În această parte a Europei feudalii constituiau o clasă slabă având de înfruntat puterea, mereu crescândă, a oraşelor care se dezvoltau din secolul X şi datorită continuităţii vieţii urbane din evul mediu timpuriu. Ele joacă un rol economic de seamă prin acţiuni comerciale şi meşteşugăreşti, avantajate fiind de poziţia geografică a peninsulei în cadrul schimburilor internaţionale. Ele s-au eliberat şi au eliberat şi pe ţărani, pe care apoi i-au pus în subordinea lor. Astfel, în secolele XII-XIII au ajuns la o mare înflorire economică, în fiecare oraş existând ateliere meşteşugăreşti precum cele de la Veneţia de sticlărie şi arme, Florenţa articole de lână. Drept consecinţă a dezvoltării economice unele oraşe porturi precum Veneţia şi Genova au întemeiat colonii în afara Italiei, în bazinul oriental al Mării Mediterane şi au ajuns să controleze comerţul internaţional şi în regiunea Mării Negre. Primatul economiei pe care oraşele din nordul peninsulei l-au deţinut câteva secole în zonele amintite mai sus avea să se datoreze şi unui important spor demografic, populaţia ajungând în 1340 la 10 milioane de locuitori, centre urbane precum Genova, Pisa, Neapole, Milano, Florenţa, Veneţia având câteva zeci de mii de locuitori.
Dacă nordul Italiei era mai dezvoltat din punct de vedere economic, în sud predominau relaţiile feudale cu o activitate economică mult inferioară, unde mai ales agricultura era ocupaţia de bază, viaţa urbană fiind mai puţin dezvoltată. Fărâmiţarea politică are printre cauze inexistenţa unor interese economice comune, a concurenţei pentru stăpânirea unor debuşee comerciale, la care se adaugă factorii externi precum dominaţia străină bizantină, germană, normandă şi franceză. Din a doua jumătate a secolului X, Italia era divizată în mai multe secţiuni politice – Italia de Nord şi Centrală depindea de Imperiul Romano-German, regiunea normandică din Sicilia şi Italia de Sud care din secolul al XII-lea va intra sub stăpânire germană. Spre sfârşitul secolului XII, datorită luptei oraşelor din nord, acestea obţin autonomia şi independenţa, stăpânind şi regiunile rurale din jur.
Florenţa a obţinut dreptul de comună în 1183 recunoscută şi de împăratul Frederic I Barbarosa după un conflict îndelungat la care au participat alături de acest oraş şi alte centre din Lombardia interesate de obţinerea unei largi autonomii, dar şi statul papal. Cel din urmă dorea diminuarea unor pretenţii la dominaţia universală a Imperiului German. Comuna florentină era condusă de un consiliu format din 12 consuli, un altul format din 100-150 fruntaşi din oraş şi o adunare a poporului formată din cetăţenii cu drepturi depline deoarece Consiliul consulilor era ales din rândul patricienilor şi un grup mic de familii nobiliare; între aceştia şi ceilalţi cetăţeni cu drepturi depline au izbucnit numeroase conflicte datorită luptei pentru putere. La începutul secolului al al XIII-lea un împuternicit ales din afara Florenţei, avea rolul de a atenua aceste tensiuni. Către sfârşitul secolului oraşul era condus de un organ suprem – Signoria – ajutat şi de alt organ numit “Poporul” cârmuit de un căpitan al poporului şi de un consiliu restrâns. “Signoria” putea convoca în anumite situaţii de criză Poporul dar aceasta se făcea din ce în ce mai rar.
Situaţia Veneţiei avea să evolueze diferit. În secolul X s-a desprins de Bizanţ devenind independentă sub conducerea unui doge (duce). În secolul al XIII-lea cârmuirea oraşului era încredinţată Marelui Consiliu format din reprezentanţi ai patriciatului şi nobilimii de la oraş. Dar, fiind alcătuit dintr-un mare număr de membri – câteva sute – deciziile se luau cu destulă greutate şi de aceea avea să se înfiinţeze Micul Consiliu. Acesta din urmă împreună cu alţi 40 de membri ai Marelui Consiliu şi cei trei şefi ai tribunalului suprem au format senatul sau Signoria ce se ocupau de principalele acţiuni economice şi politice ale oraşului. De altfel trebuie determinat că ceea ce a determinat dezvoltarea economică deosebită a oraşelor italiene într-un ritm rapid este şi faptul că spre deosebire de alte părţi ale Occidentului european, nobilii s-au aşezat în oraşe cu toate consecinţele politice, economice şi religioase care decurg de aici iar conducerea, cu puţine excepţii, era reprezentativă.