Introducere
În cursul secolului al VIII-a î. Hr., aproape simultan, în peninsula italică se produc fapte esenţiale, făcând-o să intre în lumina istoriei. Începutul colonizării greceşti, înflorirea civilizaţiei etrusce, apoi fondarea Romei se situează în sec. al VIII-a i. Hr., la date apropiate. Roma a debutat ca o mică putere italică, încât originile dezvoltării ei trebuie căutate, în primul rând, în îndepărtatul trecut italic. Fără o privire asupra acestor antecedente care au dominat umilele începuturi ale existenţei sale, Roma ar fi de neînţeles.[1] Roma a cunoscut trei mari perioade: Regalitatea (753-509 î. Hr.), Republica (509-27 î. Hr.) şi Imperiul (27 î. Hr. - 285 d. Hr.).
Capitolul I
Republica la romani
Cele aproape cinci secole de istorie a Romei republicane reprezintă drumul străbătut de o mică cetate din Italia centrală, un oraş-stat în care, la începutul sec. VI î. Hr., nimic nu anunţa un destin de excepţie, de la luta pentru supravieţuire în regiunea imediat învecinată Latium-ului la stăpânirea întregii peninsule, pentru ca apoi, în decurs de numai un secol, să ajungă centrul celui mai puternic stat al antichităţii. [2]
Epoca republicană (509-27 î. Hr.) se împarte în trei mari perioade şi anume: perioada republicii aristocratice, perioada marilor cuceriri sau a republicii democratice şi perioada războiaielor civile sau sfârşitul republicii.
Perioada republicii aristocratice (509-300 î. Hr.)
Se caracterizează printr-o luptă îndelungată între patricieni şi plebei, în urma căreia plebeii obţin drepturi egale cu patricienii. În această perioadă s-a format şi consolidat statul roman cu magistraturile lui ordinare (consulat, praetura, cvestura, censura, edilitatae) şi extraordinară (dictatura), precum şi cele ale plebeilor (tribunii plebei şi edilii plebei) cu adunările sale (senatul şi comitia tributa). Această organizare asigura un caracter democratic sattului roman, rezultat din îmbinarea elementelor democratice cu cele aristocratice. Din contopirea patricienilor şi a plebeilor bogaţi se formează o nouă clasă conducătoare, nobilimea sau tagma senatorială. În economie, dezvoltarea agriculturii duce la dezvoltarea proprietăţii funciare în dauna domeniului public. Dezvoltarea meşteşugurilor, intensificarea schimburilor comerciale şi apariţia monedei, dc la apariţia producţiei de mărfuri şi la accentuarea diferenţierilor sociale. Pe plan politic extern, Roma duce o politică de expansiune teritorială în dauna populaţiilor civile.[3]
Perioada marilor cuceriri sau a republicii democratice (300-133 î. Hr.)
Are caracteristic cucerirea Italiei întregi şi prin războaie duse în afară împotriva Cartaginei, astatelor elenistice, Macedonia şi Siria, în Orient, iar în nord şi apus împotriva triburilor din nordul Italiei de pe insule şi din Hispania. Roma devine cea mai mare putere în Bazinul Mării Mediterane, un vast imperiu de tip sclavagist. Războaiele au furnizat statului roman prăzi bogate şi un număr mare de prizonieri de război, care au fost transformaţi în sclavi. Producţia bazată pe munca sclavilor devine preponderentă: folosirea muncii sclavilor pe scară mare a avut urmări importante în viaţa economică şi socială. În agricultură apar latifundiile cultivate aproape exclusiv de sclavi, iar meşteşugurile, comerţul şi cămătăria capătă un deosebit avânt. De pe urma ruinării ţăranilor şi a lucrătorilor liberi se formează o nouă pătură socială: plebea orăşenească sau lumpen proletariatul, care duce o viaţă parazitară. Pe lângă tagma senatorială, se ridică cea a cavalerilor, care deşi la început era lipsită de privilegii politice, cu timpul a devenit o aristocraţie financiară. Profitând de condiţiile create de războaiele îndelungate, tagma senatorială îşi revendică dreptul de a conduce singură, ceea ce afectează într-o mare măsură instituţiile democratice ale statului, micşorându-le rolul politic.[4]
Perioada războiaielor civile sau sfârşitul republicii (133-27 î. Hr.)
Această perioadă scoate la iveală contradicţile până acum lente ale societăţii romane, care existau încă în perioada precedentă: contradicţiile dintre sclavi şi oamenii liberi, dintre care plebea romană şi clasele dominante, dintre tagma senatorială şi cea a cavalerilor, dntre cetăţenii romani şi aliaţii italici. Aceste contradicţii izbucnesc sub forma răscoalelor sclavilor (cele două răscoale din Sicilia şi răscoala condusă de Spartacus), în mişcarea progresistă a fraţilor Gracchi, în cristaliarea a două mar curente politice, optimaţii şi popularii, în războaiele civile, ca răscoala aliaţilor italici, războiul dintre partizanii lui Marius şi ai lui Sulla, conjuraţia lui Catilina etc. . Din mişcarea populară se desprinde primul triumvirat şi în cele din urmă la instaurarea de către Octavianus Augustus a unuinou regim politic, principatul. Concomitent cu războaiele civile, statul roman îşi întinde stăpânirea asupra unor vaste teritorii din Asia Mică, Siria, Egipt şi Galia.[5]
Spre sfârşitul republicii, când economia de schimb cunoaşte o dezvolatre fără precedent, fizionomia societăţii romane suferă transformări inclusiv pe planul structurii sociale.[6]
Capitolul II
Imperiul la romani
Perioada imperială a fost culmea civilizaţiei romane. S-a ridicat din ruinele Republicii şi a supravieţuit până în secolul V e.n. Istoria sa este însă împărţită în perioade de putere şi glorie, avânt cultural şi realizări, urmate de un declin lent.
Originile Imperiului
Două figuri au dominat finalul guvernării Republicii şi începuturile Imperiului: Iulius Cezar şi Augustus. Iulius Cezar a fost un general şi un politician genial, care a transformat în avantaje personale problemele Romei. Pentru început, el a format cu consulii Pompei şi Crassus o alianţă de guvernare, denumită Primul Triumvirat. Apoi, la moartea lui Crassus, el i-a declarat război lui Pompei şi Senatului, pentru a guverna Roma singur. Greşeala sa a fost însă că s-a autoproclamat dictator pe viaţă, ceea ce a dus la asasinarea sa.
Au urmat alţi 14 ani de războaie civile între moştenitorul desemnat de Cezar, Augustus, şi mâna dreaptă a lui Cezar, Marc Antoniu. Când Augustus l-a înfrânt pe Antoniu la Actium, în anul 31 î.e.n., a dobândit puterea deplină asupra Romei. În mod inteligent, Augustus a decis să nu devină dictator, precum Cezar, ci să formeze Principatul, care i-a conferit puterea reală - pe viaţă - deşi el părea să permită Senatului să joace un rol mult mai important decât în realitate. Astfel s-a născut Imperiul Roman.
Ascensiunea Imperiului
Secolul I e.n., după domnia lui Augustus, a fost o epocă de mari expansiuni pentru Imperiu, care a crescut prin cucerirea şi anexarea de noi teritorii. În secolul II e.n. însă, împăratul Hadrian a renunţat la anumite teritorii nesigure, pentru a putea administra mai uşor restul imperiului. Fiecare provincie avea propriul guvernator şi propria Constituţie, ajungând într-o mare măsură să se autoguverneze.
Imperiul a adus beneficii economice uriaşe Romei, care s-a îmbogăţit din colectarea de taxe (în special grâne) din provincii. Astfel s-a finanţat ambiţiosul program de lucrări publice din Roma, iar dările cetăţenilor romani s-au redus.
Întinderea uriaşă a Imperiului asigura o vastă arie de influenţă a Romei. Limba, arhitectura, cultura, tehnica şi regimul alimentar al romanilor şi-au lăsat amprenta aici până în zilele noastre. Numai în Marea Britanie, le suntem recunoscători romanilor pentru drumuri, toalete, beton, faruri, varză şi mazăre, iliciu şi vâsc - ca să enumerăm doar câteva dintre elementele aduse de ei.
Declinul şi prăbuşirea Imperiului
Se pare că Imperiul a intrat în declin în secolul IV e.n. Vastele sale teritorii erau din ce în ce mai dificil de protejat. Valurile năvălirilor barbare din secolele III şi V au solicitat la maximum resursele armatei. Aceste invazii au avut şi efecte economice, căci au afectat comerţul, iar armata a solicitat în plus subvenţii din fondurile destinate cândva construcţiilor şi ceremoniilor publice.
Dezvoltarea creştinismului a avut un impact la fel de important. Aristocraţii şi persoanele educate au ales viaţa în sânul Bisericii în locul vieţii politice, slăbind astfel structurile conducătoare ale Romei. Oamenii au lăsat templele şi forumul roman să se degradeze, migrând către noile biserici ridicate la marginea cetăţii.
În secolul V, Imperiul era deja în ruină. În anul 455 e.n., vandalii au prădat chiar Roma. În 476 e.n. a abdicat ultimul împărat roman, Romulus Augustus. Acesta a fost sfârşitul Imperiului Roman de Apus, însă Imperiul Roman de Răsărit a dăinuit până în secolul XV.
Cu toate acestea, epoca romană imperială a însemnat apoteoza civilizaţiei clasice greco-romane, o civilizaţie a fericirii. La un moment dat, în Secolul Antoninilor, humanitas chiar s-a identificat cu pax Romana care însemna ordine, stabilitate, normalitate. Civilizaţia pe care Roma a propagat-o în teritoriile transformate în provincii este o civilizaţie în esenţă urbană.[7]
Concluzii
Dreptul roman este sistemul de coeziune socială în vigoare între anii 754 î. Hr. - data legendară a fondării Romei - şi anul 565, când istoricii moderni fixează sfârşitul dreptului roman.[8]
În cele trei perioade de importanţă fundamentală, romanii au reuşit să contureze locul şi rolul normelor juridice în cadrul sistemului normativ general al societăţii, arătând că acestea impun indivizilor în primul rând o conduită prescrisă, o obligaţie comportamentală, dar şi o colaborare, o participare a acestora la realizarea sau îndeplinirea lor.[9]
Bibliografie
- Husar, Adrian - Istoria antică universală. Partea a III-a. Roma Antică. De la origini până la sfârşitul republicii, Ed. Universităţii „Petru Maior”, Târgu Mureş, 2001
- Husar, Adrian - Curs de istorie antică universală. Partea a IV-a. Imperiul Roman. Epoca principatului, Ed. Universităţii „Petru Maior”, Târgu Mureş, 2000
- Jakotă, Mihai Vasile - Dreptul roman. Vol. I, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1992
- Murzea, Cristinel - Drept roman. Ediţia a II-a, Ed. AllBeck, Bucureşti, 2003
[1] Adrian Husar - Istoria antică universală. Partea a III-a. Roma Antică. De la origini până la sfârşitul republicii, Ed. Universităţii „Petru Maior”, Târgu Mureş, 2001, pag. 7
[2] Cristinel Murzea - Drept roman. Ediţia a II-a, Ed. AllBeck, Bucureşti, 2003, pag. 25
[3] ibidem, pag. 27
[4] idem
[5] Cristinel Murzea - Drept roman. Ediţia a II-a, Ed. AllBeck, Bucureşti, 2003, pag. 28
[6] ibidem, pag. 30
[7] Adrian Husar - Curs de istorie antică universală. Partea a IV-a. Imperiul Roman. Epoca principatului, Ed. Universităţii „Petru Maior”, Târgu Mureş, 2000, pag. 5
[8] Mihai Vasile Jakotă - Dreptul roman. Vol. I, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1992, pag. 5
[9] Cristinel Murzea - Drept roman. Ediţia a II-a, Ed. AllBeck, Bucureşti, 2003, pag. 1