Originea ungurilor este astăzi în mare bine cunoscută, aparţinând uniunilor de triburi fino-ugrice din Asia Centrală luându-şi numele de la graniţele Europei. La începutul veacului următor au zdrobit Uniunea moravă şi au cucerit Slovacia. Găsind un loc prielnic pentru animale şi teren bun pentru agricultură, au părăsit viaţa nomadă, aşezându-se în Panonia. Obiceiurile vechi tribale au fost părăsite cu greu şi avem în vedere aspectul războinic al statului constituit în secolul X. Incursiunile maghiare au vizat Bizanţul, Italia dar mai ales Germania unde distrugerile provocate erau foarte mari. Vor fi înfrânţi într-o bătălie decisivă la 10 august 955 la Lechfeld de armata germană condusă de regele Otto cel Mare. Pentru a avea linişte în partea răsăriteană a statului german, s-a luat iniţiativa atragerii acestora la creştinism. Încercări mai făcuseră şi misionarii bizantini dar fără un succes notabil. De data aceasta biserica germană a considerat că datoria ei să-i atragă la religia creştină pe maghiari şi va încerca s-o facă prin misionari.
Se urmărea transformarea maghiarilor dintr-un duşman de temut într-un eventual aliat în lupta contra păgânilor. Astfel, conducătorul acestora – Geza (972-997)a trecut la creştinism, reuşind cu ajutorul bisericii să întărească puterea centrală şi să restrângă pe cea a şefilor de triburi. Ştefan a urmat pilda tatălui şi la 15 august 1000 papa Silvestru al II-lea l-a încoronat rege, în acţiunea internă bazându-se pe aristocraţia de neam şi creându-şi o aristocraţie funcţionărească. Autoritatea tribală a fost desfiinţată, organizându-se comitatele, întărindu-se structura administrativă a statului. Drept consecinţă maghiarii îşi îndreaptă şi mai mult privirile către Transilvania, a cărei cucerire începuse încă din prima jumătate a secolului X. De remarcat că aici ungurii au găsit o populaţie numeroasă de religie creştină fapt dovedit de existenţa în limba maghiară a unor termeni religioşi precum “crăciun”, “sfânt” preluate de la autohtoni dar şi prin existenţa unor practici de cult specifice Bisericii Orientale. Aşa a fost cazul preoţilor unguri căsătoriţi în contradicţie cu preceptele Bisericii catolice, informaţie reieşită din discuţiile prilejuite de Sinodul de la Szóbacs (1092), dar şi mărturia din Cronica pictată de la Viena datând din secolul al XIV-lea (I. Rămureanu, Istoria bisericească universală, ed. Instit. Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe române, Buc., 1987, p. 484). Acelaşi rege Ştefan a organizat o arhiepiscopie la Esztergom (Strigonium) şi zece episcopii. Trecerea la creştinismul catolic s-a făcut prin forţă, numeroase răscoale ale populaţiei legate de vechile tradiţii păgâne fiind frecvente mai ales în prima jumătate a secolului XI. În acest secol s-a continuat expansiunea către Transilvania şi către Marea Adriatică concomitent cu consolidarea relaţiilor feudale. Din secolul al XII-lea documentele amintesc existenţa unui număr mare de oraşe înconjurate de ziduri de apărare ceea ce arată atât progresul economic, dar şi o puternică stratificare socială. Pentru a sprijini dezvoltarea agriculturii, regii Ungariei au permis aşezarea unor colonişti din părţile apusene ale Europei care au beneficiat de privilegii în relaţiile cu puterea centrală sau populaţia autohtonă. Aceştia au fost aşezaţi în Transilvania – saşii în părţile Sibiului, secuii în partea de est a aceleiaşi provincii româneşti.
La începutul secolului XIII, Ungaria cunoaşte o perioadă de puternice frământări politice datorată anarhiei feudale, nesupunerii de care dădeau dovadă marii nobili. Aceştia vor reuşi să smulgă regelui Andrei al II-lea în anul 1222 un act numit Bula de aur, prin care se fixau drepturile şi privilegiile nobilimii. Este adevărat că unele acţiuni regale în politica externă au provocat nemulţumirea unei importante părţi a nobilimii autohtone pe care regele încearcă să o ţină sub ascultare prin aducerea în ţară a unor nobili germani ce au primit importante privilegii din partea curţii regale. Cavalerii teutoni au fost chemaţi în această perioadă, iar reacţia nobilimii maghiare va viza tocmai îndepărtarea lor din regat. Plecarea regelui Andrei al II-lea în cruciadă în 1217 a favorizat starea de anarhie pe care o va găsi la întoarcere în ţară. De acum nobilimea va avea dreptul să se opună autorităţii centrale, drept de care se va folosi de multe ori de-a lungul istoriei medievale.
Autoritatea de stat va fi şi mai mult afectată de năvălirea în 1241 a tătarilor. Încercarea regelui Bela al IV-lea (1235-1270) de a-i opri se va solda cu o mare înfrângere pe râul Sajo, eveniment relatat de călugărul Rogerio, în al său “Carmen miserabile” (cântec de jale). În aceste condiţii regele a făcut noi concesii nobilimii ce aveau voie să ridice cetăţi şi să aibă oşti proprii. Cavalerii ioaniţi ce vor primi spre administrare în favoarea ordinului lor, dar şi a coroanei maghiare, Banatul de Severin. În 1247 n-au reuşit să asigure securitatea graniţelor statului în această zonă. Sunt menţionate acum (1247) mai multe formaţiuni politice româneşti la sud de Carpaţi precizându-se şi existenţa unei stratificări sociale. După retragerea tătarilor situaţia economică se îmbunătăţeşte, constatându-se unele ameliorări în dezvoltarea oraşelor. La începutul secolului XIV, în 1301, se va stinge dinastia arpadiană ce va fi urmată de o perioadă de anarhie politică, stăvilită prin venirea la tron a regelui Carol Robert de Anjou (1308-1342).
De numele acestuia este legată cunoscuta bătălie de la Posada din 9-12 decembrie 1330 cu Basarab, domnitorul Ţării Româneşti în urma căreia este îndepărtată suzeranitatea maghiară. Cel mai important reprezentant al casei angevine a fost Ludovic cel Mare – (1342-1382), care din anul 1370 va fi şi rege al Poloniei. A organizat campanii în Italia pentru a recuceri regatul de Neapole dar fără succes. Lungile domnii ale acestora au favorizat dezvoltarea economică şi stabilitatea politică. Este anexat în 1365 şi Ţaratul de Vidin, dar extinderea teritorială va aduce Ungaria în contact direct cu turcii otomani care erau în acea vreme în Peninsula Balcanică. În timpul lui Sigismund de Luxemburg – 1384-1437 – regatul maghiar se va afla la originea a numeroase cruciade antiotomane precum cea de la Nicopole – 1396 – şi Serbia 1428. Lupta creştinilor contra turcilor va continua atunci când comanda trupelor va fi deţinută de Iancu de Hunedoara. Deşi la Varna – 1444, Kosovopolje – 1448 creştinii vor fi înfrânţi de turci, capacitatea de rezistenţă antiotomană creşte, fapt dovedit de răzbunătoarea victorie de la Belgrad din vara anului. 1456 sub conducerea aceluiaşi voievod român. Fiul acestuia, Matei Corvin ce va ajunge rege al Ungariei – 1458-1490 – va reuşi să întărească puterea centrală şi să oprească înaintarea turcească printr-un sistem de alianţe cu domnitorii Ţării Româneşti şi Moldovei interesaţi şi ei în acelaşi sens. S-a sprijinit mai ales pe nobilimea mică şi mijlocie, pe oraşe a căror putere era în creştere şi chiar pe ţărănimea liberă. Relaţiile lui cu Ştefan cel Mare al Moldovei vor fi influenţate de pretenţiile Ungariei de suzeranitate asupra Moldovei cu greu acceptate de domnul ţării ce va duce la confruntarea de la Baia din 15 decembrie 1367. În faţa pericolului otoman acestea se vor ameliora mai ales după vara anului 1475. La moartea lui, Ungaria va cunoaşte o perioadă de anarhie şi datorită amestecului Poloniei interesată de a-şi impune controlul asupra acestui spaţiu. Vladislav al II-lea, din familia Jagellonilor n-a putut stăvili decăderea regatului astfel că ofensiva turcească din 1521 va avea succes prin cucerirea Belgradului. Va urma în 1526 înfruntarea dintre armatele maghiare şi turceşti de la Mohaçs ce va pune capăt statutului de mare putere al Ungariei. Regele Ludovic al II-lea va pieri pe câmpul de luptă, iar ţara va fi cuprinsă timp de 15 ani de o criză politică cu consecinţe dezastruoase asupra stării economice şi sociale. Din 1541 o parte a regatului va fi transformată în paşalâc turcesc ce cuprindea centrul şi sud-estul Ungariei, partea din nord-vest va fi luată de Habsburgi iar Transilvania, Crişana, Maramureşul şi o parte a Banatului va fi sub suzeranitate turcească. Astfel sultanul Soliman Magnificul va pune capăt pentru multe secole existenţei statului maghiar.