Un război a izbucnit în secolul XI şi a durat până târziu în evul mediu între lumea creştină pe de-o parte şi cea musulmană pe de altă parte, având cauze, multiple. Războiul a îmbrăcat haina religioasă şi de aici o anumită încărcătura emoţională specifică.
Cauzele ar fi :
- cauze religioase – dorinţa de a elibera locurile sfinte căzute în mâna arabilor şi apoi a turcilor selgiucizi
- un spor demografic în vestul continentului care punea mari probleme alimentare
- o încercare de colonizare a teritoriilor vizate, de fixare a unor centre comerciale
Fiecare clasă socială participantă era motivată diferit, deşi toţi luptau în slujba Crucii.
Astfel, marii feudali au găsit posibilitatea de a-şi consolida puterea politică şi economică prin ocuparea de noi teritorii. Apăruse o suprapopulaţie de cavaleri.
Oraşele, mai ales cele italiene, căutau să cucerească noi teritorii şi să slăbească Imperiul bizantin ce controla comerţul pe Marea Neagră şi Marea Mediterană. Rolul lor a fost de a aproviziona cu arme, provizii şi de a transporta armatele cruciate.
Ţărănimea spera să scape de asuprirea feudală, să găsească libertatea mult visată, fugeau de secetă şi epidemii.
Biserica şi papalitatea erau într-un anume sens în fruntea cruciadelor, mai ales din punct de vedere spiritual. Pelerinii ce veneau din Orient au răspândit ştirile despre frumuseţea şi bogăţiile acestei regiuni a lumii. Acestea încălzeau imaginaţia unora precum a cavalerilor dornici de aventură. Aceştia trăiau în secolul XI în castele întunecoase urâte şi în frig iar în Orient erau oraşe mari cu zeci de mii de locuitori, cu biserici foarte frumoase.
Sistemul primogeniturii făcea ca un mare număr de nobili, de cavaleri să nu aibă asigurate condiţiile de viaţă, mai ales în Franţa şi regalitatea a fost bucuroasă să scape de aceşti recalcitranţi îndemându-i în altă parte pentru că eventual să nu se mai întoarcă niciodată.
Cruciada I
Apelul la cruciadă a fost lansat de papa Urban al II-lea la Clermont în 1095. A avut în desfăşurarea ei două etape : prima expediţie a fost a săracilor condusă de Petre Pustnicul şi Walter cel Sărac. După plecare, în Ungaria i-au atacat armatele regale pentru că jefuiau tot ce întâlneau în cale. Cruciaţii au ajuns la Constantinopol trecând prin Germania şi Ungaria. Împăratul bizantin i-a transportat rapid pe ţărmul Asiei Mici unde au fost masacraţi de turci. Se bănuia ce soartă vor avea pentru că le lipseau armele, dar şi proviziile. Numai trei mii au scăpat întorcându-se la Constantinopol.
A doua etapă, cruciada feudalilor, la care au participat un număr mare dintre cei bogaţi. A început cu masacrarea cureilor în Germania dându-i-se de la început un caracter sângeros. Cruciaţii s-au adunat din Franţa, Italia, Germania, iar în primăvara anului 1097 s-au întâlnit la Constantinopol. Ana Comnena îi descrie în lucrarea “Alexiada” prezentându-i în culori nu prea măgulitoare ca fiind ignoranţi, barbari, proşti. Împăratul le-a luat jurământul de credinţă şi promisiunea de a restitui Bizanţului provinciile pierdute datorită cuceririlor turceşti. Cei conduşi de Balduin au ajuns în Asia Mică şi au cucerit oraşul Edessa punând bazele primului stat, iar ceilalţi au ajuns să elibereze Ierusalimul în 1099 pe care l-au jefuit cumplit, după cum ne relatează o cronică anonimă. Au măcelărit pe toţi musulmanii indiferent de sex sau vârstă. S-a creat regatul Ierusalimului în frunte cu fratele lui Godefroy de Buillon. Pământurile au fost împărţite nobililor şi se introducea sistemul feudal caracteristic Occidentului Europei. Dar cuceririle cruciaţilor se întindeau pe o suprafaţă mică şi pentru apărarea lor din loc în loc s-au construit castele. Organizarea acestora o cunoaştem din “aşezămintele Ierusalimului”, o culegere de norme juridice ce priveau aspectele dreptului feudal. Pentru a înăbuşi eventualele răscoale s-au organizat ordine militaro-călugăreşti – Ordinul ioaniţilor şi al Templierilor - franceze iar spre sfârşitul veacului şi ordinul teutonic ce era german.
Turcii selgiucizi nu au renunţat la teritoriile pierdute şi au atacat continuu micile state ce au luat fiinţă, reuşind în 1146 să recucerească Edessa. Acest fapt a servit ca pretext pentru cea de-a doua cruciadă. La ea a luat parte regele Franţei, Ludovic al VII-lea şi împăratul german Conrad al III-lea în fruntea unor armate franceze şi germane. Au mers pe acelaşi drum ca şi primii şi în vara anului 1148 au ajuns la Constantinopol. Din nou împăratul bizantin, de această dată Manuel Comnenul le-a pus la dispoziţie vase şi i-a trecut în Asia Mică, cruciaţii au fost ucişi, armatele – de altfel destul de numeroase – au fost risipite de turci şi conducătorii lor au ajuns simpli pelerini. Neînţelegeri au existat între vechii cruciaţi; urmaşii lor preferau să trăiască cu musulmanii decât să fie “protejaţi” de cei nou veniţi. Sultanul Egiptului, Saladin, înţelept şi bun militar a reluat ofensiva reuşind să cucerească în 2 ocombrie 1187 Ierusalimul după bătălia de lângă lacul Tiberiada.
Este motivul organizării cruciadei a III-lea la care vor participa împăratul german Frederic I Barbarosa, Filip al II-lea August al Franţei şi Richard Inimă de Leu al Angliei. O armată de 180000 de oameni în total. Ultimii doi, abia plecaţi au făcut un popas lung în Sicilia. Primul, abia intrat în graniţele Bizanţului, a şi intrat în război cu acesta. Germanii au ajuns primii în Asia Mică învingându-l pe sultanul de Iconium.
Împăratul a murit însă înecat într-un râu, iar armata în cea mai mare parte a fost destrămată. O mică parte din ea s-a întâlnit în 1191 sub zidurile Ierusalimului dar neînţelegerile dintre conducători a determinat oprirea acţiunii. De altfel regele Franţei se întorsese demult acasă. Regele Angliei a fost ţinut prizonier mai mulţi ani cu largul concurs al regelui francez.
Nereuşitele au determinat pe papa Inocenţiu al III-lea, să predice organizarea unei alte cruciade, a IV-a.
Armata se aduna greu pentru că entuziasmul nu mai era acelaşi. A fost plănuită împotriva Egiptului, dar datorită intervenţiei Veneţiei, a căpătat alt sens. Dogele, Henrico Dandolo a determinat orientarea atenţiei către Bizanţ al cărui comerţ era vizat. Au intervenit în luptele pentru tron cucerind Constantinopolul în 1203 punând pe tron pe Isac II Angelos care nu i-a putut recompensa pe cruciaţii latini, ce au cucerit în 1204 a doua oară oraşul formându-se Imperiul Latin de Răsărit. Acest nou „imperiu” a fost recucerit de greci în 1261 fără a mai avea vitalitatea de altă dată.
Au mai fost organizate alte patru cruciade dar cu rezultate la fel de slabe în secolul XIII astfel că, rând pe rând, teritoriile au fost recucerite de musulmani. Doar Cipru va rezista până în 1571 când va fi cucerit de turcii otomani.