Perioada aceasta marchează triumful definitiv al epocii feudale, apogeul acesteia, a relaţiilor tipic medievale şi variază de la o regiune geografică la alta. În Europa apuseană a început odată cu secolele XI-XII până în secolele XV-XVI, iar în cea răsăriteană din secolele XI-XIII până în secolele XVI-XVII.
Progresele cele mai însemnate au fost în agricultură; au apărut şi s-au dezvoltat multe oraşe, s-a intensificat schimbul de mărfuri, a crescut importanţa monedei în relaţiile de schimb. Se definitivează rela ţiile feudale, se organizează domeniul feudal şi structura socială tipică acestei perioade. De asemenea importante realizări spirituale vor marca această epocă.
În Europa apuseană după secolul al XI-lea s-a dezvoltat sistemul de cultură cu 2-3 tarlale, apărând plugul greu de fier şi se îngraşă ogoarele. Se încearcă diversificarea producţiei agricole pentru satisfacerea necesităţilor de consum alimentar ale societăţii, dar şi pentru comerţ. Creşterea animalelor rămâne o ocupaţie de bază la toate popoarele, păşunile se extind în defavoarea pădurilor. S-a îmbunătăţit tehnica extragerii, topirii şi prelucrării metalelor, cu specialişti în acest domeniu – meşteşugarii. S-au remarcat meşterii armurieri deoarece războiul rămâne aproape un fapt cotidian, iar solicitările erau numeroase. Specializarea meseriaşilor a dat impuls schimbului de produse, iar activitatea meşteşugărească mai intensă s-a păstrat mai ales în oraşele italiene sau cele din sudul Franţei şi Spania, legate în special de comerţul cu Imperiul Bizantin şi Orient precum – Veneţia, Neapole, Ravena, Bari, Genova, Pisa, Florenţa, Marsilia, Toledo. Drumurile comerciale ce legau nordul de sudul Europei erau frecventate de negustori deşi arabii şi normanzii au prefăcut în ruine multe din oraşele de la ţărmul mării şi nu numai. Apusul Europei cunoscuse decăderea oraşelor iar cele care rămăseseră erau doar centre administrative şi religioase. În Imperiul Bizantin au continuat să existe vechi centre ale producţiei meşteşugăreşti şi comerciale.
Noile oraşe ce se vor forma după secolul al X-lea vor avea funcţii complexe. Problema apariţiei lor a fost mult discutată. Progresul economic datorat dezvoltării agriculturii şi meşteşugurilor, opririi incursiunilor arabe, normande şi ungare face să crească gradul de siguranţă în societatea feudală, anarhia fiind mult diminuată şi datorită creşterii puterii centrale. Statul acordă o mare importanţă dezvoltării oraşelor care aduc venituri importante atât de necesare, dar care sunt şi un sprijin împotriva atacurilor feudalilor.
Se intensifică schimbul dintre sat şi oraş, iar meşteşugarii se desprind de ocupaţiile agricole, constituindu-se în grupuri aparte. Cei aşezaţi pe domeniile feudale îşi vând acum produsele şi în alte părţi, fug la oraşe iar alături de ei fug şi acei ţărani ce le cunoşteau meşteşugul. Ei s-au aşezat pe lângă mănăstiri sau centre administrative creându-se aglomerări de populaţii. Uneori oraşele au apărut şi într-un centru rural bogat, care se dezvoltă – precum Freiburg.
Mai multe teorii au fost emise în legătură cu căile apariţiei oraşelor :
- Teoria romanistică – consideră oraşul ca dezvoltat din oraşul roman.
- Teoria domeniilor – oraşul apărut în legătură cu domeniile feudale.
- Teoria mărcii – apărut în jurul obştii mărci.
- Teoria burgurilor – apărut în jurul unei cetăţi – burg Kremlin.
- Teoria pieţelor – oraşe apărute în locuri unde se ţineau târguri periodice , la intersecţia unor drumuri comerciale. Unii autori combină teoriile burgurilor şi pieţelor –H. Pirenne (belgian), A. Oţetea.
Perioada apariţiei oraşelor diferă de la o ţară la alta. Cele italiene, mai ales cele din nord, despre care se spune că sunt vechi romane au totuşi un conţinut nou. În Franţa au apărut Parisul şi Marsilia, iar apoi unele în Flandra şi Germania de Nord.
Oraşul medieval este considerat o zonă economică locuită în special de negustori şi meşteşugari, ea fiind o atracţie şi pentru populaţia rurală. Opoziţia dintre oraşe şi feudali devine de multe ori deschisă, deoarece pentru aceştia din urmă activitatea economică era considerată ruşinoasă.
Un exemplu demn de menţionat : in anul 1128 micul oraş Dentz de peste Rin, din faţa Coloniei (Köln), ardea, iar abatele mănăstirii Saint Heribert, (celebrul Rupert, teolog legat mult de tradiţii) vede în aceasta mânia lui Dumnezeu, pedepsind locul care, devenise centru de schimburi. Ideea de a se aşeza în oraşe însemna a opta pentru o lume proprie, unde se crează mentalităţi noi, dar mai ales era o lume activă.
Se dezvoltă un patriotism orăşenesc cu un important rol în organizarea apărării, ori pentru a obţine independenţa. Lupta a început împotriva seniorilor în secolul al XI-lea când primul oraş – Cambrai – a obţinut dreptul de Comună.
După lupte îndelungate, rezultatele au fost diferite; unele au obţinut autonomia deplină, drept de Comună, altele împărţeau dreptul de administrare cu puterea legală. Oraşele autonome îşi alegeau puterea locală, de pildă, consiliul municipal în frunte cu un burgermaister în Germania – Mainz. În cursul luptelor pentru independenţa oraşelor a fost obţinută libertatea personală a orăşenilor. Dacă un ţăran fugea la oraş şi nu era prins un an şi o zi devenea om liber (“aerul de oraş te face liber”). Locuitorii lui erau foarte mândri de tot ce se realiza în oraş, indiferent de starea socială. Un florentin era un florentin, iar un genovez se considera în primul rând un genovez apoi italian.