A doua jumătate a secolului al IX-lea găseşte Franţa în plină anarhie şi a unei ameninţări continuu din exterior. Piraţii sarazini stăpânesc Marea Mediterană şi urcă, nu de puţine ori, fluviile atacând prin surprindere. Adevăraţii maeştri în arta pirateriei s-au dovedit, însă, a fi normanzii. Originea lor este aceeaşi cu a germanilor, dar cu un grad de cultură mult redus. Câteva secole după prima mare migraţie germană, se pare că Scandinavia a fost depopulată dar apoi sporul demografic a făcut ca o parte a populaţiei să-şi caute alte locuri unde să vieţuiască.
Problema care s-a pus şi căreia nu i s-a găsit o explicaţie plauzibilă este cea a cauzelor care au determinat migrarea lor. Răspândirea lor s-a făcut în mai toate punctele cardinale, şi desigur şi spre Franţa. Faptul că forţele acestora erau în general scăzute şi totuşi au putut înspăimânta întinse regiuni de coastă, arată de fapt slăbiciunea la care ajunsese imperiul şi apoi regatul franc. Puterea acestuia fusese subminată de luptele dintre susţinătorii carolingieni şi robertini pentru tronul regal. Profitând de aceasta normanzii s-au aşezat în 911 pe Sena inferioară, organizându-se într-un stat feudal. Conducătorul lor, Rollon devenise vasal al regelui Franţei şi acceptase să se creştineze odată cu poporul său. Acest fapt n-a pus capăt cu totul incursiunilor normande în teritoriile vecine în anii următori.
Bătălia decisivă dintre carolingieni şi robertini s-a dat la Soissons în 923, victoria aparţinând ultimilor. Se vor impune din ce în ce mai mult astfel încât în anul 987 rege va fi fiales un membru al acestei case, Hugo Capet. Statul era împărţit în comitate precum Flandra, Maine, Anjou, Champagne şi ducate Normandia, Bretagne, Acvitania.
Nu există o graniţă fixă, unele teritorii aveau stăpâniri duble franco-germană sau franco-spaniolă.
Domeniile lui Hugo Capet erau mici cu două oraşe mai importante Paris şi Orleans. Veniturile erau reduse, nu avea o reşedinţă permanentă, umblând de pe o moşie pe alta secătuind resursele.
Secolul al X-lea d.H. a fost numit veacul întunecat sau “saeculum obscurum” părere ce se încearcă a fi combătută în ultima vreme de unii istorici. Pare să fie epocă mare pentru că acum invaziile din afară au încetat definitiv în Europa occidentală şi centrală ; musulmanii, deşi se menţin în Spania în Italia de sud şi în insule sunt stăviliţi şi fapt notoriu, saxonul Otto cel Mare, se încoronează împărat la Roma în 2 februarie 962, restaurând vechiul imperiu. Germania şi-a regăsit echilibrul şi puterea. Pentru Franţa, însă, pare să fi fost un veac întunecat.
La urcarea pe tron, Hugo Capet (987-996) nu părea să fie predestinat să fie primul din lungul şir de regi ai Franţei ce vor domni fără întrerupere peste 9 veacuri. În secolul al XI-lea urmaşii săi, deşi se încoronau la Reims, aşa cum se instituise între marii feudali, care-i erau vasali; Biserica, a cărui putere şi influenţă în stat continuă să crească. Imaginea este dublă : pe de-o parte feudalitatea ce însemna autonomie locală, tendinţe centrifugale, fărâmiţare regională şi biserica ce este împotriva unei divizări excesive, reprezentând ideea de unitate, măcar religioasă. Din conflictul dintre cele două puteri, monarhia va ieşi în câştig de cauză.
Se pare însă că realizările cele mai însemnate, care constituie mândria francezilor nu sunt obscurele incidente dintre primii capeţieni, ci revigorarea mişcării monahale sub conducerea abaţilor de Cluny şi naşterea artei romanice tot sub această influenţă (Jaques Madaule, Istoria Franţei, Ed.., pol., Buc, 1973, p.116).