Numai o mică parte din triburile slave se vor aşeza pe un teritoriu unde exista deja organizare bisericească, o populaţie deja creştinată care se afla în contact permanent cu Balcanii sau Panonia. Creştinismul a fost introdus printre slavi prin iniţiativa externă datorită acţiunii unor misionari. Împăratul Heraclius (610-641) va invita sârbi şi croaţi să se transfere în teritorii bizantine, pentru a lupta împotriva avarilor, va ţine să-i boteze trimiţând creştini de la Roma (arhiepiscop şi episcop) dar cu rezultate mai puţin bune. Împăratul Vasile I va relua eforturile de creştinare a sârbilor pe la 870. Procesul de atragere de noi membri se va face în linişte şi de aceea izvoarele istorice nu îl înregistrează, doar atunci când era vorba de botezări spectaculoase ale guvernanţilor. Dimensiunea politică a convertirii, opera misionarilor şi organizarea ierarhiei bisericeşti va determina o concurenţă între Roma, Constantinopol şi Imperiul franc, în Moravia Mare şi Bulgaria în deceniul şapte al secolului al IX-lea. În Moravia Mare francii au aşezat în locul lui Mojimir pe nepotul său Rostislav (840). Acesta a dorit să scape de presiunea germană şi a cerut împăratului bizantin Mihail al III-lea misionari pentru a creştina poporul slav, dorind să obţină jurisdicţie bisericească proprie. În 863 fraţii Kiril şi Metodiu au fost trimişi de împărat în Bulgaria care nu era creştină. Existau două tradiţii păgâne diferite – una slavă şi una protobulgară. Rostislav a cerut în 862 misionari capabili să predice în limba slavă. Clerul latin a văzut în acest fapt o limitare a influenţei bisericii de la Roma. În aceeaşi perioadă şi hanul Boris al Bulgariei se va declara gata să primească creştinismul şi să se boteze împreună cu poporul său încercând să se îndepărteze de Constantinopol şi să se apropie de papa de la Roma. Dar când a fost evident că numai papa era de acord să accepte o organizaţie bisericească aşa cum voia Boris, s-a ajuns la un acord cu împăratul bizantin. Indecizia hanului bulgar va crea o criză în raporturile dintre Roma şi Constantinopol pentru că la problemele de ordin juridic şi de competenţă se adaugă cele de ordin doctrinar asupra Duhului Sfânt care mai târziu va avea un rol mai important în raporturile dintre cele două biserici. Expus presiunilor politice, hanul bulgar va sfârşi prin a primi botezul de la bizantini în 864 luându-şi numele de Mihail ca al împăratului care i-a fost şi naş; noua biserică va fi pusă sub patronajul patriarhiei din Constantinopol (870).
Convertirea sârbilor la creştinism s-a făcut aproximativ în aceeaşi perioadă şi este atribuită împăratului Vasile I (867-887). Numele creştine ale unor membri ai casei regale (Petru, Ştefan), au fost date principilor născuţi în acea perioadă.
De fapt s-a terminat creştinarea slavilor din zona meridională şi centrală, rămânând o parte importantă la nord şi est departe de centrele misionarilor. În teritoriile slavilor polabi acceptarea creştinismului sau de menţinere a păgânismului se va mai amâna aproximativ cu un secol. A existat şi o reacţie păgână în teritoriile unde populaţia era deja creştinată. În Carintia, în apropierea saxonilor reacţia a fost legată de revoltele locale împotriva creşterii influenţei francilor (în 763 şi în 769). În Bulgaria sub domnia fiului lui Boris Mihail, Vladimir (889-893) s-a ajuns la alungarea preoţilor, la incendierea bisericilor şi la cererea publică de revenire la păgânism. Boris Mihail a trebuit să abandoneze mânăstirea în care se retrăsese, să-l oblige să renunţe la tron pe rege şi să fie acceptat fiul lui mai tânăr Simeon, care era educat în Bizanţ. Aceste reacţii nu au schimbat sensul în care mergeau lucrurile dar a scos în evidenţă puternicele reminiscenţe păgâne.
În părţile slavilor polobi, rituri păgâne se menţin mai multă vreme, cultul se oficia în poieni şi aproape fiecare trib avea idolii săi şi temple împodobite cu idoli şi cu simboluri animiste. La slavii nordici existau şi sacerdoţi care mediau între popor şi divinitate, predicând şi făcând sacrificii. În secolele X-XIII, în arealul slav atributele pozitive ale divinităţilor sunt lăsate sfântului creştin în timp ce cele negative demonilor. Cu timpul aceste divinităţi inferoare vor intra în folclor, iar locurile sacre şi idolii sunt înlocuiţi cu biserici sau capele, chiar dacă vechile credinţe păgâne se menţin în folclor.
În Moravia fraţii misionari bizantini Constantin şi Metodiu au creat un alfabet special adaptat la limba slavă (alfabetul glagolitic); vor traduce texte liturgice şi biblice indispensabile şi unele texte catehetice, instruind discipoli şi contribuind la refacerea creştinismului într-o ţară care avea deja un număr însemnat de biserici construite chiar din piatră. Activitatea lor va întâmpina indiferenţa şi rezistenţa clerului existent. Ludovic Germanicul pregătea un război contra Moraviei şi principele Rostislav, care (preocupat de invazia francă) se îndrepta către Bizanţ şi era admirator al operei lui Chiril şi Metodiu. Acţiunea lor va întâmpina chiar însemnate consensuri şi va fi foarte bine primită la Kocel, principele Panoniei Inferior, căci cei doi fraţi vor vizita în drumul lor relicvele Sf. Clementé (provenite din Cherson, Crimeea). La Roma unde vor obţine binecuvântarea pentru munca lor şi vor cere consacrarea discipolilor. Era recunoaşterea deplină a limbii slave. Mort după Constantin (care a fost ca monah Chiril), Metodiu obţine o nouă însărcinare de arhiepiscop de Sirmia, ca trimis al papei între slavi iar centrul misiunii sale a fost îndreptat către sud, în ţara lui Kocel şi la frontiera franco-bulgară.
În Panonia, Metodiu va întâlni opoziţia episcopatului bavarez în a cărui jurisdicţie se găsea : a fost închis într-o mânăstire şi eliberat numai la intervenţia papei. În ultima perioadă de activitate misionară în Moravia dificultăţile se agravaseră, chiar dacă ţara sub principele Svatopulk (871-894)urmaşul lui Rostislav, era în expansiune, înglobând slavii de la picioarele Carpaţilor până la Timiş. Totuşi numai pentru un scurt timp, Metodiu va administra Moravia Mare şi cu munca sa de traducător răspândeşte opera misionară a fratelui său.
Rezistenţa clerului latin, influenţa papei, cât şi ambiţiile politice ale lui Svatopulk, care s-a pus sub directa protecţie a Sf. Petru şi a Romei va slăbi poziţia lui Metodiu şi după moartea sa în 895, rezultatele muncii sale misionare de douăzeci de ani se vor pierde în scurt timp. Ei vor realiza totuşi o misiune istorică de importanţă mondială, deoarece discipolii lor, alungaţi din Europa Centrală chiar prin intervenţia Suveranului pontif (pentru motive politice sau religioase) vor găsi o atmosferă favorabilă în Bulgaria de puţin timp evanghelizată. Creştinarea a anulat multe vechi diferenţe dintre slavi. Ei dăduseră cu noua scriere şi noua limbă un puternic mijloc de integrare, deschiseseră drumul afirmării ideilor şi modelelor creştine, ale principiilor dreptului şi ale instituţiilor, dar în acelaşi timp introduseseră chiar noi diferenţieri şi o nouă subdiviziune. Din a doua jumătate a secolului al IX-lea când o mare parte din slavi vor fi convertiţi, lumea creştină avea o doctrină consolidată, o mare tradiţie literară, modele stabile de organizare şi forme standardizate de cult şi disciplină. Diferenţele de dogmă şi de practică liturgică au determinat, printre alte cauze, ruperea unităţii creştine la mijlocul secolului al XI-lea.
Pentru evoluţia slavilor, fundamentale au fost diferenţele de idei asupra limbii liturgice şi a literaturii ecleziastice. De multă autoritate era ideea din vremea lui Constantin şi Metodiu după care numai trei limbi erau demne de a fi folosite în serviciul divin : aramaica, greaca, latina. Dar această doctrină fusese contestată şi în “Viaţa Sf. Constantin”, fusese etichetată “erezia trilingva”. Ajutorul bizantin dat misiunii slave a fost deci mai degrabă o expresie a concretizării intereselor politice decât poziţiei generale a Bisericii în Imperiul Bizantin, care în teritoriul său susţinea energic limba greacă şi grecizase o mare parte din slavi, supuşi şi creştinaţi înainte. Limba slavă, ca limbă liturgică s-a impus în zone mai restrânse din Croaţia, pe litoral şi în insule. Conciliul de la Spalato (925-927) a decretat că cel care nu ştie limba latină nu poate fi preot. În Bulgaria limba slavă ca limbă de cult va înflori timp de două secole .
Definitiva stabilizare a creştinismului între slavi va comporta, în sinteză, o nouă împărţire între aceia care se recunoşteau în latina liturgică şi aceea care urmau liturghia slavă. Sfera liturghiei slave ar fi cuprins şi Rusia, după creştinarea sa şi, din secolul XIV, chiar valahii şi Moldova, unde în episcopatele supuse patriarhiei de la Constantinopol se va dezvolta o viaţă ecleziastică cu un serviciu divin în limba slavă.
Ca limbă sacră, pentru care separarea dintre limba populară de origine latină şi limba liturgică, limba slavă, va rămâne o caracteristică a acestor ţări pentru aceste aspecte până în secolul XIX. Partea latină a slavilor creştinaţi se va integra după convertirea la catolicism a Ungariei şi legăturii sale cu Roma pe la anul 1000. În zona de tranziţie între cele două regiuni (latină şi greacă) va rămâne centrul jumătatea occidentală a Peninsulei Balcanice, adică teritoriului statului bosniac şi sârb unde biserica orientală şi cea occidentală erau în contact aici, aşadar, se afla graniţa istorică între catolicism şi ortodoxie.