In preajma secolului al XVI-lea vastul si maretul Imperiu Otoman ajunsese la zenitul puterii sale. Pamanturile de sub dominatie otomana se intindeau din inima Europei centrale pana in deserturile Arabiei. In aproape toate componentele sale, Imperiul Otoman era temeinic si strict organizat. Asadar nu este o surpriza ca oamenii sub conducerea otomana erau organizati si ei la fel de precis. Astfel de la sultan si pana la locuitorii satelor, societatea otomana erau strict stratificata. In varful piramidei structurii sociale era sultanul conducator absolut si executor al deciziilor in ceea ce priveste deciziile de importanta majora. O treapta mai jos de sultan se afla un grup restrans de lideri bogati si stimati, carora le-a fost atribuit un statut special, acestia reprezentand “sclavii esentiali” ai sultanului. Principalele indatoriri ai reprezentantilor acestei clase “privilegiate” sunt protectia si marirea veniturilor statului spre beneficiul sultanului si Imperiului. Acesti lideri aveau de asemenea rolul de a conduce si apara vastul Imperiu Otoman.
In timp ce sultanul detinea si investea bogatii, iar liderii le protejau, majoritatea locuitorilor (re’aya[1]) avea sarcina sa produca aceste bogatii. Acestia trebuiau sa plateasca anumite procente din profituri provenind din comert, agricultura sau industrie sub forma unor taxe strict stabilite. Orasenimea, locuitorii satelor si populatiile de pastori formau amestecul eterogen al clasei re’aya. Societatea Otomana era clar divizata in clase sociale distincte, acestea nefiind nici inchise nici limitandu-se intelesul ca cu calitatile potivite si putin noroc, un om putea sa “promoveze” la un statut social mai inalt. Spre exemplu pentru a face parte din restransa clasa conducatoare de dupa sultan erau necesare trei calitati: patriotism inradacinat si loialitate fata de Imperiu si Sultan, acceptarea si practicarea religiei islamice, cunoasterea si practicarea “Obiceiului Otoman”, care consta in obiceiuri, comportamente si coduri lingvistice complexe. Daca un re’aya detinea aceste calitati, avea o sansa sa devina unul din putinii conducatori. Pe de alta parte daca unul din lideri nu pierdea una din aceste calitati, putea fi cu usurinta indepartat din pozitia sa trecand in tabara re’aya.
Cu siguranta forta care individualizeaza Imperiul Otoman este Religia Islamica. Ca rezultat religia a devenit factorul de importanta majora -ghidul in viata locuitorilor Imperiului. Pentru a mentine armonia religioasa si unitatea intre diversele secte Musulmane si ne-Musulmane, membrilor clasei re’aya le-a fost permis sa se organizeze precum doresc.Rezultatul acestui drept se vede la nivelul participarii masive a locuitorilor in anumite grupuri-secte care aveau la baza religia. Adeptii oricarei religii si/sau secte mai importante s-au organizat in comunitati distincte cu centru propriu si guvernare interna. Fiecare comunitate religioasa (millet) avea propriile tribunale, propriile scoli si propriul sistem de binefacere. Membrii acestor comunitati construiau chiar si drumuri, scoli, fantani, si cladiri comune pentru cartierul lor.Membrii comunitatilor erau multumiti sa aiba aceste funcii fiindca daca acestea erau indeplinite de guvern comunitatile isi pierdeau oarecum independenta si erau nevoite sa plateasca taxe directe catre stat. Aceasta era un sistem care parea sa multumeasca toate partile implicate. Aceasta ramificare complexa nu inseamna ca existau conflicte permanente intre comunitati. Locuitorii Imperiului Otoman erau uniti prin interese comune, morala, idealuri, ca si prin coplesitoarea loialitate purtata Sultanului insusi.
Religia a functionat ca unul din mijloacele de diferentiere, insa numai in combinatie cu alte forme de identitate. In ceea ce priveste aceasta diferentiere s-a format o parere gresita conform careia apartenenta religioasa era singurul lucru necesar pentru a conferi unui Musulman un statut social superior unui ne-Musulman. O scurta cercetare a documentelor istorice arata ca un numar mare de Crestini Otomani si Evrei aveau un statut social superior multor Musulmani, bucurandu-se de bogatie si acces la viata politica.
STATUTUL SOCIAL SI IMBRACAMINTEA
Prin legi stricte se descriu exact simbolurile unui statut social, mai ales acoperamantul capului, dar si norme generale privind imbracamintea cum ar fi culoarea si decoratiile. Legile erau in general date din initiativa statului, privind mai ales conducatorii si armata -sau din cea privata- supusii fiind ingrijorati de erodarea pozitiilor sociale.
Cel mai important set de legi privind codul vestimentar a fost emis la jumatatea secolului al XVI-lea de Suleiman Magnificul[2] ce a dat un corpus masiv de legi, reglementand relatia statut social-imbracaminte. Acest set de legi a ramas neschimbat 150 de ani-perioada in care au fost putine schimbari in vestimentatie .
In 1720 o serie de legi a incercat sa stapaneasca avantul noilor categorii in domeniul vestimentar. Prin acest set de legi se interziceau strict anumite culori si obiecte rezervate anterior cutumiar categoriilor privilegiate. Perioda Tulip[3] este reprezentativa pentru a se observa schimbarile majore in vestimentie in particular si moda in general. Conflictul nu este intre stat si noile categorii influente, ci intre acestea din urma si vechile categorii privilegiate. Anii reprezentativi pentru legile din secolul al 18-lea sunt 1720, 1750, 1760 si 1790.
In secolul al XIX-lea schimbarile sociale devin atat de extreme si cu mult peste abilitatea statului de a le controla incat, in 1829 Sultanul Mahmut al II-lea[4] da un set de legi care desfiinteaza toate simbolurile vestimentare impunand tuturor supusilor de sex masculin o imbracaminte uniforma: fes, pantaloni si haina.
Ca urmare a noilor legi, vechii privilegiati adopta alte simboluri neoficiale, unii incalcand flagrant legea Muncitorii ce pastreaza un tip de turban, in timp ce negustorii bogati se imbraca extravagant in ciuda legii ce incearca sa impuna modestia, simplitatea si decenta.
Femeile Musulmane nu au fost afectate de aceste seturi de legi vestimentare, ci mai mult de vechile cutume religioase. In spatiul casei, ele puteau purta practic orice (aici probau imbracamintea noua), insa in public trebuiau sa respecte vechile cutume.
Secolul al XIX-lea este un secol de schimbari majore in vestimentatii, mai ales in ceea ce priveste femeile, care in orase adopta stilul occidental inclusiv corsetele, noul look fiind acoperit de valul din ce in ce mai transparent. Moda nu este singurul lucru care se schimba in secolul XIX-lea; mentalitatea de asemenea trece prin multiple schimbari ajungandu-se la ideea de cuplu, in sensul ca barbatul si femeia participa ca si cuplu la anumite sarbatori, vizite, acestia fiind priviti unitar si nu separat ca mai inainte.
STRUCTURA CASEI OTOMANE
Inainte de a incepe dezbaterea acestui subiect sunt nevoit a reaminti remarcabila varietate a Imperiului Otoman “from Belgrade to Istambul to Aintab to Damascus and Beirut”[5]. Altfel, este greu sa facem o descriere concreta a Casei Otomane atat din punct de vedere al arhitecturii, cat si al obiceiurilor si comportamentelor din interiorul acesteia. Scopul concret al acestei teme este de a reda viata domestica si arhitectura, atat in mediul urban cat si in cel rural printr-o privire de ansamblu. Casele Otomane din mediul rural reflecta situatia de la nivelul vietii familiale. Astfel femeile, fiind excluse din viata publica isi petreceau majoritatea timpului in interiorul casei.
Femeia se ocupa cu multiple activitati in interiorul casei astfel ca arhitectura era o reprezentare a necesitatilor practice: “The various domestic chores performed jointly by the women of the extented family required the organization of the house around open interior spaces, enclosed and hidden from the outside world”[6] Arhitectura casei trebuia sa mentina ascunsa viata si activitatile femeii prin folosirea unor ferestre care permiteau observarea activitatilor de pe strazi, insa pastrand ascuns interiorul casei. In interiorul casei spatiile destinate activitatii femeilor erau distincte de cele ale barbatilor. In majoritatea caselor din mediul urban exista o sectiune numita selamlik, spatiu destinat activitatilor barbatilor situat undeva la intrare, spatiul femeilor fiind separat, mai retras. Din spatiul destinat barbatilor facea parte in general camera selamlik, camera la care avea prioritate batranul casei. Astfel femeile socializau intr-o parte a casei, barbatii in alta.
Inainte de secoulul al XIX-lea, in aproape toate casele din mediul uban mobilierul consta in cateva perne asezate pe platforme inaltate, sprijinite pe pereti. Oamenii stateau pe perne, pe covoare sau podele acoperite de rogojini. Atunci cand serveau masa, ei se asezau in jurul unei unor tavi inalte, asezate la aproximativ 30 cm deasupra pamantului. Pana in preajma secolului al XIX-lea camerele erau multifunctionale. Spre exemplu, o camera putea fi folosita in timpul zilei drept camera de socializare, de jocuri si seara drept dormitor. Incepand cu seculul al XIX-lea, in orasele portuare apar piese de mobilier importate din Europa. Astfel unele case incep sa fie amenajat cu scaune, fotolii, mese, seminee, paturi. Dupa aparitia mobilierului camerele multifuncionale dispar treptat, ele fiind inlocuite cu cele specializate.
In mediul rural situatia este oarecum diferita. Casele erau impartite in trei incaperi: bucataria, sufrageria sau camera de zi si dormitorul. Acestea erau incaperi de dimensiuni reduse fara sa existe o separare stricta intre spatiul destinat barbatilor si cel al femeilor. Materialele din care erau construite difereau de la o zona la alta (lemn, pamant, ciment). Casele nomazilor erau chiar mai simple decat cele ale taranilor sedentari, ei locuind in corturi cu doar cateva lucruri de folosinta zilnica. Alimentatia consta in roadele pamantului: porum, secara, orz. Uneori se consumau si produse lactate: oua, branza, lapte. Carnea uscata si pestele erau considerate un lux si sunt rar folosite, in special la vizite.
Noile spatii publice
Transformarile sociale, economice si politice in lumea Imperiului Otoman pot fi observate cu usurinta la nivelul spatiilor publice din marile orase. Controlul spatiilor publice trebuie inteles ca o extensie a luptei pentru putere politica si superioritate sociala. Transformarile au loc intr-un ritm rapid la nivelul Istambulului si marilor orase portuare. Locurile publice, unde oamenii veneau sa sa plimbe si sa-si arate bogatia in Istambul, erau Apele Dulci ale Europei si Apele Dulci ale Asiei. Aici populatia bogata a capitalei imperiale se aduna, socializa, isi afisa bogatia acumulata. Populatia mai putin bogata se regasea si ea aici, insa deseori ei nu isi permiteau metodele de deplasare folosite de bogati si trebuiau sa parcurga distante destul de mari pentru a ajunge aici. Se pare ca aceste locuri erau dominate vinerea de populatia Musulmana, iar duminica de cea Crestina. Totusi in decursul secolului al XIX-lea populatia a abandonat treptat aceste locuri de afisare publica, acestea fiind inlocuite de altele noi. Se pare ca cele mai noi erau dominate de ne-Musulmani, ei dand tonul noilor mode. Aceste noi zone de “public display”[7] erau cimitire si locuri adiacente, numite Marele si Micul Camp al Mortilor, localizate in districtul Pera, unde predomina populatia ne-Musulmana. O tensiune a existat prin crearea unei conradictii intre statul economic, social superior al ne-Musulmanilor si faptul ca ei erau inferiori din punct de vedere politic -contradictie pe care oficialitatile Musulmane au incercat sa o rezolve prin decretele din 1829, 1839 si 1856.
Cafenelele si Baile Publice
Spatii publice apartinand barbatilor prin excelenta, cafenelele, au aparut in Istambul pe ruta Aleppo si Damasc din Arabia, sursa primelei cafele, mocha. Putin mai tarziu, in 1609 si-a facut aparitia tutunul. De aici, combinatia tutun-cafea devine o sursa perfecta de socializare, de impartasire a unor doctrine, idei, rezolvarea unor probleme diverse, discutarea afacerilor, etc. Aceasta combinatie va deveni treptat “gustata” de un numar impresionant de barbati, numarul cafenelelor crescand vertiginos. Cafenelele vor deveni centrul vietii publice in lumea Otomana si post-Otomana pana la jumatate secolului al XX-lea, cand televiziunea va deveni un nou produs de consum in masa. In aceste cafenele barbatii fumau, beau, spuneau si ascultau povesti, ascultau muzica, jucau carti, table si alte forme de buna-dispozitie.
Baile publice erau locuri in care se intalneau de obicei femeile Musulmane, insa si barbatii aveau acces. In vremurile timpurii majoritatea locuitorilor nu aveau bai interioare si depindeau de baile publice. Folosirea masiva a acestor bai are la baza religia Musulmana, care pune accent pe curatenia si igiena personala. Baile reprezentau un spatiu de importanta majora pentru femeile Musulmane care le foloseau nu numai pentru a socializa, a se intalni cu prietenele, ci ele erau folosite si pentru a negocia casatorii si pentru a dezvolta unele afaceri.
Alte forme de socializare
Restaurantele erau practic inexistente pana spre finele secolului al XX-lea insa, barbatii si femeile mergeau constant la piata, pentru a face cumparaturi sau pentru a vinde diverse lucruri, deci pietele-bazaruri pot fi considerate spatii publice, locuri de socializare. De asemenea, zonele din afara lacaselor de cult -moschei, biserici, si sinagogi- deveneau (mai ales in zilele sfinte, de rugaciune) spatii de conversatii intre credinciosi, de recreatie sau de discutare a afacerilor si desigur de povestit aventuri ale eroilor. Teatrul de papusi poate fi considerat de asemenea un loc de socializare, deoarece aici vin oameni din diverse categorii sociale sau religii pentru amuzament. De altfel, aceste teatre de papusi pot fi considerate un adevarat barometru al opiniei publice, deoarece prin el putea fi criticat statul, elitele sau anumite evenimente (ex: infrangeri in batalii).
In secolul al XX-lea existau trupe itinerante care cantau opera in Imperiu, mai ales in Istanbul, iar teatrul occidental pe la 1840 isi face aparitia. Filmul isi face aparitia pe la 1897, la 2 ani dupa ce fusese inventat de fratii Lumiere.
In privinta sporturilor Otomane, wrestlingul era un sport foarte popular- vanatoare cu vulturi ( mai ales printre elite ). In secolul al XX-lea isi fac aparitia sporturile occidentale mai ales in orasele portuare si Istambul. Sporturi precum tenisul, ciclismul, aviatia, criqetul au ramas populare doar la nivelul elitelor, pe cand fotbalul sau boxul au devenit extrem de populare -un club de fotbal a fost infiintat inca din 1890 la Izmir.
Pentru a ne forma o parere obiectiva despre societatea Imperiului Otoman trebuie evitata greseala caracteristica europenilor de-a lungul istoriei de a trata civilizatiile “indepartate”, pornind de la o conceptie peiorativa adanc iradacinata in imaginarul european si anume despre barbarismul acestora. Aceasta conceptie a facut ca Imperiul sa-si piarda demnitatea de “civilizatie” o perioada indelungata. Personal, cred ca barbarizarea orientului a început odată cu războiul capitalismului timpuriu, dus pe fundamentele prejudecăţii.
BIBLIOGRAFIE:
- AKURGAL, E., The Art and Architecture of Turks, Rizzoli International Publications, NY, 1980.
- HALIL, Inalcik, Imperiul Otoman. Epoca Clasica, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1996.
- QUATAERT, Donald, The Ottoman Empire 1700-1922, Cambridge, 2000.
- Resursă Internet: turkishculture.org.
[1] Re’aya: supusi platitori de impozite in Imperiul Otoman, fiind deosebiti de clasa militara conducatoare.HALIL Inalcik, Imperiul Otoman, Epoca Clasica., p.415.
[2] Suleiman Magnificul, Sultan in perioada (1520-1566), a obtinut numeroase succese, Imperiul Otoman intinzandu-se din Europa Centrala pana in Oceanul Indian si devenind putere la nivel mondial. Idem, p.43
[3] Tulip period between 1718-1730, the new wealth was evident and the court used competitive displays of consumption in order to keep the new rival groups at bay. QUATAERT Donald, The Ottoman Empire, p.146.
[4] Mahmud II Adli, Sultan (1808-1839) a abordat restaurarea puterii sale centrale patrimoniale in perioada de la
1812 la 1826. HALIL Inalcik, op. cit.
[5] QUATAERT Donald, op.cit, p. 151.
[6] AKURGAL E., The Art and Architecture of Turks, Rizzoli International Publications, NY., 1980.
[7] QUATAERT Donald, op. cit. p.57.