Istorie

1.Contextul sud-est european la începutul secolului XX

Perioada care se întinde de la răscoala antiotomană a populaţiilor din Bosnia şi Herţegovina (1875) până la sfârşitul primei conflagraţii mondiale a însemnat o etapă deosebit de importantă, dinamică şi plină de înfăptuiri în istoria tuturor popoarelor din sud-estul Europei. Ea a marcat nu numai înfăptuirea, în condiţii specifice pentru fiecare naţiune în parte, a unor însemnaţi paşi pe calea unei modernizări şi „europenizări" ce a cuprins toate elementele sistemului social-politic, şi mai cu seamă, a finalizat împlinirea unor idealuri, încununând eforturi de lungă durată prin trecerea la un nou cadru politico-statal de existenţă. Timp de veacuri popoarele din zonă fuseseră lipsite de o viaţă statală proprie, fiind încadrate în diferitele forme imperiale ce au existat în zonă. Cu excepţia Greciei, constituită ca stat independent pe o parte a teritoriului naţional în anii 1829-1830, toate celelalte popoare din zona sud-estului european (chiar şi o parte a grecităţii) se aflau spre sfârşitul veacului sub dominaţia otomană sau habsburgică ce-şi exercitau impactul în forme variate, direct sau prin intermediul unor forme de autonomii naţionale, aşa cum a fost, de exemplu, cazul Serbiei, Muntenegrului sau Ţărilor Române înainte de 1878.

În decurs de câteva decenii, mai cu seamă la începutul secolului XX, în zonă au apărut o serie de state suverane care au înglobat treptat pe toţi conaţionalii lor, desăvârşindu-se astfel unificări statale şi conturându-se o nouă hartă politică, existentă apoi pe parcursul multor decenii a veacului nostru, până la modificările aduse de recenta destrămare a Iugoslaviei, apărută în 1918. Acest proces de afirmare a statelor naţionale din zonă s-a petrecut atunci în condiţiile în care Imperiul otoman dispărea de pe scena europeană, monarhia seculară a Habsburgilor era răsturnată, pierind şi ea, iar înspre răsărit, Rusia imperială intra într-un proces de criză ce a făcut-o, pentru o vreme, să renunţe la implicarea ei directă într-un spaţiu în care fusese multă vreme un element determinant.

În ultimele decenii ale secolului trecut şi la începutul veacului nostru, Balcanii au fost socotiţi „butoi cu pulbere", metaforă ce nu pare a fi excesivă dacă se ţine cont de faptul că în această perioadă în zonă au fost nu mai puţin de opt războaie declarate, în care au fost implicate atât două sau mai multe state sau formaţiuni politice din zonă, cât şi puteri din afara acestui spaţiu. Întreaga evoluţie a zonei alcătuia în fapt o etapă finală a ceea ce cancelariile mai întâi, istoriografia după aceea, au început să numească „problema orientală" sau problema „bolnavului" şi apoi a „muribundului Europei", definind Imperiul otoman, care a sucombat în Europa în timpul şi datorită războaielor balcanice, peste puţini ani destrămându-se şi întinsele stăpâniri ale Constantinopolului de pe continentul asiatic.

Problema orientală, apărută de mai multe veacuri, cuprindea două aspecte majore, complementare şi ca atare intercondiţionându-se tot timpul. Pe de o parte, problema orientală însemna calea şi modalităţile de împlinire ale unor aspiraţii şi apoi ale unor programe naţionale, obiective legitime, juste ale mozaicului de popoare ce alcătuiau această zonă şi-şi doreau, acţionând totodată, eliberare, independenţă şi unitate naţională, condiţie şi premisă a progresului lor în consens cu dezvoltarea restului continentului. Pe de altă parte, aceasta însemna acţiunea Marilor Puteri. Imperiul otoman, anacronic, un mozaic multinaţional, a făcut multă vreme eforturi de a-şi menţine, pe cât posibil, existenţa şi integritatea, în timp ce Marile Puteri din concertul european s-au interesat de ceea ce considerau a fi moştenirea otomană, militând pentru obiective proprii, constând în fapt în dorinţa de a trece sub controlul lor, în diverse forme, această zonă.

Aspectele teritorial politice, ca şi cele naţionale erau strâns împletite cu altele, de natură socio-economică. În bună măsură, declinul şi apoi prăbuşirea Imperiului otoman s-a datorat unei politici de perpetuare a vechilor raporturi de natură feudală, medievală, incapacităţii de a face o trecere necesară, coerentă şi amplă spre noile forme de viaţă, ţinând de stadiul capitalist a unei economii de piaţă generalizate în cea mai mare parte a Europei. În acest mod, dincolo de implicaţiile procesului de formare al unităţilor naţionale ce făcuse ca secolul al XIX-lea să fie denumit şi „secolul naţionalităţilor", în sud-estul european lichidarea a ceea ce mai rămăsese din stăpânirea otomană, înfăptuită în principal între anii 1877-1913 pe calea armată, s-a impus şi ca o lichidare a vechilor raporturi sociale, cu toate formele ce împiedecau alinierea la realităţile de viaţă specifice veacului XX.

Profundele frământări din zona sud-estului european au fost legate direct nu numai de ansamblul problemelor interne generate de lunga decădere şi agonie a statului sultanilor, ci şi de faptul că soarta şi succesiunea sa a devenit treptat „o grijă" şi deci a preocupare primordială pentru Marile Puteri. Această bogată regiune prezenta un interes deosebit pentru ţările dezvoltate, devenite mari puteri imperialiste, atât datorită potenţialului economic şi uman, cât şi datorită faptului că prin poziţia sa avea o mare importanţă strategică pe liniile ce legau Europa occidentală de teritoriile dinspre răsărit de pe întregul continent asiatic. La 1876 deja, un avizat diplomat, lordul Derby, mărturisea: „Adevărata problemă nu este soarta Turciei europene, ci de a şti cine va controla strâmtoarea Dardanelelor".

În bună măsură, întreaga situaţie în zonă, la începutul secolului XX, atât în ceea ce priveşte popoarele ce trăiau acolo, cât şi Marile Puteri, stătea sub semnul evenimentelor petrecute pe câmpul de luptă sau la masa tratativelor, secrete sau nu, din anii 1877-1878. Atunci se ajunsese la noi forme politice de viaţă. Pe o parte a teritoriilor lor etnice au fost recunoscute ca independente România, Serbia şi Muntenegru. S-a creat un stat nou cu un regim de largă autonomie: Bulgaria. A apărut, rod al jocului de interese, o zonă organizată distinct, cu denumirea de Bosnia-Herţegovina, construcţie în bună măsură artificială, fără baze etnice unitare şi cu hotare trasate în funcţie de interesele Puterilor. Problema Bosniei-Herţegovinei urma a fi timp de decenii „coşmarul" cancelariilor europene, având între altele un rol deloc neglijabil în evenimentele ce au dus la prima conflagraţie mondială. Congresul de la Berlin, opera Marilor Puteri, ţinuse cont prea puţin de interesele şi aspiraţiile popoarelor din zonă şi lăsase nerezolvate importante probleme ţinând de situaţia Bulgariei, chestiunile macedoneană şi albaneză, hotarele de nord ale Greciei, problema graniţei dobrogene, soarta însăşi a teritoriilor ce mai rămăseseră încă sub deplină, neştirbită stăpânire otomană. Congresul de la Berlin fusese, de altfel, precedat şi în bună măsură determinat de episodul diplomatic de la San Stefano, când Rusia, considerându-se foarte aproape de atingerea unora dintre primordialele ei ţeluri expansioniste, crease o aşa-numită Bulgarie, anexă a sa, care se întindea mult peste graniţele etnice ale poporului bulgar. Dispărută la Berlin, „Bulgaria de la San Stefano" a rămas visul cercurilor dominante din Bulgaria multe decenii după aceea, a aţâţat şovinismul şi tendinţele de cucerire, a exercitat influenţă în rândurile multor generaţii. După împlinirea unor necesare şi drepte aspiraţii naţionale, precum unirea principatului Bulgariei cu Rumelia Orientală în 1885 şi proclamarea independenţei absolute în anul 1908, cercurile conducă­toare bulgare au pus pe prim plan înfăptuirea „Bulgariei de la San Stefano" şi, mai mult chiar, încorporarea a ceea ce considerau a fi patrimoniu istoric bulgar: Macedonia, Tracia, Dobrogea. Acest obiec­tiv a jucat apoi un rol deosebit în politica externă a statului de peste Dunăre, antrenându-l în aventura celui de-al doilea război balcanic, ca şi în primul război mondial, ambele acţiuni soldându-se cu un dezastru naţional, după aprecierea chiar a propriilor politicieni şi istorici.

Regimul stabilit la Berlin în 1878 a început să se modifice după anul 1908 pe fundalul atât al realităţilor naţionale din zonă, cât şi al restructurării de forţe şi alianţe politico-militare din rândurile Marilor Puteri. Toate acestea erau strâns legate între ele. Astfel scadenţa otomană a fost multă vreme amânată, rivalitatea Marilor Puteri prelungind existenţa Turciei sultanilor, iar popoarele din zonă nu au fost capabile să se elibereze. Au continuat să se manifeste multe din trăsăturile mai vechi ale problemei orientale, ce poate fi definită ca „o problemă de moştenire pusă de decăderea Imperiului otoman care nu a putut fi rezolvată prin procedeul compensaţiilor din cauza imposibilităţii de a se stabili părţi echivalente între pretendenţii la moştenire. Toate planurile de împărţire ale Imperiului otoman au eşuat fiindcă nici Austria, nici Franţa, nici Anglia nu au voit să cedeze Rusiei strâmtorile şi Constantinopolul, de posesiunea cărora legau ideea unei hegemonii mondiale şi din care ţarul făcuse principalul obiectiv al luptei sale antiotomane". Desigur că aici trebuie adăugate şi aspiraţiile, de această dată perfect legitime, ale diferitelor popoare din zonă de a-şi crea sau desăvârşi libertatea naţională, ele fiind de altfel cele mai îndreptăţite şi, în ultimă instanţă, singurele moşteni­toare istorice ale anacronicului imperiu. Reapărând mereu, această problemă era veşnic discutată, nu o dată escamotată, dar niciodată rezolvată. Rămâneau de asemenea valabile unele din stările de lucruri evidenţiate şi în ajunul marii crize din anii 1875-1878, respectiv conflictul adeseori antagonic dintre aspiraţiile popoarelor din zonă şi interesele Marilor Puteri. Se menţinea la începutul veacului nostru rivalitatea dintre planurile ţariste de expansiune spre Constantinopol şi cele ale blocului Triplicei, respectiv „Drang nach Osten" german, cu varianta sa „Drang nach Suden" a cercurilor vieneze.

Pentru Rusia, o linie politică a avut o continuitate neîntreruptă de la Petru cel Mare şi până la Stalin: expansiunea în sud-estul european şi spre spaţiul mediteranean, stăpânirea asupra Constantinopolului fiind considerată ca un prim pas în stabilirea hegemoniei asupre Europei. Tendinţele expansioniste ale Rusiei în această zonă, contravenind intereselor celor ce locuiau acolo, au prilejuit momente de criză ce s-au constituit nu o dată ca preludii ale conflagraţiei mondiale.

Se creaseră treptat, în cursul veacului al XIX-lea, anumite decalaje în spaţiul european în ceea ce priveşte situaţia popoarelor. Până la 1871 se desăvârşiseră unităţile naţionale la germani şi italieni. De la Viena înspre sud şi răsărit se anunţau abia de atunci în colo succese într-un proces revoluţionar şi naţional ce avea să cuprindă sud-estul european şi să se propage apoi mai departe, în continentul asiatic. În fond, se ajunsese la o etapă istorică în care năzuinţele de unitate naţională se maturizaseră, când naţiunile asuprite din Imperiul otoman, ca de altfel şi cele din imperiile stăpânite de Habsburgi şi Romanovi, nu mai puteau şi nu mai vroiau a trăi ca înainte.

2.Imperiul Otoman la începutul secolului XX

La începutul veacului nostru, imperiul sultanilor era doar umbra marii puteri de odinioară ce se întindea pe trei continente, ameninţând existenţa şi independenţa vecinilor săi. De la apariţia sa, a fost un stat militar feudal; dezvoltatei întărit prin războaie, el nu s-a putut menţine decât prin forţa puterii. În epoca cuceririi, clasa conducătoare otomană socotea că războiul - mai precis prada - constituia izvorul principal de îmbogăţire, în timp ce stoarcerea supuşilor se situa pe un plan secundar. Încetarea războaielor de cucerire şi, începând cu asediul Vienei din 1683, restrângerea continuă a graniţelor, nu numai pe continentul european, a răsturnat raportul dintre cele două surse de venit. Clasa conducătoare se va limita treptat doar la obţinerea unor profituri cât mai mari de pe urma conglomeratului de popoare asuprite din interiorul imperiului, fiscalitatea şi abuzurile lovind mai cu seamă ţărănimea ce reprezenta majoritatea covărşitoare a locuitorilor. Caracterizat prin stagnare şi imobilism istoric, Imperiul otoman nu a putut să evolueze concomitent şi la fel cu celelalte state europene. Treptat a devenit un organism înapoiat şi plin de contradicţii din ce în ce mai acute. Mozaicul de popoare ce erau diferite, adeseori fundamental, prin elemente de civilizaţie, religie, stare materială începea din ce în ce mai mult să devină conştient de adevăratele sale rosturi de natură naţională. Imperiul otoman făcea faţă din ce în ce mai puţin mişcărilor de eliberare a popoarelor pe care le cuceriseră şi le stăpâniseră, „veritabil turn Babel care nu cimenta nici o legătură etnică, istorică sau religioasă. Imperiul otoman era condamnat să dispară în ziua în care puterea sa militară va decădea şi când lumea va proclama că numai ideea de naţiune face să trăiască un stat".

După 1900, sub impactul unor factori istorici diverşi, de ordin intern sau extern, economia statului otoman rămânea înapoiată fără a se face simţite, practic, sensibil, înnoirile epocii. În principalele zone, respectiv Turcia europeană şi Anatolia, sectorul agricol rămânea predominant. Lucrarea pământului se făcea însă cu mijloace înapoiate, unelte rudimentare, iar relaţiile noi, de tip capitalist, pătrunseseră cu totul sporadic în acest sector. Unele îmbunătăţiri s-au constatat în ceea ce priveşte legumicultura, producţia de citrice sau tutun, cultivarea unor plante tehnice. Analiza schimburilor comerciale dintre România şi Turcia este interesantă, deşi nici România nu era atunci la nivelul mondial în ceea ce priveşte structurile economice. Astfel Turcia exporta tutun, untdelemn, lămâi, portocale, legume proaspete, bumbac brut, peşte. Importa făină de grâu, orz, brânzeturi, unt, vinuri, berbeci, oi, capre, lemn de construcţii, mobilă, petrol, mai cu seamă benzină. Industria s-a dezvoltat extrem de lent, într-o dispunere teritorială extrem de disparată şi mai cu seamă în ramuri prelucrătoare de materii prime, mai ales agricole. A cunoscut un anume avânt industria extractivă. Structura şi nivelul economiei otomane au fost direct influenţate de raporturile economice şi politica în acest domeniu a Marilor Puteri. Imperiul otoman era un debuşeu pentru Marile Puteri, aducând acestora importante venituri. Sub o formă sau alta, toate sectoarele economice importante se aflau sub controlul capitalului străin, ceea ce determina politica de investiţii şi de dezvoltare. În Turcia, lipsită de capitaluri proprii şi îndatorată străinătăţii, existau numeroase întreprinderi străine ce dobândiseră însemnate monopoluri în unele domenii de mare însemnătate, rentabile în acelaşi timp, precum exploatarea bogăţiilor subsolului, întreprinderi comunale, construcţii şi exploatări portuare, reţeaua feroviară etc.

An de an erau contractate noi împrumuturi externe, amplificând continuu datoria externă şi făcând ca băncile străine să decidă în plan economic, cu toate implicaţiile politice ce decurgeau. Încă din 1879 se declarase falimentul statului otoman, stabilindu-se aşa numita „datorie otomană". Prin decretul din Muharrem din ianuarie 1881 s-a înfiinţat „Administraţia datoriei publice otomane". Controlul străin asupra celor mai importante surse de venit ale statului otoman se exercita prin Banca naţională otomană, care în fapt era o societate anonimă cu capital exclusiv străin. De altfel, în principalele instituţii financiare şi economice funcţionarii erau cu precădere străini. Dezvoltarea economică a autohtonilor era stânjenită de mulţi factori.

Dincolo de inexistenţa unei politici economice proprii, o serie de realităţi, unele având rădăcini istorice (regimul capitulaţiilor), frânau propria dezvoltare a Imperiului otoman, care în fond ar fi fost una a diferitelor popoare ce compuneau acest stat multinaţional. Lipsa unui sistem vamal protecţionist, realităţile fiind chiar opuse din acest punct de vedere, lipsa impozitului pe venit pentru întreprinderile străine în timp ce cele turceşti erau supuse unor obligaţii directe şi indirecte, ca şi abuzurile, închideau posibilităţi reale de redresare. În acest stat, fiecare mare putere îşi avea concesiunile şi monopolurile sale, controlorii săi. Străinii creau, controlau şi exploatau bănci şi întreprinderi industriale de tot felul, statul otoman constituindu-se într-un avantajos teritoriu pentru investiţii, deci export de capital. În primele decenii ale veacului a crescut cuantumul capitalurilor investite de toate Marile Puteri şi beneficiile acestora, dar nu şi foloasele realizate de stat şi locuitorii imperiului. În 1898 capitalurile franceze investite în statul otoman atingeau cifra de 1,5 mld. franci aur, suma ridicându-se la 2,5 mld. în 1913. Franţa avea concesiunea regiei tutunului, dobândise dreptul la exploatarea instalaţiilor portuare din Smirna şi Salonic, a minelor de la Heurlea, a căilor ferate Jaffa-Ierusalim, Damasc-Brussa, Salonic-Istambul. Englezii aveau poziţii preponderente în Banca otomană şi dobândiseră monopolul exploatării petrolului în regiunea Mossul. Tot mai puternică era pătrunderea economică a Germaniei, căruia i se alăturau Rusia, Italia. Cea mai mare parte a veniturilor luau drumul străinătăţii neexistând fonduri suficiente pentru întreţinerea aparatului de stat, de altfel hipertrofiat, a armatei şi flotei, pentru investiţii de natură economică sau socială.

Fenomene negative coexistau totuşi cu altele înnoitoare, manifestându-se totuşi deosebiri sensibile între diferitele regiuni. În contextul schimbărilor prin care trecea economia mondială, teritoriul imperiului nu a putut rămâne complet pe dinafară, existând anumite progrese în comerţ, investiţii, în economie în general, ca urmare a unei implantări timide, neomogene, cu trăsături specifice a relaţiilor de tip european. Aceste înnoiri generau şi noi realităţi sociale. Se crease o burghezie care ea însăşi era neomogenă, turcă pe de o parte, aparţinând diferitelor naţiuni pe de altă parte. Pe ansamblu, această burghezie, marginalizată de concurenţa străină, dar şi de administraţie, a căutat, într-un fel sau altul, să promoveze idei liberale, să reformeze structuri ale statului, să se situeze în fruntea luptei naţionale în cazul popoarelor asuprite. O serie de elemente ale ei îşi făcuseră sau îşi desăvârşiseră educaţia în Occident, cunoscuseră mai bine ideile, spiritul epocii, conştientizaseră înapoierea multilaterală a ţării lor.

N-au lipsit nici conflicte sociale ce, nu o dată, se împleteau foarte strâns cu cele de ordin naţional, confundându-se de multe ori. De exemplu, în întinse regiuni sud-est europeene marii proprietari funciari erau de altă origine etnică decât ţăranii (albanezi, macedoneni, sârbi, greci) care le lucrau pământurile. Ca şi în cazul românesc al teritoriilor de dincolo de Carpaţi, împletirea strânsă a socialului şi naţionalului genera o situaţie conflictuală a cărei rezolvare finală nu putea fi decât înlăturarea unui sistem anacronic.

Sultanul Abdul Hamid II (1876-1909) a continuat aceeaşi politică autoritară a vremurilor de dinainte, devenind un simbol de despotism sângeros. Deşi tratatul de la Berlin prevăzuse introducerea de reforme pentru modernizarea statului şi uşurarea situaţiei populaţiei, nu s-a întreprins nimic, sub privirile, multă vreme nepă-sătoare din acest punct de vedere, al aceloraşi Mari Puteri ce semnaseră tratatul. Administraţia otomană se caracteriza prin regim corupt, favoritism, cheltuieli nesăbuite, asasinate, incitarea disensiunilor interetnice, dezinteres pentru problemele fundamentale ale statului.

Au apărut însă şi semne înnoitoare, deşi încă de mică amploare. În anul 1889 la Constantinopol a fost creat partidul „Uniune şi progres", care a grupat treptat pe toţi cei nemulţumiţi de sistemul de guvernare şi hotărâţi să introducă schimbări structurale pentru a salva Turcia de la dezmembrare şi a o transforma într-un stat constituţional. Această organizaţie s-a remarcat de la început printr-un caracter eterogen, ceea ce i-a minat eficienţa. La începutul veacului nostru existau mai multe curente în ceea ce priveşte modalităţile practice de redresare şi orientarea politică viitoare, conturându-se astfel şi grupările politice ce s-au înfruntat în perioada ce a urmat revoluţiei din 1908 (de exemplu, gruparea condusă de Enver şi Gemal, cea în fruntea căreia va ajunge Mustafa Kemal, altele, compuse din reprezentanţi ai populaţiilor neturce ce s-au detaşat în final, precum românul N. Batzaria, fost fruntaş de seamă în partidul „Uniune şi progres", în parlamentul şi guvernul turc). S-a produs astfel o acţiune simultană, o vreme chiar încă nedelimitată, atât a celor ce erau denumiţi tot mai mult „Junii turci", cât şi a mişcărilor naţionale de eliberare.

La începutul veacului, partidul „Uniune şi progres" şi-a inten­sificat activitatea, în forme ilegale, punând o vreme accent pe factorul militar şi pe organizarea unor revolte în unităţi militare, mai întâi în regiuni orientale, precum Erzerum, Samsun, Damasc. Trimiterea unor unităţi pentru a reprima populaţia răsculată din Macedonia a oferit ocazia declanşării, la 3 iulie 1908, la Resno, sub conducerea tinerilor ofiţeri Enver şi Niazim, a ceea ce avea să devină revoluţia Junilor Turci. Răscoala declanşată în Macedonia a cuprins repede întregul imperiu, silindu-l pe sultan să cedeze, trecându-se la un regim constituţional şi profilându-se o ameliorare generală, pe toate planurile. N. Iorga scotea în evidenţă că această revoluţie „venea să împlinească fără nici o părtinire opera civilizaţiei, proclamând principiile revoluţiei franceze". Mai consemna în epocă, în legătură cu revoluţia Junilor Turci şi atitudinea acestora faţă de problema naţio­nală: „Declarau că aşa-numita Macedonie este o moştenire părintească, inalienabilă de imperiu şi că luptătorii creştini dintre care mulţi se uniră cu oştile libertăţii şi veniseră cu ele la Constantinopol, participând la luptele contra reacţiunii, n-au decât să părăsească puşca şi hangerul pentru ca să apere pe cale constituţională dorinţele locale, căci de dorinţi naţionale nu mai putea fi vorba o dată ce toţi erau cetăţeni, iar puterile nu mai aveau ce căuta acum pe un teritoriu unde poporul otoman venea să îndeplinească fără nici un fel de părtinire opera civilizaţiei".

La începutul evenimentelor a existat o unitate de vederi şi de acţiune a turcilor şi neturcilor, antrenaţi în mişcare, remarcându-se, de exemplu, participarea albanezilor, arabilor şi a românilor din Peninsula Balcanică. În decembrie 1908 se întrunea parlamentul în care erau reprezentate majoritatea popoarelor din imperiu (inclusiv români) şi care trebuia să înlocuiască definitiv regimul autocrat cu altul, burghez şi liberal. Noul guvern ce s-a format în Turcia nu a înfăptuit reformele promise. A început o perioadă de anarhie în care se înfruntau un eventai larg de grupări şi ideologii, de la adepţii sultanului şi a vechii ordini, până la naţionalişti extremi ce doreau „otomanizare" şi „panturcism". Preluarea puterii în totalitate de Junii turci în aprilie 1909 nu a liniştit situaţia. Politica internă a atins doar unele domenii ale vieţii politice şi ale structurilor statale, nu elementele de bază ce generaseră criza imperiului, pe care nu aveau cum s-o înlăture. Totodată, cea mai mare parte a noilor conducători otomani dădeau dovadă de neînţelegere, adeseori de ostilitate şi şovinism, în atitudinea faţă de multele elemente etnice ce compuneau imperiul. Dorind pentru ei libertăţi politice, ignorau sau se împotriveau unor aspiraţii legitime de natură naţională, cărora nu le-au răspuns favorabil. Atitudinea politică era dăunătoare soartei statului pe care vroiau să-l salveze şi pentru că populaţiile neturce alcătuiau majoritatea şi nu puţini erau cei care doreau să-şi rupă soarta lor de Constantinopol. În aceste împrejurări, domolite pentru scurtă vreme, mişcările naţionale sau redeclanşat cu şi mai mare intensitate.

S-au produs unele modificări şi în raporturile cu lumea înconjurătoare. Marile Puteri au urmărit cu grijă evoluţia eveni­mentelor, fie pentru a-şi menţine poziţiile, fie pentru a le folosi în propriile scopuri, existând totodată şi grija faţă de eventualele urmări ale unor complicaţii din zonă. Treptat s-a impus pe plan intern în Turcia o grupare politică în frunte cu Enver, ambiţios, dar lipsit în bună parte din calităţile necesare unui conducător. Astfel, Constantinopolul s-a orientat tot mai mult politic, dar şi economic, şi militar, spre Berlin. Germaniei i-au fost acordate noi concesiuni. În 1909 generalul german von der Golz a fost numit, cu puteri discreţionare, în fruntea armatei otomane. O grupare politică filoen-gleză existentă a fost treptat marginalizată şi apoi anihilată. Începea astfel treptata încadrare a Turciei în sistemul politic şi militar controlat de Berlin, proces care a dus Turcia în tabăra Centralilor la începutul primului război mondial.

Intern şi extern, situaţia Imperiului otoman s-a complicat îndeo­sebi în toamna anului 1911. Instaurându-şi propria lor dominaţie în Africa de Nord, occidentalii ocupaseră rând pe rând părţi dintr-o stăpânire otomană ce odinioară, direct sau indirect, se întinsese înspre Oceanul Atlantic.

Sprijinită de alte capitale europene şi considerându-se „nedrep­tăţită", la 28 septembrie 1911, Italia a înaintat un ultimatum prin care cerea Tripolitania şi Cirenaica (actuala Libie). Italia luase în consideraţie slăbiciunea şi anarhia otomană, şi mai ales situaţia dezastruoasă a armatei. La refuzul Turciei, a început un război care a durat circa un an. Forţele armatei italiene au început să ocupe teritoriul nord-african, insulele Dodecanez, au bombardat porturile turceşti, au încercat să forţeze intrarea în strâmtoarea Dardanele. Acolo au întâmpinat o ripostă neaşteptată ce le-a complicat şi le-a întârziat realizarea planurilor, provocând totodată intervenţii în cancelarii ce au căutat, fără succes să mijlocească încheierea păcii. Războiul italo-turc a fost în fapt un război între două state de tendinţă imperialistă, unul în declin, altul în ascensiune, neavând nici un fel de îndreptăţire. Desfăşurarea războiului a avut multiple repercursiuni interne, solicitând la maxim şubredul edificiu otoman, i-a grăbit dezagregarea. În iunie 1912 o lovitură de stat, ca urmare a crizei politice interne, înlătura temporar guvernarea Junilor turci, aducând în fruntea statului o grupare mai moderată şi cu oarecari înclinaţii anglofile. Cheltuielile cauzate de război au potenţat mai vechile nemulţumiri, amplificându-se acţiunile anticonstantinopolitane (de exemplu, în ţinuturile albaneze

acţiunile armate ale populaţiei tindeau a se împreuna într-o răscoală armată generalizată). Totodată, de greutăţile prin care trecea Imperiul otoman au profitat statele balcanice, alcătuindu-şi alianţa şi declanşând apoi lupta lor. De altfel tocmai evenimentele balcanice, iminenţa unui nou război cu care urma a se confrunta, a şi determinat Turcia să pună capăt războiului cu Italia, prin încheierea păcii de la Ouchy (Laussanne), la 18 octombrie 1912, prin care era recunoscută pierderea Tripolitaniei, Cirenaicei şi Dodecanezului în favoarea Italiei.

3.Statele naţionale din Peninsula Balcanică la începutul secolului XX (Bulgaria, Grecia, Serbia, Muntenegru)

În Evul Mediu, ca urmare a expansiunii otomane, dispăruse în întregime viaţa statală de sine stătătoare a popoarelor de dincolo de Dunăre. Modernitatea, resimţită mai târziu în această parte a Europei, a determinat şi manifestarea unor naţiuni închegate, cu conştiinţă proprie, ce şi-au propus şi au făcut eforturi de creare a unor state naţionale, uneori şi prin restaurarea vechilor unităţi statale, adaptate noilor condiţii istorice. Acest proces al creării de state naţionale s-a desfăşurat în forme specifice, în condiţii istorice complexe, pe parcursul a aproximativ un veac, de la revoluţia greacă până la sfârşitul primului război mondial.

La începutul secolului XX, cele patru state naţionale inde­pendente: Grecia, Bulgaria, Serbia, Muntenegru, existente la sud de Dunăre, prezentau atât o serie de trăsături comune, cât şi diferenţieri ce le dădeau fiecăruia o proprie fizionomie. O primă caracteristică generală a lor, ca de altfel şi a României, situată în imediata lor vecinătate, era aceea că nu cuprindeau în interiorul graniţelor pe toţi cei care aparţineau aceluiaşi neam, un număr însemnat de conaţionali ai lor, în unele cazuri peste jumătate din numărul total, se aflau încă sub dominaţie străină, fie a Imperiului otoman, fie a celui habsburgic. Li se impunea aşadar tuturor realizarea unităţii naţionale, ceea ce însemna şi eliberare şi recurgerea pentru aceasta la toate mijloacele, inclusiv la forţa armelor. Din punctul de vedere al realităţilor interne, aceste ţări înregistrau o rămânere în urmă în raport cu alte ţări din Europa, una din explicaţii constituind-o şi multiseculara stăpânire străină.

Între aceste ţări existau totuşi destule diferenţe în planul vieţii politice sau a celei materiale. De exemplu, între greci şi muntenegreni sau chiar între sârbi şi bulgari. Erau în general ţări în care sectorul agricol şi deci lumea rurală avea o pondere însemnată (Grecia se deosebea oarecum prin vocaţia maritimă şi comercială). În toate aceste ţări industria era încă într-o fază începătoare şi era marcată, în bine şi în rău, de prezenţa economică a Marilor Puteri. N-au lipsit eforturi de reformare şi modernizare, însă rezultatele, în mare măsură, s-au lăsat aşteptate.

Bulgaria era, ca întindere, cel mai important stat balcanic (evident exceptând Turcia) şi de asemenea, proporţional, cuprindea cea mai mare parte a propriului popor în cadrul graniţelor sale. Inexistenţa timp de aproape patru veacuri, până la 1878, a unei proprii vieţi statale impusese societăţii bulgare mari eforturi după ce tratatul de la Berlin i-a creat o nouă situaţie. Autonomia faţă de Poartă, stabilită atunci, a fost mai mult simbolică, pentru ca în 1908, profitându-se de frământările revoluţionare din Imperiul otoman, în coordonare cu Austro-Ungaria, Bulgaria să-şi proclame în mod unilateral indepen­denţa. Asumarea de către monarhul de atunci, Ferdinand, a titlului de ţar cuprindea deja ideea unui program politic al expansionismului.

La începutul secolului XX, Bulgaria a realizat însemnate progrese, ducându-se între altele o înţeleaptă politică de investiţii substanţiale, precum şi o politică vamală protecţionistă, iniţiată în anul 1904. Au apărut fabrici cu instalaţii moderne şi alte întreprinderi, fie cu capital străin, fie autohton. Au fost create bănci şi case de comerţ. S-au construit căi ferate şi porturi. S-au introdus maşini perfecţionate, a început utilizarea energiei electrice. În 1912 erau 740 întreprinderi industriale însemnate, comparativ cu 293 în 1901. Capitalul global se dubla cam o dată la doi ani, ajungând în 1911 la 91 mil. leva. La aceasta a contribuit şi o legislaţie protecţionistă asemănătoare celei din România, poate mai stimulativă. Între 1888 şi 1912, în Bulgaria s-au construit aproape 2.000 km căi ferate, în cadrul unei reţele orientate mai mult spre sud, din considerente atât economice, cât şi strategice. Astfel de progrese semnificative în raport cu situaţia anterioară n-au modificat însă fundamental structura vieţii economice, dominată de agricultură ca principală ramură a economiei. În agricultură predomina tradiţionalismul. Produsele agricole neprelucrate reprezentau peste 70%, valoric, din export. În cuantumul general a schimburilor externe, 60% rezulta din comerţul făcut cu Germania şi Austro-Ungaria. La începutul veacului tabloul era acela al unei societăţi masiv rurale în care predomina mica gospodărie (doar 87 de proprietari posedau suprafeţe arabile de peste 500 ha).

Politic, Bulgaria era un stat constituţional, un rol însemnat avându-l parlamentul (Sobranie), respectiv diversele partide politice, de nuanţă liberală sau conservatoare. Între anii 1903-1908 s-a aflat la putere Partidul Popular Liberal, ce a urmărit, realizând parţial, o apropiere de Puterile Centrale. Între anii 1911-1913 guvernarea a fost asigurată de Partidul Populist, condus de Ivan Gheşov, în coaliţie cu Partidul Progresist Liberal, condus de Dragan Tancov. În condiţiile precipitării spre catastrofă, în iulie 1913, ţarul Ferdinand a adus la conducere un guvern de coaliţie, preşedenţia fiind încredinţată lui V. Radoslavov, liderul Partidului Liberal.

Proclamarea solemnă a independenţei la 22 septembrie 1908 la Târnovo, vechea capitală a statului medieval, a marcat fără îndoială un moment de seamă în dezvoltarea naţională a bulgarilor. Mai existau spre sud şi sud-est o serie de bulgari ce trăiau sub stăpânire otomană, dorind să se elibereze şi să intre într-o ţară care atunci era superioară din multe puncte de vedere statului otoman. O dată cu începutul veacului s-a făcut tot mai simţită o orientare şovină şi în fond imperialistă. O numeroasă populaţie ce locuia în jurul statului bulgar, în Tracia, în Macedonia şi chiar în Dobrogea a fost prezentată a fi exclusiv sau majoritar bulgară, iar ţinuturile respective ca făcând parte din „patrimoniul naţional bulgar". Astfel, populaţia din Macedonia a fost, în ceea ce-i priveşte pe cei de origine slavă, asimilată cu bulgarii, idee care a avut o destul de largă răspândire în cercurile politice şi chiar în opinia publică europeană, influenţând şi atitudinea acesteia faţă de Bulgaria. Propaganda şi educaţia cu accente tot mai şovine şi naţionaliste în interior, propagate printr-o vastă acţiune multilaterală în cele mai diverse feluri (de exemplu, prin şcoală şi biserică), au fost dublate de atentate şi acţiuni teroriste, de activitatea cetelor înarmate (comitagii) şi iniţierea de răscoale în exterior, mai cu seamă în Macedonia, dar nu numai acolo. După 1878, mai ales după urcarea pe tron a principelui Ferdinand în 1887 (când Carol I refuzase o unire personală sub sceptrul său a celor două state vecine), politica externă bulgară a oscilat între Rusia, pe de o parte, şi Puterile Centrale, pe de altă parte, urmărindu-se fie o serie de avantaje, fie luându-se în consideraţie şi opinia publică ce a fost acolo multă vreme puternic rusofilă. În condiţiile complexe ale conflictului balcanic, Bulgaria a optat irevocabil spre trecerea fără rezerve în blocul Puterilor Centrale, alături de care a rămas şi în vremea primului război mondial.

Serbia, cu o populaţie nu prea numeroasă şi cu un relief nu prea darnic pentru oameni, avea structuri politice şi economice destul de asemănătoare cu cele ale bulgarilor, evoluţia lor fiind din multe puncte de vedere asemănătoare. Era o ţară preponderent rurală, în care s-a menţinut un puternic tradiţionalism în lumea satelor.

Vremurile moderne, într-o anumită măsură apropierea de Austro-Ungaria şi Italia, au dus şi acolo la progrese pe linia unei dezvoltări moderne. Sectorului agricol i s-a adăugat o incipientă activitate de prelucrare a produselor agricole şi animaliere ce luau apoi, mai cu seamă, drumul spre Austro-Ungaria. Au apărut şi acolo societăţi pe acţiuni şi instituţii bancare, majoritatea capitalului acestora provenind, în 1910, din Franţa şi Belgia. Pe baza unor mai vechi tradiţii, în Serbia specifică a fost extinderea cooperativelor agricole, mai ales cu atribuţii legate de credit.

În istoria Serbiei, lovitura de stat de la Belgrad din 1903 a marcat o cotitură, căci venirea noii dinastii, Caraghiorghevici, a legat definitiv soarta Serbiei de cea a Antantei. Explicaţia majoră este de găsit în existenţa unei mari mase de sârbi ce se aflau atunci sub dominaţia dublei monarhii. Situaţia acestor sârbi prezintă mari asemănări, şi chiar identitate, cu situaţia românilor din dubla monarhie, existând astfel şi aceleaşi imperative istorice. În aceeaşi ordine de idei, între Bucureşti şi Belgrad existau însă şi însemnate deosebiri. România, având în coasta sa răsăriteană puternicul imperiu al ţarilor, era nevoită să fie prudentă şi să amâne rezolvarea situaţiei românilor din Basarabia şi chiar să se teamă de vecinul său răsăritean. Serbia avea un număr însemnat de conaţionali în interiorul graniţelor otomane. Slăbiciunea tot mai marcată a Imperiului otoman a favorizat şi chiar „a obligat" Belgradul în o direcţionare şi spre sud a unei politici eliberatoare şi unificatoare, aceasta fiind de altfel şi încununată de succes în anii 1912-1913. La aceasta a mai contribuit, la fel ca şi pentru România, aprecierea corectă a şanselor unei confruntări directe singulare cu Austro-Ungaria. Regele Petru, sfătuit şi sprijinit în special de Nicola Paşici, liderul partidului radical, dar şi de o serie de oameni de cultură, între care şi remarcabilii istorici S. Stanoevici şi S. Novacovici, a promovat tot mai ferm o politică ce răspundea dorinţelor şi aspiraţiilor conaţionalilor, atât în legătură cu imperiul vecin din nord, cât şi cu cel din sud. Anexarea Bosniei şi Herţegovinei în 1908 a întărit convingerea că principala primejdie pentru însăşi existenţa statului sârb era Austro-Ungaria. Atunci Serbia s-a legat şi mai strâns de Antantă, devenind într-un anumit fel principalul pion al politicii ţariste în Balcani. Fiind singurul stat liber, chiar neîntregit teritorial, Serbia a constituit, în egală măsură, un centru şi un punct de atracţie în lupta popoarelor iugoslave.

În provinciile locuite de iugoslavi, din cadrul dublei monarhii, au coexistat multă vreme mai multe orientări privind viitorul. Astfel, o orientare urmărea o ameliorare a situaţiei naţionale prin democra-230 tizarea şi chiar federalizarea dublei monarhii, apropiindu-se sau chiar îmbrăţişând ideile politice ale lui Aurel C. Popovici. Alţii doreau renaşterea pe alte baze a vechilor state existente înainte de pierderea independenţei şi intrarea sub stăpânire maghiară, habsburgică, veneţiană sau otomană (aşa cum parţial s-a şi întâmplat în ultimii ani, după destrămarea Iugoslaviei). În sfârşit, a existat un curent, devenit atunci preponderent, de unificare în jurul Serbiei (un fel de Piemont balcanic) şi crearea în acest fel a unităţii iugoslave, ceea ce s-a şi întâmplat în 1918.

În realizarea aspiraţiilor sale spre sud, Serbia promovase şi ea, nu atât de intens ca Bulgaria, o politică de trezire a conştiinţei naţionale, prin aceleaşi metode ale propagandei şcolare, religioase, culturale, ca şi a detaşamentelor înarmate („cetnicii") ce s-au răfuit nu o dată sângeros, nu numai cu autorităţile turceşti, ci şi cu detaşamente similare ale bulgarilor sau grecilor, nu şi în cazul românilor, care nu au avut aşa ceva. Au existat unele tentative de apropiere a Serbiei de vecinii săi, respectiv de Bulgaria în primul rând, întrucât cu Muntenegru relaţiile au fost în general bune, Belgradul exercitând la Cetinje un fel de tutelă. O colaborare balcanică era condiţionată în bună măsură de un acord în chestiunea macedoneană, care devenise într-un fel expresia concentrată a problemei orientale, fiind considerată ca atare atât de Marile Puteri, cât şi de statele balcanice. În 1897, sub tutela diplomaţiei ruse, guvernele sârb şi bulgar au încheiat o alianţă prin care se obligau a-şi coordona acţiunile în politica lor balcanică şi în propaganda naţională, culturală şi religioasă în Turcia europeană. La acest acord a aderat şi Muntenegru în acelaşi an. Cu oarecari rezultate, alianţa a funcţionat până la răscoala macedoneană din 1903, după care orientările interne din fiecare ţară, şi mai ales intervenţia străină, au destrămat-o. Rivalităţile sârbo-bulgare deveneau, la nivelul cercurilor conducătoare, tot mai accentuate, vina revenind mai cu seamă, dar nu în exclusivitate, Sofiei. La jumătatea secolului al XIX-lea a apărut o idee care s-a menţinut chiar dacă nu pe scară largă, mai ales în Serbia, dar şi în alte state balcanice. Atunci a fost teoretizată şi chiar s-a acţionat pentru realizarea unei federalizări a popoarelor balcanice într-un singur stat. Soluţia ca atare apăruse atunci ca o alternativă în împlinirea dezideratului esenţial, cel al libertăţii naţionale. Pe măsura evoluţiei, a consolidării statelor din zonă, această idee a fost treptat abandonată, nemaifăcându-se încercări de transpunere în practică din partea unor cercuri politice implicate în guvernare. Această idee însă, într-alt context, a fost preluată, cu virtuţiile, dar şi cu defectele ei, de către mişcarea socialistă din zonă, fiind însuşită apoi şi de elementele conducătoare din cadrul Internaţionalei socialiste, dându-i-se şi o corespunzătoare coloratură ideologică şi fiind intens mediatizată mai ales în vremea conflictului balcanic, dar şi după aceea, când a şi devenit o lozincă a organismelor cominterniste de la Moscova sau din ţările zonei.

În ansamblul statelor balcanice, Muntenegru ocupa o poziţie aparte. Cu cei circa 10.000 kmp, unde locuiau mai puţin de 300.000 de oameni, era cel mai mic stat din zonă. Viaţa materială era caracterizată de un tradiţionalism pregnant, în condiţiile unui mediu puţin favorabil, dominat de munte şi pădure, generând viaţă la limitele sărăciei. Sistemul arhaic din lumea satelor era dublat de puternica amprentă a relaţiilor tribale, dinastia Petrovici exercitând asupra structurilor tradiţionale un fel de absolutism sui generis patriarhal. Înnoirile au fost cu totul nesemnificative, ca şi prezenţa străină dincolo de întâmplătoare călătorii de agrement sau din curiozitate. Puţinele bunuri de export constituiau un monopol al Austro-Ungariei. Sărăcia populaţiei a împins-o şi acum, ca şi mai înainte, spre emigrare în căutare de lucru, dar şi spre antrenare în acţiuni războinice ce puteau aduce şi ceva foloase materiale. În 1905 se convocase o adunare naţională, s-a dat o constituţie, au apărut, formal, chiar şi două partide politice. În 1909 prinţul Nicolae s-a declarat rege. Toate acestea nu au schimbat, practic, nici existenţa oamenilor, nici natura puterii depline a monarhului. La fel ca şi alte state balcanice, Muntenegru făcuse importante împrumuturi externe, sporindu-şi datoria publică. În fapt, existenţa statului muntenegrean, în ceea ce-i priveşte instituţiile, inclusiv armata şi chiar monarhia, era asigurată de Rusia care contribuia anual cu sume reprezentând jumătate din buget, la care se adăugau diverse alte contribuţii şi donaţii ocazionale. Neavând prea multe de făcut acasă, nelipsind nici o veche tradiţie din acest punct de vedere, muntenegrenii erau deosebit de activi în zonele înconjurătoare, oferind totodată adăpost şi sprijin militanţilor cauzei naţionale. O aceeaşi situaţie avea să-i împingă înspre planuri de expansiune, cu precădere în zonele nord albaneze, dorind chiar să-şi mute capitala de la Cetinje la Shkodra, mai aproape de litoral. În mai multe rânduri fusese discutată problema unei uniuni, fie personală, fie statală cu Serbia, unde trăia acelaşi popor, separarea geografică prin teritorii încadrate în provincii austro-ungare sau otomane împiedecând contactele cu statul dinspre Dunăre. Unei astfel de uniuni i se opunea şi Austro-Ungaria, mai ales că cneazul şi apoi regele Nicolae se bucura de o însemnată popularitate şi autoritate în rândurile iugoslavilor. Acelaşi monarh avea legături strânse cu familii domnitoare, şi deci cu o serie de state europene. O fiică, Elena, era regina Italiei, alta, Zoiţa, era soţia regelui Petru al Georgiei, iar alte două fete, Miliţa şi Anastasia, erau căsătorite cu fraţii ţarului Nicolae al Il-lea, jucând un important rol politic la curtea de la Petersburg. Apropierea Muntenegrului de Rusia era fără rezerve (ţarul Nicolae II avea să declare public că Muntenegru este „cel mai bun prieten pe care-l are Rusia"). Astfel în epocă şi Muntenegru era un pion de seamă al Antantei în zonă, nelipsind însă acţiuni pe cont propriu, poate aventuroase şi în dezacord cu alte interese, cum a fost de exemplu însăşi declanşarea de către Muntenegru a primului război balcanic la 8 octombrie 1912.

Grecia era între statele balcanice, nu numai cel mai vechi, ci şi cel care făcuse cei mai însemnaţi paşi în evoluţia sa materială şi spirituală. În viaţa Greciei activitatea industrială şi comercială absorbea un însemnat număr de oameni, în agricultură fiind ocupată doar 46% din populaţie. Grecia, la fel ca şi România, avea un ritm relativ însemnat de creştere economică, dublat de existenţa unei însemnate bogăţii naţionale asupra căreia nu grevau datorii externe. Din cei circa 4 mil. de greci ce locuiau în regiunile neeliberate sau în diasporă, mulţi aveau o situaţie bună, dacă nu înfloritoare, ei investind sau ajutând statul lor naţional, ceea ce a contribuit la bunăstarea şi întărirea acestuia. Acesta s-a exprimat şi în importantele mijloace materiale aflate la dispoziţia guvernului grec în perioada războaielor balcanice.

La începutul secolului în viaţa politică greacă a început să se impună puternica personalitate a lui Elephterios Venizelos, exponent şi conducător al acţiunii de realizare a unităţii naţionale. Într-o situaţie similară cu a României, viaţa politică grecească a fost dominată de idealul liberării de sub jugul otoman. Lupta aceasta s-a desfăşurat pe două direcţii, în interiorul Peninsulei Balcanice şi înspre Creta şi insulele egeene. Multă vreme problema cretană s-a aflat în prim planul acţiunii naţionale. Sprijinite în diverse forme de la Atena, acolo au avut loc mai multe răscoale, urmate de reprimări sângeroase. În anul 1897 a avut loc un război greco-turc fără învinşi şi învingători, dar autorităţile constantinopolitane au fost silite, şi prin intervenţie europeană, să acorde populaţiei din Creta o largă autonomie, garantată şi de prezenţa de trupe străine, engleze, franceze şi ruse. Profitându-se de evenimentele de la Constantinopol, în 1908, a fost proclamată unirea Cretei cu Grecia. Marile Puteri, adepte atunci în totalitate ale integrităţii otomane, au împiedicat legitimarea acestui act. În paralel, la începutul veacului, atenţia cercurilor responsabile din Atena a fost direcţionată tot mai mult înspre  Epir,  Tracia şi  Macedonia, intensificându-se acţiunile de propagandă, combinate cu altele armate, în care au fost implicaţi tot mai des ofiţeri trimişi de la Atena, ce acţionau cam prin aceleaşi metode, şi nu o dată împotriva cetnicilor sârbi şi comitagiilor bulgari. În unele cercuri de la Atena s-au făcut simţite tot mai mult idei expansioniste ţinând de ceea ce a intrat în istorie sub denumirea de „Marea idee", respectiv, dacă nu refacerea parţială a Imperiului bizantin, cel puţin încorporarea la Grecia nu numai a Macedoniei (considerată în totalitate, atunci şi azi, patrimoniu naţional), ci şi a Constantinopolului, strâmtorilor şi a părţilor apusene ale Asiei Mici. Orientarea politicii externe în Grecia s-a aflat într-o continuă discuţie, înfruntându-se două curente. Astfel, regele Gheorghe şi apoi urmaşul său Constantin, cumnat al împăratului Wilhelm II, împreună cu o parte a clasei politice erau pentru o aliniere alături de Puterile Centrale, împotrivindu-se orientării antantofile a altei grupări politice, în continuă creştere, sub egida premierului E. Venizelos. Această situaţie s-a manifestat, atât în timpul războaielor balcanice, cât şi în anii următori.

4.Probleme ale albanezilor şi macedonenilor

În regiunile centrale şi vestice ale Peninsulei Balcanice locuiau de veacuri două popoare distincte: albanezii şi macedonenii, situaţia şi perspectivele evoluţiei lor ulterioare constituindu-se la începutul veacurilor printre cele mai complexe, controversate şi însemnate probleme. Poate într-o măsură mai mică decât la alte popoare, aceasta şi datorită unor factori precum un relativ proces de musulmanizare şi deci parţială asimilare, poziţii importante în ierarhia administrativă şi militară a imperiului la toate nivelurile, până la rangul de mare vizir, tradiţionalismul unei societăţi cu trăsături pregnant tribale din zonele muntoase etc, albanezii începuseră a dobândi treptat şi ei conştiinţa unei identităţi proprii şi începuseră să se manifeste în diverse moda­lităţi împotriva stăpânirii otomane, pe aceleaşi coordonate naţionale ca şi celelalte popoare balcanice. Imediat după războiul de la 1877-1878, Liga de la Prizren încercase, prin eforturi pe parcursul a trei ani, să dobândească o autonomie statală, tentativa eşuând între altele şi datorită faptului că atunci nici una din Marile Puteri, cu cuvânt hotărâtor în problemele balcanice, nu luase poziţie în favoarea albanezilor. În deceniile următoare, mişcarea naţională, dublată şi potenţată de o mişcare culturală, s-a remarcat din ce în ce mai amplu, în variate forme.

România a constituit, în epoca anterioară naşterii unui stat albanez, locul în care s-au pus bazele alfabetului, tiparului şi presei, s-au constituit numeroase asociaţii cu caracter cultural şi politic, s-au pus chiar bazele structurale ale viitoarei statalităţi albaneze. În zona carpato-dunăreană trăiau un număr important de intelectuali şi întreprinzători albanezi, în timp ce în patria lor, zonă mai ales muntoasă, predomina, ca şi în Muntenegru, mai cu seamă un tip de economie naturală, bazat pe păstorit, folosirea produselor pădurii, puţină agricultură, mai ales legumicultură, stări de lucruri prea puţin modificate de-a lungul veacurilor. În regiunile locuite de albanezi persistau într-o măsură mai mare relaţii de tip feudal, de stăpânire şi de exploatare a pământului, obligaţiilor faţă de bey adăugându-li-se cele ale unei fiscalităţi statale tot mai împovărătoare. Modernizarea economică, implementarea de relaţii de tip burghez erau în ţinuturile albaneze cu totul insignifiante (de exemplu, la 1912 existau doar 25 mici fabrici, mai degrabă mari ateliere, ce prelucrau produse vegetale, cărora li se adăugau câteva mici întreprinderi franceze pentru exploatarea bitumului).

Împrejurările economice şi politice, condiţiile naturale chiar, au impus o imigrare tot mai însemnată, aceasta fiind considerată drept soluţia pentru a scăpa de sărăcia de acasă. În cazul albanezilor se poate vorbi de două direcţionări ale emigraţiei. Astfel se continua un proces ce începuse încă o dată cu instaurarea stăpânirii otomane, accen-tuându-se în veacurile XVIII şi XIX, de treptată mutare înspre răsărit, într-o parte a vechii Serbii, în Macedonia, zone în care ponderea lor a devenit tot mai mare (de exemplu regiunea Cosovo unde în secolul XX reprezintă circa 90% din populaţie). În ultimii ani ai secolului trecut, în special după 1897, răscoalele albanezilor contra autorităţilor otomane au impus problema albaneză la nivel european, făcând din ea şi o preocupare a cancelariilor Marilor Puteri.

Pe plan diplomatic problema albaneză de la începutul secolului XX a fost folosită de Marile Puteri, fie ca mijloc de presiune politică asupra Turciei, fie în atingerea unor scopuri proprii (de exemplu, Austro-Ungaria dorea să-şi extindă, din Dalmaţia înspre sud, cât mai mult autoritatea, iar Italia începea a face o constantă a politicii externe din alipirea ţinuturilor albaneze, în special Vlora şi Diirres). În paralel se manifestau încă de la începutul veacului şi apoi în vremea războaielor balcanice intenţiile acaparatoare ale statelor din jur, Muntenegru, dar mai ales Grecia şi Serbia, care doreau să-şi împartă toate teritoriile locuite de albanezi, până la litoralul adriatic.

În frământata istorie balcanică a începutului de veac, albanezii se remarcaseră în mai multe rânduri. Au fost printre iniţiatorii şi conducătorii de la început ai partidului Junilor Turci (de exemplu, E. Temo ce şi-a desfăşurat o vreme activitatea în Dobrogea, în special la Medgidia), fuseseră implicaţi direct în conducerea şi desfăşurarea răscoalei din Macedonia din 1903 ca şi în declanşarea şi succesul revoluţiei turce din 1908, când unii exponenţi ai lor de asemenea au ajuns în posturi importante alături de destui funcţionari de origine albaneză ce împânzeau ierarhia administrativă din statul otoman (de exemplu, Ismail Quemal). Speranţele albanezilor, ca şi ale românilor balcanici de altfel, de democratizare şi libertate, inclusiv pe planul aspiraţiilor naţionale, au fost repede înşelate prin anarhia, dezorganizarea şi mai ales tendinţele de „otomanizare" ce au început să se manifeste sub noul regim. Astfel răscoalele, întrerupte vremelnic, au reizbucnit cu şi mai multă vigoare, cuprinzând în cursul anilor 1911-1912 aproape întreaga Albanie. Numeroase trupe au fost trimise în zonă pentru a încerca să restabilească o situaţie, de altfel, definitiv compromisă. Acţiunea antiotomană de acolo a căpătat treptat caracterul unui adevărat război popular de partizani, slăbind capacitatea militară a regimului otoman în ajunul războaielor balcanice. Totodată, generalizarea răscoalei şi apoi primele insuccese ale turcilor în războiul cu coaliţia balcanică au creat premisele imediate ale proclamării independenţei. Profitând de întreaga situaţie, după o prealabilă punere la punct a problemelor la Bucureşti, în cadrul comunităţii albaneze de acolo, s-au întrunit la Vlora într-un congres reprezentanţii poporului albanez ce au decis, la 28 noiembrie 1912, formarea unui stat naţional independent, în cadrul graniţelor etnice (cu o suprafaţă aproximativ dublă faţă de suprafaţa statului albanez de mai târziu). Problema statului albanez a constituit în următoarea perioadă obiectul dezbaterilor diplomatice de la Londra (atât a aliaţilor balcanici, cât şi a Marilor Puteri) în timp ce teritoriul albanez a fost succesiv sau în acelaşi timp ocupat de trupe muntenegrene, sârbe, greceşti şi o misiune militară europeană. Marile Puteri s-au pus cu greu de acord în vara anului 1913 asupra limitelor teritoriale, iar, în mod real, statul albanez independent a început să fiinţeze abia după prima conflagraţie mondială.

Între complexele probleme datorită cărora diplomaţia europeană numea zona balcanică drept „butoi cu pulbere", Macedonia, cu toate implicaţiile sale, ocupa un rol important. Era, s-ar putea spune, o chintesenţă a problemei orientale. Îndeosebi Macedonia şi-a pus pecetea asupra raporturilor statale interbalcanice şi, de asemenea, a implicat profund Marile Puteri, prezente de altfel, mai mulţi ani, acolo, atât cu reprezentanţi diplomatici numeroşi, cât şi cu trupe în cadrul a ceea ce a fost „jandarmeria europeană". Macedonia istorică, divizată administrativ în două vilaete otomane, întinzându-se de la munţii Rodopi până dincolo de lacul Ohrida, de la Skoplje până la muntele Olimp şi muntele Athos, pe o întindere de peste 70.000 km.p., era o regiune relativ bine populată, cu un potenţial economic superior altor părţi ale Peninsulei Balcanice. De-a lungul Vardarului se putea, de asemenea, pătrunde spre Marea Mediterană, Macedonia fiind şi un punct de întâlnire al axelor trasate de Marile Puteri. Mai înainte, Bismarck făcuse o observaţie judicioasă: „Cine stăpâneşte Vardarul, stăpâneşte Balcanul". Acolo tendinţele expansioniste ale Austriei spre Salonic se întâlneau cu cele ale Rusiei, adăugându-li-se agresivitatea italiană mai recentă, interesele Angliei şi Franţei, angajate în Imperiul otoman, toate considerând că nu puteau rămâne indiferente într-o zonă de însemnătate crucială. La fel şi tinerele state din jur, toate cele patru componente ale alianţei balcanice, doreau să-şi taie o porţie cât mai mare din „tortul" macedonean. În virtutea poziţiei şi bogăţiei sale, şi a altor factori istorici, Macedonia a devenit un adevărat măr al discordiei, cu alte cuvinte o miză principală a conflictului din Balcani, în care se înfruntau Marile Puteri, alături de care se aliniau, mai mult sau mai puţin deschis, şi statele din peninsulă, în speranţa realizării obiectivelor lor naţionale sau expansioniste.

În Macedonia de-a lungul veacurilor se petrecuseră o serie de procese etnodemografice prin migraţii, colonizări, imigrări, asimilări creându-se astfel un adevărat mozaic de populaţii. Diversitatea elementelor etnice era însoţită şi de o interpătrundere generalizată, nicăieri neexistând vreo grupare etnică care să trăiască singură, fără alogeni, un teritoriu cât de cât însemnat. Nici unul din elementele etnice din zonă nu avea o pondere majoritară. Acolo trăiau laolaltă turci şi albanezi, greci şi români, evrei şi ţigani, în sate şi oraşe, lor alăturându-li-se aşa numiţii macedoneni, neam slav distinct în raport cu alte popoare sud-slave, precum bulgari, sârbi, croaţi etc.

Acestui popor macedonean, asemenea românilor balcanici, dar într-o măsură mult mai mare i s-a discutat şi încă i se mai discută însăşi caracteristicile proprii de neam aparte ce i-au fost şi îi sunt contestate în primul rând de vecinii săi, grecii şi bulgarii. Astfel în legătură cu această populaţie slavă din inima Peninsulei Balcanice s-a creat o întreagă „problemă", izvorâtă de fapt din interese politice şi „argumentată" apoi cu aşa-zise dovezi ştiinţifice. Această situaţie a apărut spre sfârşitul veacului trecut când cele trei state încercau să se înstăpânească în zonă, războindu-se chiar între ele prin intermediul propagandelor cu tot arsenalul acestora şi de asemenea prin intermediul cetelor înarmate ce nu o dată au pustiit şi vărsat sânge în zonă. S-a depus un efort masiv, cu urmări până în zilele noastre, de contestare a realităţii istorice a existenţei unui popor macedonean distinct, acesta fiind considerat ca parte componentă a unuia dintre popoarele din jur, deci fie bulgari, fie sârbi, fie greci, vorbitori de limbă slavă. Problematica a fost şi este fără îndoială complexă, ea a fost însă stârnită şi amplificată de politica diverselor ţări din zonă şi de raporturile reciproce dintre ele, situaţie care a continuat a fi o constantă înainte şi mai ales multă vreme după încheierea războielor balcanice. Istoria pare a aduce suficiente dovezi pentru a demonstra fără putinţă de tăgadă că alături de alte etnii şi laolaltă cu acestea a existat şi există un popor macedonean distinct, de sorginte slavă, ce şi-a avut propria sa soartă istorică şi care nu o dată şi-a împletit destinul cu alte popoare în cadrul unor circumstanţe comune.

Această existenţă etnică distinctă ca şi coabitarea acolo a diverselor altor etnii a făcut la începutul secolului subiect pentru numeroase lucrări de tot felul ce au avansat tablouri statistice cu totul opuse ca şi argumentaţii tot aşa de diferite privind perspectivele viitoarei organizări a Macedoniei. S-au avansat atunci diverse soluţii între care o autonomie şi chiar o independenţă a Macedoniei, anexarea ei la unul dintre statele succesoare (mai ales în Bulgaria s-a preconizat aceasta) sau împărţirea Macedoniei între vecini aşa cum s-a şi întâmplat prin pacea de la Bucureşti când Greciei i-a revenit 52%, Serbiei 37% iar Bulgariei 11% (partea revenită Serbiei alcătuieşte astăzi Macedonia independentă).

Probabil că aşa cum au dorit-o şi o bună parte din macedonenii şi românii, nu puţini, ce trăiau în acea zonă, soluţia justă ar fi fost crearea unei Macedonii distincte, fie autonome, eventual sub control internaţional, fie independente, idee care a fost repetat afirmată şi în epocă şi mai târziu.

La începutul secolului XX, Macedonia a ocupat un loc de frunte în cadrul frământărilor naţionale, dar şi social-politice ce erodau din interior edificiul otoman în Balcani. Un prim moment de seamă într-o astfel de acţiune revoluţionară aproape continuă l-a constituit răscoala din anul 1903. Atunci s-a ajuns chiar la o vremelnică organizare republicană la Cruşova sub conducerea unui directorat colectiv compus din doi macedoneni, doi albanezi şi doi români, dintre ultimii remarcându-se Pitu Guli ca figură centrală între răsculaţi. Mai târziu zona cu puternice tradiţii revoluţionare şi profund ostilă despotismului hamidian a fost aleasă de Junii Turci, profitând şi de concentrarea acolo pentru represalii a unor efective armate favorabile acţiunilor, drept loc de declanşare a revoluţiei, care plecând apoi din Macedonia s-a extins cu repeziciune şi a devenit victorioasă. Ca şi în alte părţi ale Imperiului populaţia nemusulmană din Macedonia s-a implicat în ceea ce credeau că va deschide o eră a democraţiei şi libertăţii, speranţă ce le-a fost înşelată.

Macedonenii doreau o ameliorare a stării lor pe toate planurile. Regiunea în care condiţiile naturale permiteau o agricultură mai diversificată şi cu un randament mai mare faţă de alte zone balcanice era în acelaşi timp şi una lovită cu precădere de agenţii fiscalităţii, de abuzurile şi corupţia administraţiei. Era de asemenea o zonă în care câteva oraşe ca de exemplu Salonicul mai întâi, Monastir şi Skoplje etc. reprezentau elemente ale modernităţii aducându-şi aportul lor specific la starea mai dezvoltată a zonei. Evoluţia era însă frânată nu numai de sistemul otoman, ci şi de acţiunea întreprinsă de organizaţiile şi grupările finanţate şi aflate în slujba guvernelor ţărilor din jur. Propaganda acelor guverne nu s-a limitat doar la Macedonia, ci s-a desfăşurat în toate capitalele europene, combătându-se în esenţă ideea creării unei Macedonii distincte ca organizare. Astfel în contextul războielor balcanice Macedonia a fost mai întâi una dintre cele mai importante mize ale acţiunii purtate împotriva statului otoman pentru ca apoi să genereze cel de al II-lea război balcanic şi în final să fie şi să rămână divizată.

Dezvoltarea popoarelor în zona sud-est europeană, inclusiv evoluţia raporturilor dintre ele, a fost aşa cum s-a mai arătat nu numai un rezultat al propriilor lor opţiuni şi eforturi, ci s-a aflat continuu sub presiunea directă ce izvora din obiectivele şi acţiunile Marilor Puteri în zonă care nu o dată au avut chiar rol primordial, hotărâtor. Congresul de la Berlin stabilise un relativ echilibru între interesele Marilor Puteri în zonă, încheind vremelnic un capitol de preocupări ale cancelariilor europene. În perioada imediat următoare atenţia Marilor Puteri s-a îndreptat cu precădere spre alte continente, mai cu seamă în cadrul expansiunii coloniale. Totodată evoluţiile proprii ale aceloraşi Mari Puteri au făcut ca prin regrupări şi reorientări să se ajungă la scindarea lor în două blocuri politico-militare ca s-au îndreptat apoi spre o conflagraţie de dimensiuni planetare.

O vreme problematica sud-est europeană a trecut pe un plan secundar în preocupările diplomaţilor Marilor Puteri, fără însă a dispărea din atenţia lor. Pe lângă împrejurările menţionate, aceasta s-a datorat şi faptului că relativul echilibru de forţe existent o vreme părea a nu da şanse nici uneia dintre Puteri în a-şi realiza obiectivele în zonă. În acest mod, mai mult de un sfert de veac s-a menţinut situaţia de compromis rezultată la Berlin în urma punerii în discuţie a prevederile Tratatului de la San Stefano.

Prima criză marocană şi mai cu seamă eşecul Rusiei în politica sa în Extremul Orient au făcut ca problemele sud-estului Europei să revină într-o anumită măsură în prim plan. La aceasta a contribuit şi situaţia instabilă din zonă. S-a ajuns în acest fel ca spaţiul sud-est european să constituie o miză esenţială în înfruntarea dintre Marile Puteri, mai ales dintre Rusia şi Austro-Ungaria, ce aveau în această acţiune sprijinul necondiţionat al aliaţilor lor. Serbia intra fără rezerve în sfera de influenţă rusă în timp ce Bulgaria se îndepărta treptat de Rusia, pe direcţia Puterilor Centrale. În astfel de condiţii Austria, barieră în calea ofensivei ruse spre Constantinopol, a reuşit să anexeze Bosnia şi Herţegovina. Această acţiune, cu profunde implicaţii de ordin naţional, strategic şi de prestigiu, a fost în fapt ultima victorie a Triplei Alianţe în înfruntarea acesteia cu Antanta în zonă.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Ceachir N., Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă
2. (1789-1923), Bucureşti, 1998. Jelavich B., Istoria Balcanilor, I, II, Iaşi, 2000.
3. Jelavich B. şi C., Formarea statelor naţionale balcanice 1804-1920, Cluj-
4. Napoca, 1999.
5. Le Breton, J. M., Europa centrală şi orientală între 1917-1990, Bucureşti, 1996.
6. Zbuchea G., O istorie a românilor din Peninsula balcanică (sec.XVIII-XX),
7. Bucureşti, 1999.
8. Zbuchea G., Românii şi balcanii în epoca modernă (1804-1990), Craiova,