Economia naturală era predominantă. În centrul activităţii se afla domeniul feudal, ca o unitate economică aproape autarhică, satisfăcându-şi necesităţile prin producţie proprie şi mai puţin prin schimb. Caracteristic pentru epoca feudală, acest tip de producţie avea să se impună. Ordonanţele regale numite Capitularii prevedea că omul “trebuia să le aibă pe toate în casa şi pe domeniile sale”. În tehnica agricolă, unele practici noi precum practicarea asolamentului trienal, şi introducerea plugului greu şi cu brăzdar de fier avea să aducă o îmbunătăţire a cantităţii de cereale. Dar recolta rămânea în general mică – de trei ori cât fusese însămânţat.
Oraşele erau în declin, funcţionând de cele mai multe ori ca centre administrative şi bisericeşti decât cu sarcini comerciale. Schimbul a scăzut considerabil. Negoţul intern era limitat la produsele de strictă necesitate, redus ca valoare şi ca efect local. Această stare a determinat şi dinamica comerţului extern.
Relaţiile feudale aveau la bază proprietatea asupra pământului la care se adăuga relaţia de vasalitate dintre membrii nobilimii. Ţărănimea aservită ca număr era în continuă creştere datorită sărăciei, nesiguranţei, abuzurilor de tot felul din partea slujbaşilor regali şi ai marilor proprietari, ai bisericii. Erau nevoiţi să-şi vândă pământul şi libertatea pentru a rezista.
Ţărănimea liberă cunoaşte un proces de diminuare a capitalurilor economice şi îşi pierde proprietăţile datorită aceloraşi abuzuri, apoi libertatea. Marii proprietari funciari erau stăpânii pământului în timp ce ţărănimea avea doar drept de folosinţă asupra lotului primit.
Domeniul feudal în epoca carolingiană era compus din două părţi – rezerva seniorială ca parte exploatată direct de stăpânul feudal şi loturile ţăranilor aserviţi.
Procesul de stratificare socială a cuprins cea mai mare parte a imperiului. Renta feudală cuprindea dări în bani, produse, muncă. Cea din urmă predomina ca urmare a lipsei posibilităţilor de schimb.
Acum este perioada în care se formează relaţiile vasalice prin acordarea beneficiului.
Pentru a purta atâte războaie era nevoie de o armată bine echipată şi gata oricând de lupte. După unii autori (J. Madaule – Istoria Franţei ; vol. I, Ed pol., Buc., 1973, p. 98) feudalitatea avea să se nască datorită următorilor factori : cucerirea romană, invaziile barbare şi venirea la domnie a carolingienilor.
În secolul al VIII-lea, marele proprietar se bucura de imunitate feudală şi devenise senior, adică un om care are credincioşii săi numiţi vasali. Carolingienii au încurajat acest fenomen deoarece mai uşor puteau stăpâni asupra unui mic grup de oameni, care să răspundă pentru mulţimea supuşilor lor. Seniorii erau oamenii regelui, adică vasalii lui personali. Legătura de vasalitate, de fidelitate, adică de la om la om pare mai temenică şi mai sigură decât cea de supunere. Din secolul al VIII-lea cel care lua sub ocrotire pe un om liber în schimbul prestării slujbei era numit dominus, iar apoi senior. Ceremonia de închinare, de intrare în vasalitate se numea omagiu, iar la început vasalii trăiau la curtea seniorului, apoi pe măsură ce seniorul are posibilităţi mai mari îşi înzestrează vasalii cu pământ. Dania funciară condiţionată de slujbe a devenit forma clasică – sub forma beneficiului în statul franc. Slujba era cu precădere militară, dar mai era dator şi cu credinţă. Contractul vasalic era întărit de jurământul de credinţă cu aportul important al bisericii. Se jura pe moaşte sfinte. Reprezenta o legătură strânsă între cei doi feudali – seniorul şi vasalul – ce nu putea fi ruptă decât în caz de moarte sau în anumite condiţii :Un capitular al lui Carol cel Mare stabilea că vasalul îşi putea părăsi seniorul numai dacă acesta ar fi încercat să-l aservească, să atenteze la viaţa lui sau la onoarea soţiei sale sau dacă nu l-a apărat deşi a avut posibilitatea s-o facă. În acest caz beneficiul trecea în proprietatea deplină a vasalului.