Istorie

Geneza şi evoluţia problemei orientale

Timp de mai multe veacuri principala problemă politico-diplomatică în spaţiul sud-est european a fost cunoscută sub denumirea de „problema orientală". Aceasta a însemnat, în esenţă, soarta Imperiului Otoman, a menţinerii sau dimpotrivă a dispariţiei statului sultanilor în folosul fie a unor Mari Puteri care se doreau succesoarele şi beneficiarele moştenirii otomane, fie în folosul popoarelor supuse timp de mai multe veacuri de monarhii de pe malurile Bosforului şi care şi-au dorit din ce în ce mai conştient şi mai hotărât emanciparea şi crearea unor state independente, naţionale.

Imperiul Otoman a atins maxima sa expansiune tricontinentală la jumătatea secolului al XVI-lea. În acelaşi veac, calitatea politică de sultan a fost dublată cu funcţia de calif, urmaş al lui Mahomed şi şef spiritual a musulmanilor de pretudindeni. În calitate de calif, sultanul a introdus în sistemul otoman normele juridice, islamice bazate atât pe Coran, cât şi pe tradiţie.

După moartea sultanului Soliman Magnificul (1520-1566) a încetat creşterea teritorială a Imperiului. În paralel cu stoparea expansiunii s-a făcut tot mai simţită în interior o stagnare pe multiple planuri ce a precedat o criză şi un declin devenite deja evidente încă din secolul al XVII-lea. Au continuat la mai multe frontiere confruntările dintre lumea otomană şi vecinii săi, din Iran până în bazinul mediteranean şi până la hotarele cu imperiul austriac sau cu regatul polonez.

208

Sub conducerea unor personalităţi energice din familia Kuprulu, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, a avut loc o vremelnică redresare în interior a statului şi chiar reluarea politicii expansioniste în exterior. Astfel au fost reluate mai vechile planuri de extindere în părţile centrale ale continentului european fixându-se ca obiectiv primordial cucerirea capitalei austriece, Viena. Asediul Vienei a fost întreprins în perioada iulie - septembrie 1683 de către oastea otomană şi vasalii sultanului. Ca urmare a unei colaborări militare austro-poloneze asediatorii au suferit o usturătoare înfrângere trebuind să se retragă. S-a format rapid o coaliţie creştină strângând laolaltă Austria, Polonia, Veneţia, o serie de state germane etc. Trupele austriece au dezlănţuit o ofensivă victorioasă ce a avut drept urmare pătrunderea în întinse teritorii ce facuseră parte mai înainte din statul otoman, precum Ungaria, Transilvania, Croaţia. Vremelnic trupele austriece au ajuns în Serbia şi Macedonia. În acelaşi timp, în nordul Mării Negre, armata rusă condusă de Petru cel Mare a desfăşurat de asemenea acţiuni antiotomane. Pacea semnată la 26 ianuarie 1699 la Karlowitz stabilea o nouă hartă politică în Europa. Polonia recupera Pocuţia, Podolia, precum şi o parte a Ucrainei, fiind obligată să evacueze Moldova. Veneţia dobândea Morenia. Austria era principala beneficiară a modificărilor teritoriale. Sub autoritatea Vienei trecea cea mai mare parte a Ungariei, o bună parte a Croaţiei, precum şi Transilvania (fără Banat pe care habsburgii l-au anexat mai târziu, în anul 1718). Debuta astfel procesul restrângerii teritoriale a Imperiului otoman în plan european, promotoare a unei politici de expansiune pe direcţia teritoriului supus încă sultanilor, au fost Austria şi mai cu seamă Rusia. Într-o primă fază, Austria a urmărit o expansiune în părţile central-vestice ale Peninsulei Balcanice, pe direcţia Salonic. În cursul secolului al XVIII-lea Austria a purtat împotriva turcilor trei războaie: (1716-1718) încheiat cu pacea de la Pasarovitz, (1736-1739) încheiat cu pacea de la Belgrad şi (1787-1791) încheiat cu pacea de la Şistov. Frontiera dintre cele două imperii, stabilită în 1739, excluzând anexarea Bucovinei în 1775, şi Moldova integrată Imperiului otoman, a rămas neschimbată până la congresul de la Berlin din 1878 când habsburgii au dobândit Bosnia-Herţegovina.

Acţiunea Rusiei în epoca modernă a urmărit, începând cu Petru cel Mare, ca prim obiectiv, încorporarea ţinuturilor nord-pontice de la poalele Caucazului şi până la Nistru şi chiar la Dunăre. Ulterior ţarii Rusiei şi-au propus expansiunea spre spaţiul balcanic pe care doreau să îl încorporeze în imperiul lor, inclusiv ţinuturile locuite de români.

Astfel, în cursul veacurilor XVIII şi XIX au fost purtate de către imperiul ţarist nu mai puţin de opt războaie împotriva Imperiului Otoman, toate acestea desfăşurându-se pe perioade mai lungi sau mai scurte şi în spaţiul românesc. Astfel s-a desfăşurat războiul din anii 1710-1713 în care se încadrează şi campania ruso-moldovenească de la Prut din 1711 cu participarea ţarului Petru cel Mare şi a voevodului moldovean Dimitrie Cantemir. Eşecul de la Prut nu a dus la încetarea ostilităţilor ruso-otomane ce au încetat doar după doi ani, când tratatul de la Adrianopol înregistra un vremelnic şi mediocru succes al turcilor şi un eşec, de altfel, de scurtă durată al politicii pontice ruseşti. Ofensiva rusească a fost reluată de către urmaşii lui Petru cel Mare, mai ales de către ţarina Ecaterina cea Mare (1762-1796). Trei războaie succesive desfăşurate între anii 1735-1739, 1768-1774 şi 1786-1792 au adus frontierele imperiului de la Nipru la Nistru şi până în zona Cubanului.

Operaţiunile au fost purtate şi în spaţiul românesc ocupat ani în şir de către trupele ruseşti ce aveau clar intenţia, mărturisită, de altfel, chiar şi oficial de a anexa definitiv ţinuturile până la Dunăre şi chiar mai departe. Aşa-numitul protectorat rusesc asupra românilor, iniţiat prin pacea de la Kuciuc-Kainargi din 1774 şi amplificat prin tratatul de la Adrianopol din 1829, constituia în fapt o semidominaţie rusească menită a preceda şi pregăti anexarea totală a spaţiului românesc extracarpatic. Această intenţie a Rusiei ţariste a căpătat o realizare parţială în primul dintre cele patru războaie purtate de imperiul ţarist împotriva Imperiului Otoman în secolul al XIX-lea. În condiţiile complexe ale epocii napoleoniene, în anul 1806, trupele ruseşti au trecut Nistrul, au purtat o serie de lupte cu oştile otomane în spaţiul românesc şi bulgăresc, ajungându-se în final la semnarea păcii de la Bucureşti la 16/28 mai 1812 prin care ruşii obţineau aprobarea Istambulului pentru anexarea jumătăţii răsăritene a Moldovei intrată apoi în istorie sub denumirea de Basarabia (aceasta făcând parte apoi din imperiul rusesc până la sfârşitul primului război mondial când a devenit parte integrantă a României Mari). Următoarele trei războaie purtate de Rusia împotriva Imperiului otoman între anii 1828-1829, 1853-1856 şi 1877-1878 s-au desfăşurat pe mai multe fronturi în spaţiul caucazian, pontic, românesc şi balcanic, Rusia cunoscând atât succese şi, deci, anexiuni, cât şi înfrângeri şi chiar vremelnice pierderi teritoriale, cum a fost cazul celor trei judeţe sudice ale Basarabiei pierdute de Rusia în favoarea Moldovei prin tratatul de la Paris din 1856, dar „recuperate", ca un cadou făcut de Marile Puteri prin tratatul de la Berlin din 1878. Eşecul relativ al politicii expansioniste ruseşti în 210 spaţiul sud-est european s-a datorat mai multor factori între care deloc neglijabil a fost rolul unora dintre Marile Puteri. Atitudinea Marilor Puteri în raport cu Imperiul Otoman, implicit în legătură cu viitorul acestuia a fost diferită de la o capitală la alta. Aşa cum am văzut, Viena şi mai cu seamă Petersburgul au căutat să lichideze prezenţa politică a sultanilor în spaţiul european, propunându-şi ca să anexeze sau să controleze teritoriul ce aparţinuse până atunci sultanilor. Au fost, de exemplu, întocmite numeroase planuri de împărţire în folosul Marilor Puteri sus-menţionate, dar şi a altora, a provinciilor europene şi asiatice ale Imperiului Otoman (în cursul secolului al XlX-lea şi a începutului secolului XX părţile nord-africane ale Imperiului Otoman, din Alger până în Egipt, au intrat sub controlul occidentalilor devenind părţi componente ale imperiilor coloniale ale acestora).

Anglia şi Franţa, mai cu seamă în secolul al XIX-lea, urmate apoi şi de Imperiul German constituit la 1871, s-au situat pe poziţia menţinerii în general a integrităţii Imperiului Otoman. A existat o dublă raţiune a unei asemenea politici. Pe de o parte, în capitalele occidentale s-a dorit împiedicarea expansiunii ruseşti, privită ca o ameninţare a intereselor politice, economice şi chiar militare a occidentalilor în zonă. Pe de altă parte Imperiul otoman slăbit, într-un declin tot mai accentuat, prezenta interes pentru occidentali din punct de vedere economic datorită posibilităţilor de desfacere a produselor industriale, de investire de capitaluri şi de dobândire în condiţii avan­tajoase a tot felul de materii prime. De altfel, spre sfârşitul secolului al XIX-lea economia statului otoman a intrat complet sub controlul occidentului în special prin aşa-numitul regim al „capitulaţiilor", dispărut abia în condiţiile primei conflagraţii mondiale.

Politica de susţinere, respectiv de menţinere a Imperiului otoman a avut repercusiuni şi asupra mişcărilor naţionale din zonă, în capitalele occidentale în general, dar şi cu unele excepţii, fiind privite reticent, dacă nu cu ostilitate mişcările naţionale ale popoarelor din zonă ce au devenit în fapt în defavoarea şi nu o dată împotriva politicii statelor mari, adevăraţii şi legitimii moştenitori ai defunctului stat al sultanilor.

Dacă secolul al XVIII-lea a fost dominat de politica Marilor Puteri în spaţiul sud-est european, în cursul veacului următor a devenit tot mai activă acţiunea naţională a popoarelor din zonă debutând cu revoluţiile naţionale ale sârbilor, românilor şi grecilor de la începutul secolului al XIX-lea şi încheindu-se cu crearea noii realităţi politice a statelor naţionale încheiată şi consfinţită prin războaiele balcanice din anii 1912-1913 şi primul război mondial (1914-1918).

Bibliografie

1. Ceachir N., Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă
2. (1789-1923), Bucureşti, 1998. Jelavich B., Istoria Balcanilor, I, II, Iaşi, 2000.
3. Jelavich B. şi C., Formarea statelor naţionale balcanice 1804-1920, Cluj-
4. Napoca, 1999.
5. Le Breton, J. M., Europa centrală şi orientală între 1917-1990, Bucureşti, 1996.
6. Zbuchea G., O istorie a românilor din Peninsula balcanică (sec.XVIII-XX),
7. Bucureşti, 1999.
8. Zbuchea G., Românii şi balcanii în epoca modernă (1804-1990), Craiova,