau oraşul la care ne referim, aceste grupe de influenţe sunt permanent prezente.