Istorie

I.a. Definirea termenului „diplomaţie”

 

Activitatea de influenţare a deciziilor şi a comportamentului guvernelor străine şi a oamenilor prin dialog, negociere şi alte măsuri, neimplicând actele de violenţă de orice fel, defineşte diplomaţia. Din punct de vedere istoric, diplomaţia a însemnat conducerea relaţiilor (bilaterale sau multilaterale) dintre state suverane de-a lungul istoriei. Până în secolul al XX-lea, practica diplomatică, ce-şi avea începutul în Europa, a fost adoptată de întreaga lume şi termenul de “diplomaţie”, este susţinut astăzi, prin numeroase concepte fundamentale: summituri, conferinţe internaţionale, diplomaţia parlamentară, activităţile internaţionale ale entităţilor suprastatale şi subnaţionale, diplomaţia neoficială a elementelor non-guvernamentale precum şi munca numeroşilor angajaţi civili internaţionali[1].

Termenul “diplomaţie” este derivat prin intermediul limbii franceze din grecescul “diploma”, cuvânt care la rândul său este compus din “diplo” – “împăturit în două bucăţi” şi sufixul “ma” – care semnifică “obiect”[2]. Documentul împăturit („îndoit”) conferea un privilegiu – de multe ori doar permisiunea de a călători – celui ce-l purta; iar termenul a ajuns să exprime documentele prin care anumiţi conducători confereau aceste favoruri.

În Grecia antică, diploma era un act ce certifica completarea unor studii sau a unor cursuri speciale, acest act de cele mai multe ori fiind împăturit în două. În zilele Imperiului Roman, acelaşi cuvânt de provenienţă grecească era folosit pentru a descrie documentele oficiale de călătorie, cum ar fi paşaportul sau diferitele sigilii de trecere de-a lungul imperiului ce erau emise, de obicei, pe două tăbliţe de metal.

Mai târziu, sensul etimologic a fost extins pentru a acoperi şi aria altor documente oficiale, cum ar fi tratatele cu triburi sau naţiuni străine. În anii 1700, francezii şi-au numit corpul lor de oficiali ataşaţi unei legaţii străine corps diplomatique.

Cuvântul diplomaţie a fost pentru prima oară introdus, aşa cum vom vedea mai pe larg din analiza etimologică, în limba engleză de Edmund Burke în anul 1796, având la bază cuvântul de sorginte franceză diplomatie.

Mai târziu, termenul a fost convertit, fiind aplicabil tuturor actelor solemne publicate de cancelarii, în special cele ce duceau la continuarea unor acorduri deja existente între diferiţi conducători.

Diplomaţia a devenit după un timp, identificabil cu relaţiile internaţionale. În secolul al XVIII-lea, termenul de origine franceză “diplomat”, se referă deja pentru prima dată la o anumită persoană autorizată să negocieze în numele unui stat.

Dicţionarul Explicativ al Limbii Române din 1998 defineşte astfel termenul diplomaţie: “activitate desfăşurată de un stat prin reprezentanţii săi diplomatici, în scopul realizării politicii externe preconizate; comportare şireată, abilă, subtilă, 2. carieră, profesiune de diplomat, 3. totalitatea reprezentanţilor diplomatici constituiţi în corp. – din francezul “diplomatie”.[3]

În dicţionarele anglo-saxone (Oxford English Dictionary şi Webster-Merriam), conceptul de “diplomacy” este mai exhaustiv explicat, incluzându-se unele elemente noi, cum ar fi „abilităţi diplomatice” sau „arta diplomatică”[4].

Este de asemenea demn de menţionat faptul că definirea conceptului de diplomaţie sau diplomatic în legătura cu relaţiile internaţionale este destul de târzie. Fundamental etimologic primar fiind acela referitor la documentele oficiale de orice fel, la început interne iar mai apoi externe şi prin extensie…documente exclusiv externe la mijlocul secolului al XVIII-lea.

Trebuie să remarcăm pe de alta parte că în spaţiu cultural francez, termenul este, încă din anul 1798, odată cu apariţia “Dictionnaire de L'Académie française”[5], ediţia a cincia, foarte clar conturat: “ştiinţa raporturilor externe”, “interese de putere” etc.

Putem face astfel o deosebire între cele două tipuri de definiri timpurii ale termenului: dacă în limba franceză, termenul “diplomaţie” explica un raport de putere, de forţă, o negociere de pe poziţii antitetice, în limba engleză, termenul este definit mai mult ca o politică de negociere, ca un cadru al discuţiilor, destul de rar de pe poziţii de putere, mai degrabă ca doi interlocutori suverani...o negociere cu tentă de complementaritate.

De asemenea, termenul în engleză arată o anumită evoluţie lingvistică de la “ştiinţa diplomelor, manuscriselor şi a actelor oficiale” prin “actele internaţionale” la finalul “relaţii internaţionale sau a afacerilor publice”.

O analiză lingvistică mai amănunţită se impune fără doar şi poate, mai ales că această tranziţie etimologică ne înlesneşte înţelegerea conceptului de „diplomaţie” dar pentru abordarea temei lucrării de faţă credem că e suficient.

 

I.b. Ce este diplomaţia?

Diplomaţia este de cele mai multe ori confundată cu “politica externă” sau cu “relaţiile externe”, dar termenii, aşa cum vom vedea în cele ce urmează, nu sunt sinonimi. Diplomaţia este principalul, dar nu singurul instrument al politicii externe (politică ce este condusă de liderii politici, prin diplomaţi, oficiali civili sau militari).

Politica externă, pe de altă parte, stabileşte scopuri, prescrie strategii şi impune măsurile ce trebuie folosite pentru îndeplinirea lor. Poate folosi agenţi secreţi, acţiuni subversive, poate declara război sau îşi poate impune punctul de vedere prin alte acţiuni violente dar în acelaşi timp poate folosi şi diplomaţia, singura formă non-violentă în a-şi atinge obiectivele[6].

Diplomaţia este aşadar principalul substitut al folosirii violenţei, a forţei sau a tacticilor subversive; este modul paşnic şi pacificator în care două sau mai multe state negociază o politică externă comună.

Principalele instrumente ale sale sunt dialogul internaţional şi negocierea, în special conduse de ambasadori acreditaţi (termen derivat din francezul “envoye” – însemnând: “cel ce este trimis”[7]) şi alţi lideri politici cu abilităţi de negociatori.

În contrast cu politica externă, care în general este exprimată public, marea majoritate a diplomaţiei este dirijată în secret, deşi aproape întotdeauna rezultatele sale sunt făcute publice în relaţiile internaţionale contemporane.

Scopul politicii externe este urmărirea îndeplinirii interesele unui stat, derivate din datele geografice, istorice şi economice, dar şi din distribuţia puterii internaţionale. Apărarea independenţei naţionale, securitatea şi integritatea teritorială, politică, economică şi morală, sunt văzute ca obligaţiile principale ale unei ţări, urmate de păstrarea unei libertăţi deschise de acţiune pentru interesul statului şi al cetăţenilor lui. Liderii politici ai statelor suverane, sunt cei care aplică politica externă spre a obţine ceea ce ei percep a fi în interesul naţional, ajustând politicile naţionale pentru a modifica condiţiile externe şi tehnologia.[8]

Când diplomaţia eşuează, războiul tinde să urmeze; în orice caz, demn de menţionat este faptul că diplomaţia este utilă chiar şi în timpul războiului. Conduce trecerea de la proteste la ameninţări, de la dialog la negociere, de la ultimatum spre represalii, iar războiul spre pace şi reconciliere cu alte state[9]. Diplomaţia construieşte şi urmăreşte coaliţiile care previn sau determină războiul, distruge alianţele inamicilor şi susţine pasivitatea faţă de eventualele puteri ostile. Plănuieşte sfârşitul războiului, şi formează, întăreşte şi susţine pacea care urmează conflictului. Pe termen lung, diplomaţia tinde să construiască o ordine internaţională care să ducă la o rezolvare pacifistă a disputelor şi să ducă la o bună cooperare între state[10].

Diplomaţii, dar nu numai, sunt cei care sunt însărcinaţi cu activitatea de a practica diplomaţia. Ei sunt specialişti în a purta mesaje şi în a negocia modificări în relaţiile cu alte state, în aplanarea conflictelor dintre state şi popoare beligerante. Armele lor sunt cuvintele, întărite de puterea statului sau a organizaţiei pe care o reprezintă. Diplomaţii ajută liderii să înţeleagă atitudinea şi acţiunile străinilor, dar ajută de asemenea şi la elaborarea strategiilor şi tacticilor care vor forma comportamentul străinilor, şi în special al guvernelor străine. Utilizarea înţeleaptă a diplomaţilor este o cheie spre o politică externă de succes[11].

 

I.c. Istoria Diplomaţiei

Diplomaţia în societăţile primitive.

Conceptual de diplomaţie poate părea unul care se dezvoltă în mod natural în momentul în care o societate atinge un anumit nivel de dezvoltare. După cum se pare, aceasta ipoteza este susţinută de faptul că ideile despre diplomaţie au apărut în societatea primitive, aparent fără nici o intervenţie din exterior.

     De exemplu, ideea de imunitate diplomatică este binecunoscută în rândul aborigenilor australieni. Un studiu al diplomaţiei popoarelor primitive care cuprinde societăţile din Australia, Asia, Africa şi Americi arată familiaritatea gândirii acestora cu idei proto-diplomatice cum ar fi mesagerii ce sunt trimişi să menţină relaţiile intertribale. Unii dintre locuitorii acestor triburi încă mai cred ca aceşti mesageri posedă un tabu protector care nu trebuie violat[12], iar alţii primeau mesajele după un ceremonial sacral anume. Mesagerii erau deseori selectaţi dintre oamenii de frunte ai comunităţii[13].

Societăţile timpurii aveau câteva atribute ale statului, şi primul drept internaţional (prima lege internaţională) s-a născut din relaţiile intertribale, triburile fiind cele care au negociat întâi casatorii, reguli de piaţă şi teritoriul de vânătoare. Mesagerii şi trimişii deveneau sacri, de neatins; în mod normal purtau un fel de emblema fiind primiţi cu ceremonii destul de elaborate pentru vremurile acelea[14].

Cele mai importante cunoştinţe despre diplomaţia timpurie vin din Orientul Mijlociu, zona mediteraneană, China şi India. Înregistrări ale tratatelor dintre oraşele-stat mesopotamiene apar încă din anul 2850 îH. După acea dată, acadiana devine prima limba oficial diplomatică, servind ca limba internaţională în Orientul Mijlociu, până când ajunge să fie înlocuită cu aramaica odată cu extinderea teritoriului Imperiului Babilonian.

Sunt numeroase dovezile despre diplomaţia asiriană din secolul al VII-lea si, pe de altă parte, există multe dovezi în Biblie, numeroase date despre relaţiile triburilor evreieşti între ele sau cu alte popoare[15].

Mulţumită unei biblioteci cuneiforme fondate de regele asirian Sargon al II – lea în jurul anilor 700 îH, există astăzi destule dovezi ale soliilor dintre Asiria, Babilon şi Elam în timpul domniei lui Asurbanipal al Asiriei, din jurul anului 626 îH[16].

China

     Primele înregistrări despre diplomaţia chineza datează din primul mileniu creştin. Până în secolul al VIII-lea îH, chinezii aveau misiuni oarecum diplomatice, şi un sistem organizat de discursuri politicoase între multele “state beligerante” ce încă nu formau Imperiul Chinez, incluzând trimişi  rezidenţi ce au servit drept ostatici, din când în când, pentru a dovedi buna intenţie a celor care-i trimiseseră. Aceasta tradiţie sofisticată, care glorifică virtuţile practice ale comportamentului etic în relaţiile dintre state, este bine documentată de clasicii chinezi[17].

Această tradiţie de contacte diplomatice între statele care formau China a luat sfârşit odată cu unificarea tarii sub împăratul Qin, în anul 221 îH, şi consolidarea unităţii statului din timpul dinastiei Han din 206 îH. Sub dinastia Han şi sub următoarele dinastii care au urmat, China a cunoscut cea mai mare expansiune teritorială, cea mai numeroasa populaţie, a devenit cea mai avansată naţiune din punct de vedere tehnologic, şi totodată cea mai bine guvernată societate din lume[18]. Argumentele filozofilor chinezi timpurii, cum a fost Mencius întăresc aceasta: cel mai bun mod pentru un stat de a-şi exercita influenta peste graniţă, după cum ei spuneau, era prin dezvoltarea unei societăţi morale care să exceleze prin a-i admira pe străini, şi aşteptarea cu încredere ca aceştia să vină în China şi să înveţe[19].

Cu câteva excepţii, (misiuni oficiale care studiau şi strângeau scrierile budiste din India în secolele al V-lea şi al VII-lea dH şi renumitele călătorii de recunoaştere ale amiralului Zheng He în timpul dinastiei Ming la începutul secolului al XV-lea), liderii şi diplomaţii chinezi preferau să-şi aştepte acasă străinii care-şi aduceau omagiile, decât să se aventureze peste graniţe. Acest “sistem tributar” a durat până când colonialismul european a copleşit şi a adus în Asia conceptele europene de naţiune, suzeranitate, sfere de influenta si alte norme, tradiţii şi practici diplomatice.

India

India antică a reprezentat căminul unor tradiţii diplomatice foarte diferite dar în acelaşi timp destul de sofisticate. Aceste tradiţii au fost sistematizate şi descrise în Artha-shastra (una din cele mai vechi cărţi din literatura sanscrită) de către Kautilya, un om de stat ingenios şi lipsit de scrupule care l-a ajutat pe tânărul Chandra Gupta să pună capăt conducerii macedonene în India de Nord şi să instaleze dinastia Mauryan la sfârşitul secolului al  IV-lea îH[20].

Sistemul de stat nemilos şi foarte realist descris în Artha-shastra insistă ca relaţiile externe să fie determinate mai degrabă de interesul propriu, decât de considerente etice sau morale. A încurajat spionajul, manevrele diplomatice, şi împărţirea celor douăsprezece categorii de state într-o matrice geopolitică foarte complexă. De asemenea, acest prim tratat diplomatic antic postula patru avantaje practice ale statalităţii (conciliere, seducţie, intimidare şi ameninţare) şi sase forme de politica de stat (pace, război, nealiniament, alianţă, demonstraţii de forţă şi înţelegerea reciproca)[21]. Pentru a executa politicile derivate din aceste strategii geometrice, India antică a promovat  trei categorii de diplomaţi (soli plenipotenţiari ,trimişi însărcinaţi cu o singura problema sau misiune şi mesageri regali); un tip de agent consular (similar cu grecescul proxenos) care era însărcinat cu managementul relaţiilor şi tranzacţiilor comerciale; şi două tipuri de spioni (aceia însărcinaţi cu recrutarea persoanelor inteligente şi cei însărcinaţi cu constrângerea sau alte forme de intimidare)[22].

Roma

Roma a moştenit ceea ce grecii au dezvoltat şi au adaptat cerinţelor administrării imperiale romane. Pe măsură ce teritoriul Romei s-a mărit, oraşul a negociat adesea cu reprezentanţii zonelor cucerite, cărora le garanta o guvernare proprie parţială printr-o cale de acord comună[23]. Acordurile erau făcute în general cu celelalte state sub incidenţa legii internaţionale greceşti. În timpul Republicii Romane, Senatul a condus politica externă, deşi era deja înfiinţat un departament de politică externă[24]. Mai târziu, în timpul Imperiului, împăratul era cel care avea ultima decizie cu privire la relaţiile externe, emisarii fiind primiţi cu ceremonii şi onoruri, iar lor şi însoţitorilor acestora li se garanta imunitate pe timpul negocierilor.

 Solii romani erau trimişi peste graniţă cu instrucţiuni scrise de către guvernul lor iar câteodată un astfel de emisar, sau nuntius ajungea să aibă locuinţă permanentă intr-un anumit oraş. Pentru responsabilităţi mai mari o legatio (delegaţie) de 10 sau 12 Legati (ambasadori) era organizată sub conducerea unui preşedinte[25] iar delegaţii erau aleşi pentru abilităţile lor oratorice devenind inviolabili politic şi militar.

Când Imperiul Roman de Apus s-a destrămat în secolul al V-lea dH, majoritatea tradiţiilor diplomatice au dispărut, monarhiile negociind direct cu conducătorii învecinaţi sau aflaţi la depărtare prin intermediul emisarilor, iar papalitatea a continuat să utilizeze Legati (delegaţiile). Ambele forme de diplomaţie intensificându-se în următoarele trei secole.

Bizanţul

     Bizanţul a dat primii diplomaţi profesionişti.  Li se dădeau instrucţiuni scrise, li se comanda să fie politicoşi, să întreţină relaţiile atâta vreme cât fondurile şi generozitatea o permiteau, şi să vândă bunurile de provenienţa bizantină la preţuri mai mici încurajând astfel comerţul. Din secolul al XII-lea, rolul lor de informatori despre condiţiile statului care-i găzduia a devenit vital pentru supravieţuirea imperiului Bizantin[26].

Pe măsură ca puterea îi scădea, inteligenţa diplomaţilor bizantini au întors de multe ori conducătorii naţiunilor străine unii împotriva celorlalţi. Imperiul Bizantin folosea aceşti diplomaţi pe post de spioni licenţiaţi şi pe baza informaţiilor adunate de ei obişnuia să plănuiască politici externe adecvate şi utile pentru a compensa lipsa de putere. Lucru de altfel utilizat şi de popoarele învecinate (arabii, perşii sau turcii[27]), dar la fel de bine şi de alte popoare aflate la mai mare distanta: Roma, sau oraşele-stat italiene ce tocmai îşi începeau dezvoltarea politică.

După căderea Imperiului Bizantin, elemente importante din tradiţia diplomatică au supravieţuit în Imperiul Otoman şi în Italia Renascentistă.

Islamul

     Urmaşii Profetului, inspiraţi de credinţa lor religioasă, au cucerit teritorii semnificative începând cu secolul al  VII-lea dH, mai ales prin acapararea sudului Imperiului Bizantin şi a provinciilor din nordul Africii[28].

Comunitatea islamică a aspirat întotdeauna la o singură societate umană în care instituţiile seculare, cum ar fi statul sau relaţiile externe inter-statale să nu aibă un rol foarte important. Într-o asemenea societate ar fi existat interacţiuni politice, dar nu erau necesare misiuni diplomatice decât între un conducător independent şi un altul, nu între state suverane.

Dezvoltarea diplomaţiei italiene

 Nu se ştie care din oraşele-stat italiene a avut primul trimis permanent. La sfârşitul Evului Mediu, şi în timpul Renaşterii timpurii, cele mai multe ambasade erau temporare, de la câteva luni la maxim 2 ani. Spre sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea, Veneţia, Milano şi Mantua îşi trimiteau rezidenţi unii altora, la curtea papalităţii şi pe lângă marii împăraţi catolici[29]. La acest moment trimişii nu călătoreau cu soţiile lor (care se presupuneau a fi indiscrete), dar în misiunile lor, uneori anuale, angajau bucătari personali pentru a aveam mâncarea de acasă şi pentru a evita otrăvirea.

Rezidenţii ambasadori au devenit un lucru obişnuit în Italia de-abia spre sfârşitul secolului al XV-lea, şi după anul 1500, practica s-a întins spre nord.

Până în secolul al XVI-lea, titlul de ambasador era folosit doar pentru a-i desemna pe trimişii regali şi pe cei ai Republicii Veneţiene iar latina a reprezentat limba internaţională a diplomaţiei încă din timpul Imperiului Roman.

 Invazia franceză din anul 1494 a confruntat oraşele italiene cu intervenţia unei puteri mai mari decât oricare alta din propriul sistem de stat italian. Ele au trebuit să treacă la  diplomaţia subtilă şi în interes propriu, chiar dacă acest tip de diplomaţie era de scurtă durată, pentru a compensa lipsa forţelor armate[30]. Aceasta tendinţă, la care se adăugă şi predilecţia pentru nuanţele diplomatice enunţate în scrierile din sec al XVI-lea ale lui Niccolo Machiavelli, au conferit diplomaţiei italiene reputaţia de a fi indirectă[31].

Chiar Machiavelli însuşi, un diplomat florentin, considera că un trimis avea nevoie de integritate, credinţă şi onestitate, împreună cu tact şi capacitatea de a folosi ambiguitatea ocazional, împreună cu o mascare selectivă a aspectelor nefavorabile cauzei sale - aspecte principale de atunci în orice tip de diplomaţie.

 

Diplomaţia modernă

Următoarea mare schimbare a diplomaţiei vine odată cu sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Cea mai cunoscută propunere de pace de după cel de-al doilea război mondial a fost Programul celor Patrusprezece Puncte, emis de preşedintele Woodrow Wilson în anul 1918[32]. Două dintre cele patrusprezece puncte erau un acord la care s-a ajuns în mod deschis (care sugera sfârşitul diplomaţiei „secrete”) şi stabilirea unei Ligi a Naţiunilor.

Înainte de stabilirea Ligii Naţiunilor, diplomaţia era condusă direct între reprezentanţi individuali ai naţiunilor sau pentru tratate mai ample, prin comisii externe. Ideea nouă care însoţea Liga Naţiunilor şi care a fost dusă mai departe prin dezvoltarea acesteia în Naţiunile Unite era tipul de diplomaţie definită printr-o stare oarecum permanentă de conferinţă între reprezentanţii mai multor naţiuni[33].

1. EXCURS ISTORIC ÎN DIPLOMAŢIA GRECIEI ANTICE

II.a.Epoca Homerică

Întotdeauna grecii, atunci când au încercat să-şi definească trecutul şi să-şi stabilizeze mental anumite concepte preluate, s-au raportat la “epoca eroică”, devenită o parte a conştiinţei de sine, o epocă eroică descoperită lor de poemele epice homeriene. Dar chiar şi înaintea primelor mărturii epice, grecii au existat, chiar dacă ceea ce au făcut sau au suferit era un teritoriu neclar pentru clasicii lor succesori ca şi pentru noi astăzi. Este mult mai puţin cunoscută Grecia pre-homerică decât monarhiile orientale contemporane ei, care ne-au lăsat propriile mărturii scrise sau orale.

În secolul al V-lea îH, Tucidide făcea o comparaţie între cauza şi modul în care căpeteniile aheilor îl urmau pe Agamemnon şi aliaţii Greciei din secolul respectiv.[34]

Grecii atribuiau însă Epocii Eroice o formă de internaţionalism asemănătoare celei existente în cavalerismul medieval european, o participare la o aventură cosmică, o cruciadă antică. Această perspectivă era fără îndoială cauzată de lirismul epopeii – adevăratele motive fiind mult mai politice sau sociale decât lăsa să întrevadă Homer.

Înaintemergătorul expediţiei a fost ambasadorul aheilor, trimis de Agamemnon şi Menelaos la Priam, iar vocea să a fost elocventă, iar cuvintele sale:” au căzut repede, ca fulgii de zăpadă în iarnă”[35] –doar era Ulise! Tot Ulise a fost rugat de căpeteniile aheilor să-l convingă pe Ahile să se reîntoarcă şi să lupte contra troienilor după cearta cu Agamemnon.

În niciun loc, atât în Epoca Eroică, cât şi în perioadele istorice de la început, nu găsim o dezvoltare formală şi sistematică a instituţiilor sau a artei diplomatice. Epoca căpeteniilor care-şi dominau comunităţile a fost urmată de înflorirea republicilor, oraşe-state unde monarhia a fost înlocuită de aristocraţie, aceasta fiind cea care ghida voinţa comună a cetăţenilor. Grecia era atunci compusă de o multitudine de comunităţi, preocupate în mare măsură doar de problemele interne. Oraşele-state erau predominant orientate spre interior sau mai corect, spre sinele comunitar; birocraţia era aproape inexistentă, iar instinctele politice ale cetăţenilor lor erau absorbite, în marea lor parte, în “afaceri interne”.

Doi factori au „ajutat” la schimbarea naturii centrate pe politica internă a comunităţilor greceşti. Fără îndoială că existau legături între conducători sau între oamenii aparţinând unei anumite poziţii sociale în respectivele comunităţi. Aceste legături inter-familiale sau individuale au dus la dezvoltarea conceptului de ospitalitate sau curtoazie – un concept ce inducea o anumită valoare socială, dar numai la adăpostul altui concept cheie – reciprocitatea.

În timp, aceste practici s-au fundamentat într-o instituţie de sine-stătătoare: proxenia, în care legăturile (xenia) de prietenie – ospitalitate între indivizi, a fost lărgită la nivelul comunităţilor sau a ambasadorilor. Cel de-al doilea factor este aplicabil numai în anumite cazuri – legătura religiei, a loialităţii şi a sentimentelor ce au subzistat între colonii şi cetăţile-mamă.

Oraşele erau extrem de conştiente de propria lor individualitate, dar în timp au învăţat să recunoască şi să respecte individualitatea, atât a prietenilor, cât şi a duşmanilor. Această perspectivă, i-a făcut pe greci să se angajeze, pe cât posibil, într-o coexistenţă paşnică, un termen-concept ce descria cel mai concret, “relaţia normală” între două sau mai multe state. Această relaţie i-a făcut să se asocieze pentru perioade lungi de timp în evitarea războaielor; stare ce, cu timpul a devenit tot mai clar, le aducea mai multe câştiguri decât pierderi.

Studiul diplomaţiei greceşti în fazele sale primare este bazat pe deducţii mai degrabă decât pe evidenţe substanţiale directe, dar din secolul al VI-lea îH, personalităţile implicate în activitatea politică încep să fie vizibile şi acest lucru ajută la interpretarea celor petrecute şi cauzelor lor. În secolul al VI-lea, ca şi în cele două ce vor urma, strategia este cheia determinantă în dezvoltarea unei politici şi acest lucru la rândul său are nevoie de interpretare.

II.b. EPOCA CLASICĂ

Ambasadorul grec iniţial, aşa cum ne este transmisă figura sa de învăţaţii Eladei are creionată personalitatea mai mult în raport cu unele caracteristici psiho-mentale decât cu unele abilităţi învăţate. Aşa se explică, „subtilitatea” specifică primului diplomat cunoscut atunci când acţionează în vederea convingerii lui Ahile să se reîntoarcă pe câmpul de luptă (epessimeilicioisi);6efortul său nu este remarcat prin sensibilitate sau tact[36], nicio grijă pentru starea psihică a lui Ahile, niciun cuvânt despre recunoaşterea greşelii lui Agamemnon; ci după o scurtă apreciere a luptei şi o înviorătoare prezentare ce avea ca ţintă ajutorul aheilor, Ulise, spre finalul discursului, ataşa toată vina temperamentului exploziv al lui Ahile, un temperament cu care avusese numeroase probleme în copilărie.

O perspectivă diplomatică directă, cazonă – nicidecum un model pentru generaţiile viitoare.

Niciun sistem permanent de reprezentare diplomatică nu a fost dezvoltat pentru ameliorarea ostilităţilor şi a suspiciunilor[37] dintre state necreându-şi proprii diplomaţi profesionişti nici un limbaj diplomatic adecvat care să ajute la dezvoltarea negocierilor. Diplomaţii greci vorbeau ca orice alţi cetăţeni şi nu trebuie să fim surprinşi de realismul, francheţea, lipsa reticenţei diplomatice în această societate competitivă.

Atunci când întreaga istoriografie grecească exprimă lipsa unui simţ comun politic[38], ar fi o inadvertenţă să ne aşteptăm la o prezenţă constantă a acestor calităţi în schimburile diplomatice dintre aceste mici dar ambiţioase state. Prevalenţa unei diplomaţii deschise şi cu o publicitate lărgită, participarea directă a politicienilor activi la negocierilor diplomatice au contribuit masiv la tipologia diplomaţiei greceşti prezentate anterior.

Nu fără semnificaţie în această conexiune este proeminenţa scenelor eristice în drama ateniană, în special în teatrul lui Euripide[39]. Semnificaţia altercaţiilor brutale, ca cele dintre Peleus şi Menelaos (Andromaca 577), Lycus şi Amphitrion (Oreste 140), Admetus şi Phenes (Alcestes 140) nu pot fi limitate la ocazii dramatice particulare – ele într-adevăr ilustrează caracterul naţional elen : spirite înalte, filotimia, lipsa de temperare, parrhsia, belicozitatea şi de aceea nu trebuie să ne aşteptăm la o practică diplomatică ce nu este structurată pe aceste caracteristici naţionale[40].

Avertismentul este moneda comună a diplomaţiei, ameninţarea fiind cu totul altceva, şi trebuie, în acord cu ideile noastre, să fie privită de un stat suveran  ca un act provocator. Această uzanţă comună a “ameninţării” este o evidenţă a diplomaţiei greceşti antice, a francheţei şi realismului pronunţat şi o cauză principală a acestei stări de fapt a fost lipsa diplomaţilor profesionişti şi a unui limbaj diplomatic, la care ne-am referit anterior, special creat pentru a înăbuşi ieşirile emoţionale, instinctuale ale diplomaţilor. Un vorbitor ce voia să exprime o ameninţare împotriva unui oraş-stat grecesc antic nu era nevoie să o deghizeze gradat în diverse fraze convenţionale.

II.b.1 Creşterea puterii spartane

Activitatea diplomatică spartană îşi are începutul cam din perioada de mijloc a secolului al VI-lea, în timpul acela creându-se relaţii durabile ale statului lacedemonian cu vecinii săi din Pelopones, iar până spre sfârşitul secolului un complex întreg de oraşe-state, care făceau parte din grupul statelor lacedemoniene, s-au unit într-o entitate politico-militară, cunoscută sub numele de Liga Peloponesiacă.

Eforturile diplomaţiei spartane erau, în primul rând, desfăşurate spre a asigura nevoile unei securităţi interne, întrucât spartanii locuiau ca minoritate pe teritoriul cetăţii lor şi nu se puteau simţi în siguranţă atâta timp cât un stat vecin concura pentru o puternică influenţă în cadrul zonei respective. În consecinţă, eforturile lor militare şi diplomatice erau destinate spre a asigura supremaţia regională în cadrul Peloponesului, lucru realizat, de altfel, într-o asemenea măsură încât era politico-militară a statului lui Agamemnon a fost eclipsată de Sparta secolelor VI-IV îH.

O perioadă timpurie de expansiune şi cucerire i-a făcut pe spartani moştenitorii unei populaţii subjugate, al cărui statut inferior se reflecta în numele de hilot; încercările acestora din urmă de a se elibera, în secolele VIII-VII au fost înăbuşite fără drept de apel.

Pe lângă hiloţi, o populaţie periferică înrudită cu spartanii, numită perioeci, a fost subordonată în timp castei războinice a unei comunităţi omogene din valea Eurotas[41], ce-şi avea ca centru, un grup de sătuleţe care ,ulterior, unindu-se au definit Sparta.

Desigur calea cea mai probabilă pentru care Sparta putea invoca un tratat de alianţă defensivă era revolta hiloţilor, iar în cazul unei asemenea revolte aliaţii Spartei erau obligaţi să trimită tot ajutorul posibil, în schimb fiecare dintre aliaţi putea cere Spartei ajutor împotriva atacurilor externe, nu doar în afacerile civile.

Primul act istoric ce poate fi numit, în mod explicit, diplomatic a fost renunţarea la agresiune împotriva cetăţii Tegea în schimbul adeziunii sale la alianţa cu Sparta. Acest pas însemna trecerea de la război la garanţia unei coexistenţe paşnice şi a unei conlucrări active în cadrul Alianţei. Agentul acestei schimbări a fost înţeleptul spartan Cheilon, care ca efor (magistrat) şi general era mâna dreaptă a regelui Anaxandridas.

Modul în care instituţiile spartane s-au adaptat spre a servi direcţiei generale a politicii sale externe a constituit o problemă complexă. Un răspuns parţial poate fi găsit în oscilarea ocazională a balanţei puterii interne determinată de împrejurările critice ce se iveau. Un rege hotărât, susţinut de un anumit succes militar, putea chiar să deschidă calea spre o temporară autocraţie.

Un astfel de rege a fost Cleomenes, care, într-un moment de apogeu al puterii sale, a repurtat o victorie zdrobitoare asupra cetăţii Argos, în lupta de la Sepeia, din anul 494. La puţin timp după această dată apar pentru prima dată disensiuni majore între regii spartani, neînţelegeri care au dus la intervenţia magistraţilor atât pro cât şi contra lui Cleomenes. Colegiul ales al celor cinci magistraţi era cat se poate de puternic dar existau limite importante în funcţionarea sa unitară, membrii săi schimbându-se anual şi nexistând o unitate în concepţii sau politică. Prin urmare, un rege care încerca să se folosească de magistraţi în atingerea unor scopuri personale nu se afla pe un teren solid iar politica externă a Spartei, atunci când nu era dictată de teama generală  faţă de hiloţi, putea suferi o variaţie ce putea părea mai degrabă iraţională din cauza caracterului ei foarte mobil ce ascundea până şi cauzele ce o ghidau din când în când[42].

Funcţiile Gerousiei, un consiliu al bătrânilor, ce erau legaţi de monarhie prin statutul de membri al regilor, încă nu au fost prompt desluşite nici până astăzi. Cea mai importantă caracteristică era vârsta membrilor, a căror calitate de membri se continua până spre sfârşitul vieţii lor, iar ei constituiau ceea ce era mai degrabă un corp judiciar decât unul pur politic, oarecum similar  modului  în care se prezenta Conciliul Atenian al Areopagului în anumite perioade ale existenţei sale. Ei reprezentau un element de continuitate şi  prudenţă, calităţi pentru care a fost recunoscută Sparta de-a lungul timpului şi care parţial îi ascundeau înşelăciunea şi subtilitatea.

Apella, adunarea întregii comunităţi spartane cu drept de veto, deţinea o responsabilitate specială în actul de declarare a războiului şi avea o relaţie specială cu magistraţii, întrucât cel care era în fruntea ei: Întâiul Magistrat al anului avea puteri extrem de mari în politica externă[43]. Cu toate acestea Apella nu era un forum al dezbaterilor deschise după cum nu era nici un corp din cadrul căruia se putea ridica conducerea cetăţii, îndatorirea ei principală era să dea aprobarea constituţională chestiunilor aflate pe ordinea de zi.

Prin urmare, putem concluziona că politica Spartei tindea să nu fie decisă printr-o discuţie publică în cadrul unui corp deliberativ, aşa cum era cazul Atenei, cum vom vedea în partea a doua a acestui capitol.

Era o caracteristică a spartanilor să se încredinţeze total în anumite abilităţi recunoscute, de altfel, de-a lungul secolelor chiar de către rivalii săi. Acesta era secretul eficienţei lor militare, iar procesul diplomaţiei era îndrumat de oameni care înţelegeau această pricepere precum generalii Spartei arta războiului.

II.b.2 Dezvoltarea militaro-politică a Atenei

  La începutul secolului al VI-lea, dintre toate comunităţile din nordul Istmului Corintian, Tesalia era cea mai puternica din punct de vedere militar şi avea o voce de care se ţinea cont în treburile Amficţionului Delfic[44], asociaţia religioasă formată din uniunea a douăsprezece triburi din nord-estul Greciei. Primii ani ai secolului au surprins Atena supunându-se loial şi total conducerii Tesaliei în campania Primului Război Sacru, în acea vreme Atena nefiind, sub nicio formă, o putere de prim rang printre puterile greceşti.  Din punct de vedere militar îi era inferioara Spartei şi Tesaliei, iar în termenii resurselor navale şi economice, era de departe surclasata de Corint.

În timpul secolului al VI-lea, multe dintre legăturile încheiate între atenieni şi alte comunităţi aveau ca scop mai puţin binele statului decât cel al individului. Primul conducător cu o oarecare importanţă istorică al Atenei a fost Pisistrate, tiranul care era responsabil de rezolvarea multora dintre nemulţumirile de ordin social şi economic din Atena secolului al VI-lea; în cariera să întâlnindu-se cu variate situaţii personale fericite de care a profitat la maximum, iar în timpul exilului său creându-şi relaţii selective cu mai multe cetăţi greceşti, relaţii de care s-a folosit din plin mai târziu[45] .

Atena s-a ridicat ca o adevărată putere, de-abia în jurul anului 499, când a dat ajutor cererii ionienilor de a se răscula împotriva perşilor, o cerere pe care Atena o încuraja spre deosebire de Sparta, care rămânea rece şi neimplicată extern pentru moment. Din acel moment înainte, pretenţiile lui Pisistrate la conducerea ionienilor aveau să capete o importanţă mai mare şi să constituie un factor important în procesul de schimbare a paradigmelor şi în distribuţia puterii în Grecia.

Legătura ei cu cauza ioniană, marea victorie asupra invadatorilor persani, ca David asupra lui Goliat, de la Maraton în anul 490 şi rolul ei capital prin intermediul îndemânării navale şi prin şiretenia lui Temistocle în înfrângerea invaziei condusă de Xerxes asupra Greciei din 480/79, a adus Atena în fruntea cetăţilor greceşti. Acestea nu au crezut potrivit încă să-i acorde privilegiul împărţirii comenzii armate cu Sparta împotriva lui Xerxes, dar caracterul insular al Spartei şi nevoia grecilor de conducere centralizată, i-au oferit Atenei oportunitatea de a apărea în rolul de campioană a cauzei panhelenice, oportunitate pentru care Atena avea atât înclinaţia cât şi resursele de stat de a o împlini[46].

Cheia spre puterea şi influenţa ateniană se afla în flota sa care a fost dezvoltată rapid în anii dintre cele două mari invazii persane. Dar să echipezi şi să menţii o flotă cu oamenii şi echipamentul necesar era mult mai costisitor decât să păstrezi un număr corespunzător de oameni de arme cu echipament simplu pentru perioade scurte. Argintul fusese prelucrat din timpuri vechi în districtul Laurium; exploatarea era intensificată sub Pisistrate iar acum un nou zăcământ se descoperea la Maroneea. Aceasta era o întâmplare norocoasă temporară, dar atenienii erau destul de înţelepţi să exploateze noile resurse pentru beneficiul public. Astfel Temistocle era răspunzător nu numai pentru dezvoltarea adăposturilor portuare şi a docurilor din Pireu (493), dar şi  pentru dezvoltarea flotei ateniene de la şaptezeci la două sute de trireme (483)[47].

Democraţia ateniană se mândrea cu şansa egală de a vorbi, pe care fiecare cetăţean şi-o putea revendica, şi se presupune că atenienii erau pe cât se poate de înţelepţi atunci când problemele dezbătute intrau în sfera lor de cunoaştere, dar acea sferă de cunoaştere putea fi mai puţin evidentă în chestiunea afacerilor externe.

Într-adevăr, se poate spune că în ceea ce priveşte afacerile externe şi financiare, atenienii aveau o mare nevoie de o îndrumare specializată decât în alte probleme. Temperamentul lor pendula între speranţe şi temeri şi o mare forţă de caracter şi elocvenţă era necesară pentru a-i  îndruma în deliberările lor. Lauda pe care o aduce Tucidide abilităţilor lui Pericle, tiranul care a dominat arena politică din anul 460 până în 469, reflectă nevoia atenienilor de o îndrumare mai fermă decât cea pe care o puteau garanta practicile democratice. Istoricul grec scria că de câte ori Pericle îi vedea pe atenieni entuziasmaţi în mod inoportun şi insolent îi reducea  printr-un singur cuvânt la o stare de încordare atentă; pe de altă parte dacă aceştia cădeau victime panicii el putea de îndată să le restabilească încrederea[48].

Cea mai mare realizare a perioadei următoare a istoriei ateniene a fost crearea şi gestionarea a ceea ce de acum este numit Liga Deliană, iar eroul zilei era omul de stat atenian, Aristide, a cărui reputaţie în ceea ce priveşte probitatea şi schimbul cinstit i-a adus titulatura de Aristide cel Drept[49]. A fost un moment rar în istoria Greciei când atât de multe oraşe-stat se unesc pentru a-şi rezolva diferendele şi pentru a oferi o opoziţie închegată invaziilor persane din anul 481/480.

 

 

II.c. PERIOADA ELENISTĂ (337 îH – 146 î.Hr.)

             II.c.1 Filip al Macedoniei şi Demostene

Slăbirea vechilor puteri a oferit ocazia, atât unui om cat şi a unui stat, de a-şi susţine un rol dominant. Hegemonia fusese asumată de către aceste state rând pe rând ca într-o democraţie veritabilă, dar în secolul al IV-lea a fost acordată o mai mare atenţie naturii conducerii politice în perspectiva faptului că o educaţie şi o pregătire corespunzătoare erau premisele unei conduceri politice de mare anvergură de care grecii aveau nevoie.

Platon, deziluzionat de instabilitatea politicii ateniene, a închinat o viata de studiu academic subiectului şi a căutat să conducă experimente practice împreună cu Dionysius al II-lea, tiranul Siracuzei. La nivel panhelenic, Xenofon vedea cu ochi buni metodele politice şi aspiraţiile regelui Agesilaus al Spartei, în rolul său de erou al unificării grecilor împotriva Persiei, o aspiraţie reaprinsă rapid de Iason al Pheraei, iar Isocrates al Atenei a preluat tema conducerii panhelenice şi pentru a conduce cruciada împotriva Persiei l-a propus pe Filip al Macedoniei.

Până în anul 338, Filip nu avea nici un rival serios în lumea greacă şi a creat  o putere care nu putea fi surclasată în ceea ce priveşte resursele militare sau economice de nicio altă comunitate grecească. Majoritatea grecilor erau incluşi în alianţa cu el sub umbrela Ligii din Corint din anul 338, iar până la moartea sa, în 336, a rămas nehotărât în privinţa invadării domeniilor persane în fruntea forţelor Ligii. Cu toate acestea, moartea lui doar a amânat invazia Persiei pentru ca succesorul său, Alexandru cel Mare şi-a exercitat cu rapiditate autoritatea punând curând Imperiul Persan sub stăpânire macedoneană.

Filip al Macedoniei a fost fără îndoială unul dintre cei mai mari diplomaţi şi militari ai tuturor timpurilor. Pe măsură ce cariera sa se dezvolta, el devenea din ce în ce mai nevoit să caute cooperare sau confruntare cu Atena iar acest lucru l-a adus pe Demostene, supremul orator al întregii Grecii în conflict deschis cu el. Fiecare reprezintă în mod clar una dintre cele doua influenţe evidente în Grecia: nevoia de a combina cât mai eficient resursele diplomaţiei şi tradiţiile adânc înrădăcinate ale independentei locale; desfăşurarea rivalităţii lor a fost unul dintre cele mai dramatice şi picante episoade din toata istoria[50].

Cu toate acestea nu exista nici un motiv să presupunem ca Filip avea aspiraţii de a fi altceva decât regele Macedoniei, cu siguranţă niciun motiv să presupunem că acţiunile sale aveau să fie direcţionate împotriva  vreunui interes al oricărui stat, nici că impactul său asupra lumii greceşti avea să-l depăşească pe cel al predecesorilor lui. În consecinţă, aceia care se aflau în afara Macedoniei nu se grăbeau să-i urmeze sfatul iar când, după perioada iniţiala de consolidare internă a căutat să asigure poziţia Macedoniei  în exterior, de-abia a putut să evite încălcarea sferelor tradiţionale greceşti.

In anul 350, Demostene a ţinut primul său discurs având ca subiect pe Filip, un discurs la care se face referire ca fiind primul din seria Filipicelor, de atunci numele de “filipic” denotă în general o invectivă politică. În acest prim discurs, Demostene a conturat o imagine întunecată a caracterului lui Filip şi a pus în contrast nobilitatea şi atitudinea lui decisivă cu caracterul ezitant şi delăsarea care dominau instituţiile democratice ateniene în timpul unei crize. El a pledat pentru mobilizarea unei forţe ateniene mobile, compusă din infanterie, cavalerie, nave de război şi transport, pentru a–l abate pe Filip în partea de nord a Egeei şi însărcinarea unei forţe masive care putea fi trimisă din Atena în cel mai scurt timp[51].

Cele trei discursuri ale lui Demostene din Olynthus ,”Olynthiacele”, conţineau propuneri suplimentare, în special de a îmbunătăţi resursele financiare, la fel ca şi abuzarea oponenţilor lui politici şi a lui Filip; dar Filip reuşeşte să-şi exploateze prietenii politici şi diviziunile politice care existau în cadrul şi între statele Ligii Chalcidice , state cu care a reuşit să intre în timp în diplomaţie directă.

Nu este cunoscut anul când Filip a conceput planul de a trece în domeniile Persiei din Asia Mică dar această măsură de-abia dacă a putut pricinui surprize atunci când a fost pusă în practică de fiul sau.

Artaxerxes al III-lea al Persiei încheiase un pact de neagresiune cu Filip, un act diplomatic care putea sugera în el însuşi un conflict de interese latent între două puteri ale căror sfere se întâlneau la Dardanele. Acolo interesele grupurilor s-au ciocnit iar în anii ulteriori luptei de la Cheroneea, satrapii persanii din nordul Asiei Mici complotau împotriva lui iar în anul marii victorii a lui Filip din Grecia, Persia a fost zguduită de asasinarea lui Artaxerxes.

Oportunitatea era prea bună pentru a fi ratată, dar deşi Filip nu a trăit să-şi vadă îndeplinite planurile, rezultatul a fost că istoria grecească nu a mai putut să fie scrisă numai cu referire la ceea ce s-a întâmplat în cadrul vechilor limite şi îngrădiri geografice.

II.c.2. Alexandru cel Mare şi extinderea orizonturilor greceşti

            Moartea lui Filip şi criza dinastică macedoneană a fost considerată de mulţi ca o oportunitate de revoltă fata de Liga Corintului mai ales pentru faptul că deşi Liga incorpora instituţii federale importante şi se baza pe practicile diplomatice care evoluaseră în secolul al IV-lea, calitatea de membru nu era voluntară. Tânărul Alexandru de numai 19 ani, şi-a asumat repede autoritatea în pământul natal şi a dat să se înţeleagă ca Liga trebuia să continue aşa cum era înainte, el putându-i lua locul lui Filip ca lider militar.

Realizările lui Alexandru  pot fi atribuite poate resurselor militare care au fost puse la dispoziţia sa precum şi viziunilor tactice şi strategice cu care a realizat aceste misiuni, dar viteza cu care a dobândit succesul a fost menţinută în parte de către viziunea să politică pătrunzătoare în manevrarea relaţiilor cu celelalte comunităţi[52].

Politica şi planurile sale în privinţa urmării la tron nu au fost stabilite înainte de moartea sa dar a înfiinţat multe comunităţi greceşti şi macedonene în întinderile vaste ale Asiei căutând într-un final o oarecare fuziune între regatele Macedoniei şi Persiei.

După moartea lui Alexandru din anul 323 s-a petrecut o confuzie dinastică despre care Demostene şi ceilalţi au presupus ca ar fi endemică în chestiunile Macedoniei, şi deşi imperiul lui Alexandru a fost divizat în trei părţi: Macedonia, Egipt şi Imperiul Seleucid, împărţirea îi crea un mic disconfort lui Demostene şi urmaşilor lui politici[53].

• Precepte filosofico-politice ale diplomaţiei greceşti antice

 

III.a. Conceptul de pace în antichitate

Dacă pacea este definită ca absenţa violentei în relaţiile dintre comunităţi, ea poate exista în trei situaţii:

1- dacă pericolul violenţei nu există deloc, condiţie pe care o putem numi „pace naturală”[54],

2- dacă ameninţarea violenţei a fost suspendată de acordul între două sau mai multe părţi, o condiţie a „păcii formale”,

3- când ameninţarea violentei de la una dintre părţi este atât de mare încât îi împiedică pe ceilalţi să recurgă la violenţă, iar aceasta este condiţia “păcii imperiale”.

În ceea ce priveşte lumea antică s-a afirmat adesea că, în absenţa unor legi statale efective sau a unei instituţii supranaţionale, pacea nu era decât o scurtă întrerupere a stării universale de conflict. Mai mult, s-a spus chiar ca anticii înşişi vedeau lucrurile întocmai la fel[55] – ca şi ei se considerau în război cu toţi ceilalţi, pacea existând numai ca încetare a ostilităţilor impusă sau acceptată formal.

Aceasta viziune, deşi credem întrucâtva validă, subestimează eforturile comunităţii de a crea pentru sine o condiţie a păcii şi importanţa păcii în sistemul antic de valori. Nu încape nicio îndoială ca acesta era un lucru comun în antichitate, dar relaţiile internaţionale ale lumii antice prezentau o gamă largă de mijloace menite să evite şi să împiedice violenţa. Dincolo de tratate, armistiţii şi întreg protocolul diplomatic familiar lumii moderne, aceste mijloace includeau şi angajamente precum “înrudirea” şi prietenia colectivităţilor[56], mai puţin familiare şi prin urmare adesea ignorate.

In secolul al IV-lea îH, grecii au dezvoltat un nou tip de tratat: o alianţa multilaterală, defensivă şi permanentă care obliga toate statele să-şi unească forţele împotriva oricăruia dintre cei care s-ar fi amestecat în autonomia altuia. O serie de astfel de tratate au fost stabilite din anul 386 îH înainte, fiecare însă cazând destul de repede în desuetudine, mai ales din cauza statelor puternice care îşi urmăreau interesele proprii. Însă mai remarcabil decât eşecul lor rapid este principiul pe care îl urmăreau aceste tratate, telul lor extrem de ambiţios: sfârşitul definitiv al războiului şi instaurarea unei aşa-numite păci comune[57].

În afara cadrului păcii comune, oraşele-state greceşti încercau în mod frecvent să evite războiul apelând la puteri mai mari, cum ar fi regatele elene din Roma, pentru a juca rolul arbitrului. Singura mare putere de care dispuneau însă erau zeii, citaţi de asemenea ca martori la jurămintele care au însoţit tratatele de pace şi alianţele de-a lungul timpului şi ca întăritori ai acestora[58].

Polybius, scriind într-o epocă în care oraşele-state greceşti, federaţiile şi regatele erau în permanenţă în război unele cu altele sau când nu se luptau cu Imperiul Roman, vorbea cu mare convingere despre: ”lucrul pentru care cu toţii ne rugăm la zei, pe care îl dorim atât de mult încât vom suporta orice pentru a-l avea; singura binecuvântare incontestabilă dintre lucrurile aşa-zise bune ale vieţii – Pacea.[59]”

El recunoştea însă că pacea nu era niciodată singurul scop al relaţiilor internaţionale: “Războiul este teribil, dar nu atât încât să suportam orice pentru a-l evita…căci pacea cu dreptate este cel mai frumos lucru, dar pacea cu laşitate ruşinoasă este cel mai urât şi mai rău dintre toate lucrurile.[60]”

Dacă războiul era comun în antichitate, nu era aşa din cauza unei deficiente a conceptului antic de pace sau din cauza lipsei de credinţa în ideal, ci pur şi simplu din cauză că o mulţime de factori politici, sociali şi culturali care favorizau violenţa cântăreau adesea mai mult decât dorinţa pentru pace – întocmai cum s-a şi întâmplat de-a lungul istoriei.

III.c. Proxenia, premisă esenţială în dezvoltarea diplomaţiei

Cuvântul proxenos şi celelalte înrudite cu el apar pentru prima dată în secolul al VI-lea cu o varietate de sensuri. Înţelesul etimologic nu este clar pentru că există dificultăţi în ceea ce priveşte ambele părţi ale acestui cuvânt compus. Prefixul pro poate însemna „din partea/în numele” sau „în loc de ”, iar xenos poate însemna „prieten invitat” sau, în general, „străin”. În Sparta regii numeau proxenoi dintre spartani, pentru a acţiona „în numele străinilor”, iar în Magna Grecia proxenos însemna martorul sau cel care garantează pentru o intenţie sau un tratat în numele străinilor sau a unui stat străin. Cu toate astea, într-o situaţie comună cetăţenii statului A numeau un bărbat al statului B ca proxenos pentru cetăţenii statului A în B; se pare pentru a fundamenta statutul de „prieten invitat”, pe care nu toţi călătorii l-ar fi avut[61]. Acesta urma să fie prietenul lor de peste hotare, cu tot ceea ce implica aceasta funcţie.

Proxenul funcţiona în cetatea în care îşi avea reşedinţa şi era numit conform unui anumit protocol având ca atribuţie apărarea intereselor cetăţi de care fusese numit. Această funcţie constituia un post de onoare şi a avut atribuţii apropiate de cele ale consulatelor din epoca modernă.

Instituţia proxeniei, care a căpătat în Grecia o răspândire foarte larga, a stat la baza tuturor legăturilor internaţionale ulterioare din lumea antică. Toţi străinii care locuiau într-un anume oraş, chiar cei exilaţi, se aflau sub protecţia zeului Zeus - Xenios (Zeus-ospitalierul).

Din moment ce aceia care deţin proxenia sunt în majoritate politicieni, nu este surprinzător că aflăm câteodată mai mult de un proxenos al unui stat într-un oraş. Era probabil de cele mai multe ori un beneficiu pentru interesele cetăţii-mamă – şi ar putea de asemenea să reflecte rivalităţi politice interne – faptul de a face contracte cu mai mulţi politicieni sau facţiuni politice din alt stat.

Privilegiile pe care o numire de proxenie le aduce primitorilor ei sunt cu siguranţă şi de o însemnată importanţă politică. O propoziţie este repetată destul de frecvent: protecţia statului face parte din numire. Asemeni xeniei - analogul său în relaţiile private - conferirea proxeniei este văzută ca aducând o mare responsabilitate morală în protejarea şi asistarea celui numit. Decretul atenian care reglementează relaţiile cu casa Iulia asigură pedeapsa celor ce au ucis proxenosul atenian[62]. Fraza “έπιμελεϊσθαι πως μή άδικήται” (sau una asemănătoare) apare destul de frecvent şi acordă de fapt aceeaşi protecţie ca cetăţenia. Asemenea dispozitive de siguranţă erau fără îndoială dependente de presiunea politică şi materială care putea fi pusă în spatele lor. Am văzut însă că Atena i-a ajutat pe aceia care au fost nevoiţi să fugă din ţara lor din cauza înclinaţiilor pro-ateniene. Între condiţiile de existenţă ale statelor greceşti, protecţia şi siguranţa refugiului politic erau de mare importanţă.

1. Practicile, instrumentele, scopurile şi metodele diplomaţiei Greciei antice

În lumea Greciei clasice scopurile diplomaţiei erau concepute la o scară destul de modestă comparativ cu ultimele realizări maritime şi imperiale. Diplomaţia era direcţionată în primul rând spre reglarea relaţiilor dintre statele mici sau grupuri de state şi vecinii lor imediaţi.

Cea mai obişnuită cauză a conflictelor de interes era deţinerea de teritorii şi dreptul de acces. Rezultatul era acela că de multe ori relaţiile dintre statele vecine erau mai tensionate decât cele dintre statele aflate la mai mare distanţă.

În ciuda importanţei consideraţiilor economice, războiul şi diplomaţia nu erau în ultima instanţă direcţionate de raţiuni imperialist-economice sau de iniţiativă mercantilă, deşi mulţi cercetători ar considera că intervenţia ateniană din Sicilia din anul 416/5 a fost afectată de asemenea motive. Statul în lumea antică avea responsabilitatea de a superviza aprovizionările şi de a controla pieţele interne în privinţa anumitor bunuri de bază cum ar fi cerealele sau uleiul de măsline, dar nu avea nici un interes vital sau vreo responsabilitate în producerea, promovarea şi managementul bunurilor. Chiar şi mărfurile de bază era administrate de contractori privaţi şi antreprenori.

Tratate şi alianţe erau în mod obişnuit încheiate din cauza unor motive imediate şi presante, şi nu pentru împrejurări îndepărtate; odată ce acele raţiuni imediate încetau să mai fie consideraţii active, aranjamentele diplomatice care se săvârşeau pentru a le  rezolva tindeau să fie neglijate.

Având în vedere multiplicitatea statelor şi natura guvernelor lor este surprinzător că multe alianţe au fost atât de durabile pe cât se preconiza. În anumite aspecte diplomaţia se pare că reprezenta mai degrabă o reacţie defensivă şi negativă decât o activitate constructivă sau altruistă, dar chiar şi comunităţile mici nu adoptau atitudini fataliste şi pesimiste.

Războiul putea fi distrugător din punct de vedere economic( deşi mai puţin în comunităţile agricole din lumea antică), şi de asemenea era distructiv şi din punct de vedere social şi psihologic, (cum a fost cu generaţia din timpul Războiului Peloponeziac); dar paradoxal poate putea de asemenea produce atitudini pozitive.

Dacă privim din nou războiul dintre Sparta şi Elis, observăm că rezultatul nu a fost numai o pace ci o pace şi o alianţă. Pacea lui Nicias, încheiată în primăvara anului 421 între Atena şi Sparta a fost urmată în vară de încheierea unei alianţe.

Consideraţiile panelenice au jucat un rol mic în practica diplomaţiei greceşti. În limbajul obişnuit se putea vorbi despre greci, pe de o parte, ca fiind opuşi nevorbitorilor de greacă, barbarilor, dar nu era uşor să argumentezi pe baza premiselor politice sau pe premise intelectuale că o asemenea divizare deţinea un sens viabil şi nici politicienii sau filosofii nu erau capabili să construiască ceva pozitiv din noţiuni populare şi idei preconcepute îndreptate înspre direcţia mai sus-menţionată.

Conduita diplomaţiei depindea de schimbul şi contactul direct dintre oameni şi organele constituţiei diferitelor state. Nu depindea de metodele indirecte de comunicare sau de mijloace formale de adresare, cel puţin până în era elenistică, sau chiar de folosirea unei terţe părţi. Comunicarea directă era menţinută între state atât pe perioada războiului cât şi în perioade de pace iar în absenţa misiunilor diplomatice permanente chestiunile diplomatice constituiau o temă recurentă în agenda consiliilor şi a adunărilor.

O varietate mare de cuvinte erau folosite de greci spre a descrie pe cei care erau trimişi în diferite misiuni diplomatice: heralzi (kerykes), soli (presbeis) sau mesageri (angeloi). Termenul angelos poartă cel mai larg sens şi poate fi folosit spre a semnifica pe cei care îndeplineau funcţia de presbeis, dar era banal pentru solii greci să fie numiţi în literatură presbeis precum şi mai obişnuit era pentru solii non-greci să fie numiţi angeloi. Niciunul dintre aceşti trei termeni, totuşi, nu a avut vreun sens care iniţial era legat de diplomaţie. Într-adevăr, după cum s-a şi notat, cuvântul prebeis înseamnă doar “bătrâni” şi nu are formă de singular.

Deşi anumite situaţii şi relaţii dintre state şi persoane puteau fi manipulate de indivizi, era totuşi destul de greu ca iniţiativele personale să fie rezolvate şi concretizate fără aprobarea publică. Indiferent cât de închegate erau relaţiile formale dintre state şi reprezentanţii lor, cel mai mare orizont de iniţiativă era acordat comandanţilor care rupeau angajamentele militare şi încheiau armistiţii, însă aceştia erau răspunzători pentru acţiunile lor.

Socrate îl tachina pe un tânăr politician aspirant întrebându-l dacă acesta cunoştea resursele financiare şi puterea armată a propriului stat precum şi a celorlalte mari state din Grecia. Filosoful afirma că orice om de stat ar trebui să fie foarte bine informat pentru a călăuzi propriul stat în politica sa. În termeni mai duri, politicienii de vază ar trebui să aibă o idee clară despre oportunităţile militare şi diplomatice ce erau oferite statelor lor. Ei admiteau, în genere, că succesul sau eşecul în arta războiului depindea de inferioritatea sau superioritatea numărului dintr-o parte sau din cealaltă. Relatările despre război, fie ca erau ale lui Homer, Tucidide sau Xenofon, erau însoţite frecvent de cataloage ale respectivelor alianţe. Într-o anumită măsură experienţa grecilor atât în campaniile împotriva Persiei cât şi în timpul dominaţiei spartane arată importanţa strategiei precum şi a atentei antrenări militare.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

BIBLIOGRAFIE

 

Arnould, D., Guerre et paix dans la poésie grecque (New York 1981)

Arrianus, Expediţia lui Alexandru cel Mare in Asia, Bucureşti, 1966

Barston, Ron,  Modern Diplomacy (Second Edition, 1997)

Bederman, D. J. (2001) International Law in Antiquity. Cambridge. (Cambridge Studies in International and Comparative Law)

Berridge, G.R., Diplomacy: Theory and Practice, third Edition, Palgrave, 2005,The first edition by Prentice Hall / Harvester Wheatsheaf, 1995

Campbell, Brian, Diplomacy in the Roman World, Diplomacy and Statecraft, vol. 12, no. 1 (2001), 1-22  

Cohen, Raymond, On Diplomacy in the Ancient Near East: the Amarna letters (DSP discussion paper 2, 1995)  

Cohen, Raymond, The Great Tradition: the spread of diplomacy in the ancient world, Diplomacy and Statecraft, vol. 12, no. 1 (2001)

Demostene, Filipicele, în Oratori greci (ed. A. Marin), Bucureşti, 1969,I

Ducrey, P. (1999) Le traitement des prisonniers de guerre dans la Grèce antique dès origines à la conquete romaine. Paris.Hansen, M. H., The Athenian Assembly in the Age of Demosthenes, Oxford, 1987

Hamilton, Keith and Langhorne, Richard, The Practice of Diplomacy: its evolution theory and administration (Routledge, 1995)

Hoffman, David, Beyond Public Diplomacy în Washington Quarterly, nr.25, nr.2, spring 2002

Homer, Iliada, tr. G. Murnu, Bucureşti, 1985

Lefevre, F. (1998a) L'amphictionie pyleo-delphique: histoire et institutions. Rome. (BEFAR 298).

Lerner, R. E., Meacham, S. and Burns, E. M. Western Civilizations, Vol. 2, W. W. Norton & Co. Inc., 1988.

Ma, J., Fighting poleis of the hellenistic world, in H. van Wees (ed.) 2000, 337-76

Martin, Laurence M, Diplomacy in Modern History (New York, 1966)

Meiggs, Russel, The Atenian Empire, Oxford, Clarendon Press, 1972

Nicolson, Harold Sir, Diplomacy, Oxford University Press, London, 1939

Nakategawa Y., Forms of interstate justice în the late fifth century, KLIO 76

O’Faolain, Sean – The Atlantic Monthly, ian.1964

Papasitiriou, Charalambos Queller, Donald E.,   The Office of Ambassador in the Middle Ages, Princeton University Press, Princeton, 1967

Ryder, T. T. B., Koine Eirene. General peace and local independence in ancient Greece. London, 1965

Sidebottom, H., Philosophers’ attitudes to warfare under the  principate, in Rich and Shipley, 1993

van Wees, H (ed.), War and Violence in Ancient Greece (London 2000)

Tucidide, Războiul peloponesiac, Bucureşti, 1966 şi http://remacle.org/bloodwolf/historiens/thucydide/livre1gra.htm

Zampaglione, G., The Idea of Peace in Antiquity (Notre Dame and London 1973)

 

Dictionnaires d’autrefois, French dictionaries of the 17th, 18th, 19th and 20th centuries, proiect al Universitţii din Chicago, la http://www.lib.uchicago.edu/efts/ARTFL/projects/dicos/

Dicţionarul Explicativ al Limbii Române , 1998, apud www.vocabular.ro

Oxford English Dictionary, online edition, la www.oed.com

 

[1] Sir Harold Nicolson – Diplomacy, pag.50

[2] Oxford English Dictionary, online edition, la www.oed.com

[3] Dicţionarul Explicativ al Limbii Române , 1998, apud www.vocabular.ro

[4] Oxford English Dictionary, online edition, la www.oed.com

[5] Dictionnaires d’autrefois, French dictionaries of the 17th, 18th, 19th and 20th centuries, proiect al Universitţii din Chicago, la http://www.lib.uchicago.edu/efts/ARTFL/projects/dicos/

[6] Sir Harold Nicolson – Diplomacy, pag. 23

[7] http://www.thefreedictionary.com/envoy

[8] David Hoffman – Beyond Public Diplomacy, în Washington Quarterly, vol.25, nr.2, spring 2002, pag.101-114 – www.jstor.org

[9][9] Carnes Lord – op.cit., pag. 83

[10] G.R.Berridge – Diplomacy: Theory and Practice, pag. 149

[11] Ron Barston – Modern Diplomacy, pag.11

[12] Ron Barston,  Modern Diplomacy,pag. 18

[13] Ibidem, pag. 21

[14] D.J. Bederman, International Law în Antiquity, pag. 85

[15] Raymond Cohen , On Diplomacy în the Ancient Near East: the Amarna letters (DSP discussion paper 2, 1995), pag. 102-110

[16] Idem, The Great Tradition: the spread of diplomacy în the ancient world, Diplomacy and Statecraft, vol. 12, no. 1, pag. 322

[17] D.J. Bederman, International Law în Antiquity, pag. 99

[18] Ibidem, pag. 522

[19] Keith Hamilton and Richard Langhorne, The Practice of Diplomacy: its evolution theory and administration, pag. 211

[20] G.R. Berridge, Diplomacy: Theory and Practice, pag. 72

[21] G.R. Berridge, op.cit. pag. 79

[22] idem, Amarna Diplomacy: a fully-fledged diplomatic system în the Near East?, pag. 217

[23] Brian Campbell,”Diplomacy în the Roman World‘, Diplomacy and Statecraft, vol. 12, no. 1 (2001), pag. 78

[24] Ibidem, pag. 99

[25] Raymond Cohen, The Great Tradition: the spread of diplomacy în the ancient world, Diplomacy and Statecraft, vol. 12, no. 1 (2001), pag. 188

[26] Charalambos Papasitiriou, Donald E Queller,   The Office of Ambassador în the Middle Ages, pag. 40

[27] Charalambos Papasitiriou, Donald E Queller, op.cit. pag. 193

[28] Laurence M. Martin, Diplomacy în Modern History, pag. 55

[29] H. Sidebottom, Philosophers’ attitudes to warfare under the  principate, pag. 92

[30] G. Zampaglione, The Idea of Peace în Antiquity, pag. 310

[31] R. E Lerner, S. Meacham and E. M. Burns, Western Civilizations, Vol. 2, pag. 825

[32] Ron Barston,  Modern Diplomacy,pag. 24

[33] Ibidem, pag. 34

[34] Tucidide, Războiul Peloponeziac, 1,9

[35] Homer, Iliada, 3,222

[36] Ca un prim ingredient în ideea modernă de diplomaţie, aşa cum o vedem definită în lucrarea lu Ernst Satow “Diplomacy”, pag. 42 – “aplicarea inteligenţei şi a tactului pentru conducerea unor relaţii oficiale între guverne sau state independente”)

[37] Obligativitatea reînnoirii legământului anual – Tucidide, op.cit., 5,18.9,23.4 cât şi reînnoirea lor în timpul Jocurilor Olimpice sau a marei Panathenaea – Tucidide, op.cit. 5,47.10

[38] Eşecul amficţionilor, a symachiilor, a uniunilor federale, resusele limitate ale arbitrării inter-statale, impotenţa unui concept ca koinh eirhnh. Asta nu înseamnă totuşi că, atunci când nevoia o cerea, o bună negociere nu era performată cu o eficienţă considerabilă, dar rezultatul era fie limitat, fie cu o importanţă scăzută.

[39] Drama trebuie să respecte pe cât posibil realitatea, evident dacă nu devine melodramă, fantezie – iar opera lui Euripide, trebuie să o spunem, trebuie restricţionată la Atena.

[40] În acest fel suntem tentaţi să ne gândim la greci ca la irlandezii antichităţii, Sean O’Faolain – The Atlantic Monthly, ian.1964, pag.94 – “for years I had enjoyed, as most Irish people enjoy, the hot and the vivid pleasures of aimless disputation”.

[41] J. Ma, Fighting poleis of the hellenistic world, pag. 39

[42] Y. Nakategawa, Forms of interstate justice în the late fifth century, KLIO 76, pag. 135-154

[43] Ibidem, pag. 193

[44] F. Lefevre, L'amphictionie pyleo-delphique: histoire et institutions, pag. 29

[45] P. Ducrey, Guerre et guerriers dans la Grece antique, pag. 102

[46] Pe lângă aceasta, Atena adunase printr-o gestionare atentă noi resurse în anii 490 şi 480, aşa cum s-a văzut în capitolul precedent

[47] V.Ehrenberg, op. cit, pag. 162

[48] Tucidide, op. cit., II.5

[49] Ibidem, pag. 74

[50] M. H Hansen, The Athenian Assembly în the Age of Demosthenes, pag. 107

[51] Demostene, Filipicele, I

[52] Arrianus, Expediţia lui Alexandru cel Mare în Asia, cap.II

[53] Iibidem, pag. 57

[54] D. Arnould, Guerre et paix dans la poésie grecque, pag. 102

[55] Cum vom demonstra la finalul lucrării, în partea de concluzii…capitolul al IV-lea

[56] Ibidem, pag. 307

[57] T.  Ryder, Koine Eirene, pag. 29

[58] H. van Wees, War and Violence în Ancient Greece, pag. 139

[59] Ibidem, 4.74.3.

[60] Ibidem, 4.31.3,8

[61] Putem presupune ca etimologia cuvântului s-a dezvoltat separat în aceste două moduri, iar spartanii, în cursul secolului al V-lea au folosit ambele sensuri.

[62] Proxenos-ul era fără îndoială şeful partidei pro-ateniene. Câteva decrete din secolul al V-lea atestă pedeapsa cu moartea pentru ucigaşul vreunui proxenos apud R. Meiggs – A Note of Athenian Imperialism, pag.9-12