Un eveniment de cea mai mare importanţă pentru istoria Angliei în secolul XI a fost ocuparea ei de către normanzii din Franţa conduşi de ducele de Wilhelm. După moartea regelui englez Eduard Confesorul în ianuarie 1066, ducele amintit a emis pretenţii la tronul Angliei care nu erau prea justificate din punct de vedere al dreptului feudal. În septembrie a debarcat cu trupele şi a înfrânt armatele anglo-saxone iar la 25 decembrie 1066 era încoronat rege al Angliei – 1066-1087, supranumit Wilhelm Cuceritorul. În anii următori a supus întreaga Anglie. Fiul său avea să se căsătorească cu Edith-Matilda descendentă din familia lui Alfred cel Mare, înrudindu-se prin aceasta cu familia regală engleză căpătând legitimitate la tron. După cucerire cele mai bune pământuri au fost arendate cavalerilor normanzi în virtutea dreptului cuceritorului, confiscate de la feudalii englezi. Cucerirea normanzilor a grăbit feudalizarea Angliei şi centralizarea statului. A apărut o nouă cavalerie formată din cavaleri normanzi şi francezi numiţi baroni. Au acaparat teritorii pe care le-au transformat în terenuri de vânatoare – de altfel a dat legi silvice – iar demnităţile bisericii au fost date normanzilor. Acordarea feudelor şi împărţirea acestora a avut loc pe măsura confiscării averilor nobililor englezi, dar loturile erau împrăştiate şi nu puteau constitui mari proprietăţi. S-au stabilit de la început raporturile directe între nobili şi cavaleri, centralizându-se statul. Wilhelm a sprijinit Biserica separând tribunalele bisericeşti de cele laice, dând acesteia dreptul de a judeca toate cauzele care o priveau direct. Nu a recunoscut autoritatea papei şi nici un cleric nu putea fi trimis în faţa tribunalului bisericesc fără aprobarea regelui. (“Cartea judecăţii de apoi”) – Regele a ordonat să se facă un recensământ funciar în 1086 împărţirea pământurilor între rege şi feudali, (trecute în amănunt ce teritorii are regele şi feudalii). Se vorbeşte de rentabilitatea pământului înainte de cucerire şi după. În aceste condiţii un mare număr de ţărani liberi anglo-saxoni au devenit iobagi, ţăranii liberi rămânând numai în regiunea liberă a dreptului danez. Ţăranii anglo-saxoni au luptat cu înverşunare împotriva aservirii lor. Puterea regală s-a consolidat prin împărţirea regatului în comitate conduse de şerifi ca reprezentanţi direcţi ai regelui (cu deviza : „nici o bucată de pământ fără senior”). Regele era proprietarul tuturor pământurilor regatului , admiţându-se că regatul întreg ar fi fost primit în dar de la Dumnezeu. Urmaşii lui Wilhelm au avut de luptat contra feudalilor care nu le recunoşteau autoritatea, mai ales Henric I (1100-1135) şi Henric al II-lea (1154-1189) cel din urmă întemeietorul dinastiei de Plantagenet. De altfel, în intervalul 1135-1154 Anglia a cunoscut un puternic şi pustiitor război civil. După moartea lui Henric I, tronul urma să fie ocupat de fiica sa Matilda, dar a venit din Franţa un nepot al său care a ocupat tronul – Ştefan de Blois. Războiul a fost susţinut de baroni care s-au împărţit în două tabere şi a avut urmări nefaste pentru economia Angliei. Henric al II-lea a pus capăt anarhiei şi a supus pe feudalii ce i se opuneau dăruindu-le castele. Avea întinse posesiuni continentale ce se adăugau celor engleze : Normandia, Maine, Touraine, Anjou, Poitou, Aquitania. A făcut o reformă judiciară lărgind competenţa tribunalelor regale în dauna celor feudale. A crescut importanţa consiliului regal, fiind folosţi legişti specialişti în problemele juridice şi financiare. A apărut o nouă legislaţie de drept comun iar apoi chiar un tratat asupra legilor Angliei. A înlocuit serviciul militar al feudalilor prin plata unei sume de bani cu care a putut să-şi angajeze mercenari.
Este cunoscut conflictul cu Thomas Becket, arhiepiscop la Canterbury sprijinit de papa de la Roma. Încercarea regelui de a supune biserica a dat naştere şi unui conflict doctrinar privitor la primordialitatea spiritului asupra temporalului susţinut de Becket care va sfârşi prin a fi ucis de rege. De altfel regele mai cerea ca şi prelaţii să se supună jurisdicţiei regale, dar Biserica s-a opus.
În politica externă singurul succes a fost cucerirea Islandei în 1170. A urmat fiul său, Richard I, supranumit Inimă de Leu – 1189-1199 considerat ca un străin pentru Anglia deoarece a fost plecat multă vreme în cruciadă, murind la asediul unui castel în Franţa. Fratele sau, Ioan Fără Ţară (1199-1216) avea un caracter neechilibrat, remarcat şi în timpul regenţei câtă vreme Richard fusese plecat. A continuat conflictul cu Biserica deschis de tatăl său dar a fost nevoit să recunoască suzeranitatea papei Inocenţiu al III-lea, în anul 1213 cu consecinţe grave pentru Anglia mai ales că un an mai târziu va suferi o gravă înfrângere din partea Franţei lui Filip al II-lea la Bouvaines. Întors în Anglia s-a gândit să se răzbune pe nobilii care se răsculaseră în lipsa lui, dar neavând suficiente forţe a fost nevoit să semneze la 15 iunie 1215 documentul numit Magna Charta Libertatum care fixa în scris drepturile Bisericii, ale nobilimii laice şi ale orăşenilor londonezi. Se alcătuieşte primul organ care avea misiunea să supravegheze actele regelui prin alcătuirea unui Consiliu format din 25 de nobili între care şi primarul Londrei însărcinat să depună plângeri faţă de abuzurile regelui sau a funcţionarilor săi. Se va naşte o nouă instituţie – Parlamentul englez în 1265 prin organizarea unei adunări la care alături de reprezentanţii nobilimii vor participa şi câte doi reprezentanţi din oraşe. Se va desăvârşi organizarea parlamentului englez în secolul XIV prin întrunirea a 2 camere – Camera Lorzilor din care făceau parte feudalii laici şi ecleziasticii şi Camera Comunelor cu reprezentanţii oraşelor.
Urmaşul lui Ioan Fără Ţară, Henric al III-lea – 1216-1272 era lipsit de caracter, nestatornic, mărginit şi leneş, lăudăros şi fricos. A avut de făcut faţă unei puternice răscoale a nobilimii condusă de Simon de Monfort în timpul căreia regele va fi luat prizonier, eliberat mai apoi tot datorită nobilimii nemulţumită de măsurile luate de Monfort. Dar parlamentul avea să instituie un control tot mai puternic asupra casei regale. Eduard I – 1272-1309 – a încercat să se opună baronilor, dar mai ales a rămas în istorie ca cel care a alipit Angliei Ţara Galilor şi şi-a impus suzeranitatea asupra Scoţiei în 1291. De menţionat că în această perioadă Anglia s-a dezvoltat din punct de vedere economic, oraşele căpătând un rol important.